8,131 matches
-
vegetal fără teama de a da greș. Confundarea celor două tipuri identitare: eu și ceilalți, aduce cu sine confundarea a două tipuri de contexte: ideologic și estetic, dacă avem în vedere faptul că aproape fiecare volum cuprinde strigătul disperat al neputinței de a evada, nici măcar prin artă, din gratiile unei societăți totalitare. Îndrăznim chiar să afirmăm că premisa alterității alientate postomoderne, provocată de lipsa capcității raportare și de comunicare corectă cu celălalt, o constituie chiar această lungă și aridă perioadă, marcată
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
reziste prin toate formele posibile. Problema apare, însă, atunci când contextul ideologic generează o criză identitară care, la rândul său, dă naștere unei crize a cuvântului. Neomodernismul, curent atașat Generației șaizeciste, va sta sub semnul unei acute crize a cuvântului. În neputința de a găsi cuvintele potrivite pentru a-și face auzit strigătul, neomoderniștii aleg, în consecință, imaginile, rezultat al unei îmbinări inedite de sintagme poetice. Astfel, ia naștere un nou limbaj poetic. Reprezentanții neomodernismului reușesc, astfel, o revigorare a lirismului pur
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
pe rând, perseverent, în toate volumele publicate de Ana Blandiana. În cazul ploii, comparația cu Bacovia este pertinentă, deși, la poeta șaizecistă, acest simbol impune o semantică a metamorfozabilului. Dincolo de metaforă este și ironie, sarcasm și-o imensă tristețe, a neputinței de-a înainta. Revoltă, spaimă, curaj și foarte puțin umor. Râsul e expulzat din lumea ideală, puternic estetizantă, a poeziei blandiene. Caracterul aforistic al poeziilor sale este, mai degrabă, cel care iese în exergă. Gravitatea nu se preschimbă-n ludic
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
Florin Faifer Drama de a nu fi Mi-amintesc de o frumoasă vorbă a lui Gorki: "Sînt oameni care putrezesc și oameni care ard". Lumea se împarte în cei care realizează plenar sensul umanului și cei care îl ruinează prin neputința funciară de a fi, a se clădi prin existență. Nu numai "eroii" există, ci și oamenii obișnuiți care se prind de viață dîndu-i acesteia puterea lor de credință în ea și primind de la ea chemarea curajului de a o cuceri
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
unor lucruri. LAURENȚIU ULICI: Îmi pare rău că trebuie să-i contrazic pe Paul Tutungiu, pe Mira Iosif și pe Nicolae Mareș. Nu cred că este o piesă a violenței. Nu este nici o piesă a înstrăinării. Este o piesă a neputinței un cuplu, cîndva, undeva, a dus o viață normală, a trăit normal, a ajuns, grație unor întîmplări oarecum banale (fiecare pe cont propriu, el cufundîndu-se într-un fel de automatism, de birocratism al existenței din care nu mai poate ieși
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
care venea să-i confirme vocația, a fost reprezentată pe scena Teatrului Național din Iași. Farsă tragică despre evaziune și alienare, piesa are rădăcini în actualitatea imediată, propunînd o radiografie într-o tonalitate tragicomică asupra unui cuplu conjugal copleșit de neputință, banalitate și ratare. Salvarea e căutată într-o invenție a imaginației, în acceptarea unui fals, în refugiul într-o zonă imaginară, într-o zonă a convenției. Locuind acest spațiu imaginar, cei doi soți simt însă acuta nevoie de evadare... în
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
celui de agresiune externă, declanșînd comportamente diferențiate, dar în egală măsură așezate sub semnul fricii care depersonalizează, a fost încredințat actorilor Constantin Popa Mihai, Ada Gârțoman-Suhar Maria, Emil Coșeru Val, Ruxandra Bucescu Irina. Un statut deosebit, pendulînd între revoltă și neputință, este cel al personajului Alex Adi Carauleanu. Cvartetul "familial" amintit evoluează expresiv și convingător, prilejuind, alternativ, momente solistice fiecăruia dintre interpreți, cu un ușor plus de frecvență pentru Ada Gârțoman-Suhar. Constantin Paiu ("Opinia", nr. 451, 1991) Regulamentul de bloc În
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
scară mult mai mare, a efectelor distrugătoare, mergînd pînă la anihilare, pe care le implică pierderea identității. Identitatea unui individ, a unei clase, a unui popor... Asistăm la un spectacol al alienării, trăit de unii cu demnitate sau cu resemnarea neputinței, cu speranța unei evadări, de alții cu umilința celor lipsiți de un sprijin interior, căutînd (și găsind, evident) justificări pentru prostituarea lor interioară. Ridicolă ne-ar părea această umilință, dacă n-ar fi a celor mai mulți dintre noi. Așa, e tragică
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
