18,249 matches
-
esențial din punctul de vedere al finalității acțiunii sale. Specific umană ar fi abia existența în orizontul creației spirituale. Acei oameni a căror existență nu se desfășoară și în acest orizont - numărul lor poate fi foarte mare - nu sunt „ființe omenești depline”. Blaga avertizează că această teză reprezintă „piatra unghiulară” a filosofiei sale. „Conștiința umană nu e împlinită ca atare decât în clipa când acest orizont se declară în ea.” 11 Celor două moduri de existență le corespund două tipuri de
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
sociale și etice. Acestea vor fi caracterizate de Blaga drept tot atâtea încercări de revelare a misterului existenței. Ele sunt supuse cenzurii transcendente și, prin urmare, nu pot fi niciodată „adecvate”, în sensul adecvării în raport cu realitatea în sine. Produselor minții omenești în cele două orizonturi ale existenței le corespund realizările civilizației și culturii. „Cultura răspunde existenței umane într-un mister și revelare, iar civilizația răspunde existenței întru autoconservare și securitate. Între ele se cască deci o deosebire profundă de natură ontologică
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
o regiune geografică la alta, de la un popor la altul, de la o epocă la alta și, într-o anumită măsură, de la o individualitate creatoare la alta15. Prin cunoașterea propriu-zisă omul trăiește în regimul universalității. Drept creator de cultură, ca ființă omenească deplină, el este ființă istorică. Categoriile spontaneității sunt caracterizate de Blaga drept instrumente prin care se înfăptuiește cenzura transcendentă. Acestea modelează străduințele de revelare a misterului în așa fel încât zădărnicesc „o convertire pozitivă și absolut adecvată a misterului”16
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
nesatisfăcătoare chiar și în calitate de teorie a cunoașterii științifice, în măsura în care ea nu consideră „plăsmuirile teoretice ale științei”, care sunt și ele încercări stilistic cenzurate de revelare a misterului existențial 22. Cercetările lui Kant ar fi pornit de la presupunerea că rostul minții omenești „ar fi numai acela de a lua act, datorită categoriilor sale, de lumea concretă dată”23. Aceasta ar fi o limitare pe care Blaga o apreciază drept sursa unor interdicții din cele mai păgubitoare, interdicții pe care le acuză în
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Kant a ciuntit destinul ființei umane, condamnând la inactivitate capacitatea revelatoare. Kant pune «lucrul în sineă ca un vetto împotriva oricărei metafizici revelatoare fără a-și da seama că prin aceasta el a tăiat în două rostul nostru, steriliziând destinul omenesc... Kant nu a bănuit nici pe departe că spiritul uman mai posedă în afară de categoriile respective (cele ale intelectului - n.m. M.F.) și o a doua garnituă amplă de natură stilistic-abisală, categorii care se imprimă tocmai plăsmuirilor noastre de intenție revelatoare. Ignorarea
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
pur. Acea obiectivitate care distinge cunoștințele autentice de reprezentările subiective este dată, așadar, de aplicarea categoriilor intelectului pur materiei oferite de intuiție. Fără intuiții conceptele intelectului rămân „pure forme de gândire”, care nu ne oferă cunoștințe despre obiecte determinate. Intelectul omenesc nu intuiește nimic. O cunoaștere despre transcendent nu este, prin urmare, în principiu posibilă. Limitele cunoașterii noastre despre realitate vor fi întotdeauna limitele experienței noastre. Acestea sunt rezultate ale analizei critice a granițelor cunoașterii cu valoare obiectivă pe care, așa cum
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
analizei critice a granițelor cunoașterii cu valoare obiectivă pe care, așa cum am arătat mai sus, Blaga le acceptă și le apreciază în mod deosebit 25. În al doilea rând, Kant ar fi contestat categoric afirmația că după el rostul minții omenești ar fi doar „de a lua act... de lumea concretă dată”. (Vezi pasajul citat din Blaga la nota 23.) Există pentru Kant o cunoaștere a priori cu privire la condițiile care fac posibilă cunoașterea obiectivă în genere, precum și o cunoaștere a priori
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
această bază, a condițiilor care fac posibilă o cunoaștere obiectivă despre fapte. În al treilea rând, Kant ar fi subliniat că această orientare a străduințelor sale nu va trebui să fie înțeleasă drept o contestare a tendinței irezistibile a minții omenești de a trece dincolo de hotarele experienței. Căci rațiunea însăși creează aparența posibilității unei cunoașteri care depășește aceste hotare. Concepte ale rațiunii pure, numite de Kant Idei transcendentale, orientează cunoașterea despre fapte, dobândită prin experiență, spre determinarea totalității condițiilor de care
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
cunoașteri a transcendentului, Dialectica transcendentală ne ferește de primejdia de a fi, ca atâtea spirite înalte ale trecutului, victime ale acestei iluzii. Iluzia însăși - apreciază Kant - nu va putea fi însă evitată. Intervine aici „dialectica naturală și inevitabilă” a rațiunii omenești. Această dialectică nu încetează de „a momi” rațiunea noastră și „de a o arunca neîncetat în rătăciri momentane, care trebuie mereu înlăturate”28. De vreme ce Kant nu a văzut, așadar, în speranțele mereu renăscute ale metafizicii dogmatice de a ajunge la
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
neîncetat în rătăciri momentane, care trebuie mereu înlăturate”28. De vreme ce Kant nu a văzut, așadar, în speranțele mereu renăscute ale metafizicii dogmatice de a ajunge la cunoașterea absolutului o simplă greșeală, ci expresia unei iluzii „naturale și inevitabile” a rațiunii omenești, cum ar fi putut el să blameze