înregistrează pe rînd fiecare din aceste puncte ale încăperii; ascunzîndu-și starea de agitație, se îndreaptă de cîteva ori spre ușa de la intrare, o dată vrînd chiar să pună mîna pe clanță; renunță și se întoarce cu un plus de nervozitate și neputință; spre sfîrșitul acestui moment, vine bunica și udă florile) Bunica: (vorbindu-și) Că repede v-ați mai blegit și voi, dragele bunichii! Lasă că vă face bunica iar mîndre. (ajunge lîngă vasul de flori lîngă care stă Vecin 3) Hai
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
de la tristețe pînă la strigăt, plîns, melancolic, alb, ghiduș, pînă în pragul patologicului; Ea 2, intrînd și asistînd la o parte din această scenă, nu știe ce să facă, cum să intervină să-l liniștească, e speriată de propria-i neputință; revine și Ea 1, vede și e speriată, disperată și plînge; intră El n, apreciază situația, se îndreaptă spre cei trei care, simțindu-se presați, se așează cuminți unul lîngă altul; El 1 a tăcut, Ea 1 nu mai plînge
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
tot spui să aștept... să am răbdare... Să fiu tolerant...?! Ovidiu, tu știi, toleranța e un cuvînt care stă bine numai în gura lui Dumnezeu... Oamenii nu știu să fie toleranți... iar cînd sînt, sînt numai din frică... sau din neputința de a fi altfel... Și eu sînt tolerant... mai ales cu mine... Și mi-e rușine..." (Octav scos din "dialog" de venirea lui Costache care intră cu anevoie prin spărtura din gard) Marieta:...Credeam c-o să intre vreo fantomă... Costache
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
se schimbă lumea! Costache: (știe ce spune) Crezi că se schimbă? Nu se schimbă... Octav: De ce? De frică? Costache: Și de frică Octav: De frica securității? Costache: Și de frica securității... Dar mai ales de frica de sine... și de neputință... de neputința de a schimba... Octav: E adevărat ce spui... sigur... dar trebuie să faci un efort... Costache: Hm! Cînd trăiești timp de 20-30 de ani, muncind într-un fel, bînd într-un fel, dormind, cîntînd, iubind, certîndu-te și împăcîndu-te
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
lumea! Costache: (știe ce spune) Crezi că se schimbă? Nu se schimbă... Octav: De ce? De frică? Costache: Și de frică Octav: De frica securității? Costache: Și de frica securității... Dar mai ales de frica de sine... și de neputință... de neputința de a schimba... Octav: E adevărat ce spui... sigur... dar trebuie să faci un efort... Costache: Hm! Cînd trăiești timp de 20-30 de ani, muncind într-un fel, bînd într-un fel, dormind, cîntînd, iubind, certîndu-te și împăcîndu-te într-un
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
au jucat mai multe piese, cele mai interesante rămînînd din punctul meu de vedere "Calul verde" și "Regulamentul de bloc". Cea dintîi este o farsă tragică despre evaziune și alienare, propunînd o radiografie asupra unui cuplu conjugal copleșit de banalitate, neputință și ratare, cuplu care-și caută salvarea într-o invenție a imaginației. În "Regulamentul de bloc" dramaturgul face un dublu sondaj în existența omului contemporan: la primul nivel, el vizează relațiile interumane, starea socială, condiția individului în raport cu această stare, determinările
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
de teatru. Hotărîtoare în acest sens a fost farsa tragică intitulată "Calul verde" (reprezentată în regia lui Dan Nasta, în 1981). La primul nivel de semnificații părea un joc de-a cuplul conjugal minat de rutină și banalitate, căzut în neputință și amenințat de ratare: ratarea vieții și ratarea iubirii. În adînc însă, se descifra condiția tragică a individului și a cuplului modern, fără putința de a se salva decît printr-un joc tragic al imaginației. E, cred cea mai valoroasă
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
ea o pluralitate de subteme ce fac din textul în discuție unul foarte ofertant pentru regizor. "Gheorghe Popescu" mai vorbește despre bătrînețe, despre ce li se întîmplă actorilor după pensionare (foarte "la zi" chestiunea aceasta), despre prietenie, despre singurătate, despre neputința de a rosti adevărul pînă la ultima lui literă, pînă la ultimele lui consecințe, despre amintire ca spațiu locuibil al celor ce mimează existența în "acum" și "aici", o piesă despre trecerea timpului și, deopotrivă, despre încremenirea lui, o piesă
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
creștea la rîndul ei, realitatea, care dovedea că literatura este incapabilă să-și iasă din sine pentru a asuma o funcție socială, discursul despre literatură se Înnora, iar scriitorul era recunoscut pentru denunțarea nu atît a negativității realității, cît a neputinței politice a literaturii. Forța literaturii franceze de avangadă stă În capacitatea de a-și pune În scenă agonia și de a-și anunța moartea. Ajungem din nou la problema de care se lovise Todorov ajuns În Franța: vorbim iar despre
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
vorba despre morală metafizică, demult dezactivată, ci despre ceea ce odinioară era interzis spațiului public: sexualitatea. Dacă insuficiența a Înlocuit conflictul, nu punerea În scenă a unei situații conflictuale este sarcina literaturii, ci a unei psyche virtual nelimitate care-și strigă neputința de a se actualiza nelimitat. Pagina albă devine astfel o metaforă a spațiului indefinit, iar scriitura, o "extenie a sinelui" (Jean-Claude Kaufmann) indefinită. Voi Încerca să propun două ordine de criterii prin care autoficțiunea să poată fi izolată și recunoscută
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
singur În fața provocărilor propriilor pulsiuni. Ca și pentru fenomenologii existențialiști post-hegelieni, fundamentul alterității este conștiința ei. Vrînd să-l elibereze din chingile dialecticii spiritului, Gilles Deleuze a numit omul „mașină dezirantă”, dar pentru naratoare a atare regresie e acum cu neputință. După moartea lui A***, mai mult sau mai puțin credibilă, „mașina dezirantă” e pe cale să sucombe. Apocalipsa unui astfel de aparat este conștientizarea consecinței sociale a dorinței: excomunicarea. Nesemnat, acest act purtat mereu În buzunar și supus oricînd controlului produce
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
judecată estetică” spontană și aconceptuală. Mobilul evoluției narative este adesea - ca În Twin Peaks - indiscernabilitatea trecutului de prezent. Trecutul tulbure contaminează prezentul, iar viețile personajelor, blocate pe traseul acestui cordon ombilical cu inserția ascunsă Într-un rezervor de tragedie, respiră neputința. Răul ubicuu este În același timp evanescent, implacabil. Discursul indirect liber este singurul acces al personajului În afara vocii auctoriale omnisciente, dar el apare structurat la fel ca cel raportat, din segmente scurte, foarte explicite, care nu lasă nici un dincolo care
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
nu numai în tehnica poetică, ci și în unitatea pe care aceștia o realizează între "viața lăuntrică și cea exterioară"3. Sentimentul pustiului și al însingurării nu se opune lumii reale, idealului civic în contextul societății, acesta este legat de neputința în fața actului poetic. Am putea, dimpotrivă, să subliniem că poezia exprimă esența timpului care a creat-o și timpul probează că literatura de semnificație umanistă rămâne mereu actuală. Poeții caută teritorii sufletești inedite, demitizează în sensul că sfarmă rigidități, răstoarnă
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
sfârșitul poemului "Ireversibilitate". Primul înseamnă izolare și singurătate: "O, dacă arunc/ o piatră spre apa întunecoasă, nici n-am cum/ s-aud cercurile sparte acolo, e o singurătate de fum". Cel de-al doilea poem aduce aceeași atmosferă cețoasă, aceeași neputință, lirismul și emoția se susțin prin ideea firească din care înțelegem că nu putem aștepta cu ușurință sfârșitul unui gest, al unei iubiri, al unui crez ce-a însemnat pentru noi sensul existenței la un moment dat! Lumina de odinioară
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
care înțelegem că nu putem aștepta cu ușurință sfârșitul unui gest, al unei iubiri, al unui crez ce-a însemnat pentru noi sensul existenței la un moment dat! Lumina de odinioară va sta " Într-o imagine încremenită într-o mare neputință de-a mai însemna ceva risipindu-se-n fum". Volumul pare a menține poezia la uneltele ei, mai eficiente însă, esteticește, decât în cel de-al doilea volum. Chiar dacă poemele încep voit prozaic, discursiv, ultimele versuri realizează trimiteri neașteptate: "Așadar
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
dominată de melancolia lunară a nopților sfioase și palide în care îl putem intui, dar numai cu o mare atenție, pe Hölderlin. M. Ursachi este un nostalgic. Nostalgia poetului este generată de aspirația spre realizarea perfecțiunii în artă. Puterea cuvintelor, neputința în fața dimensiunii vremii, a trecerii timpului îl face să exclame: "O, slăbiciune, numele tău este artă". Iată-l melancolic, atunci când își evocă copilăria și când își anunță plecarea definitivă: "Și iarăși prin biserici de frunze și de aur,/ la păduricea
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
un corp străin, inserat într-o mare și frumoasă perfecțiune. Până când ne-am fost iubit munților, munților dragi/ de ani ne-am acoperit/ ca de paltini, ca de fagi". Se schițează un dialog cu absolutul în care poetul își recunoaște neputința și spaima în fața morții: "De ce mi-e teamă că mă vei urî, că/ Și curge, doamne, lângă hârcă/ Dulce vorba." Majuscula în mijlocul versului, o anumită grafie, spații între versuri mai scurte și mai lungi în contextul poeziilor atestă o anumită
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]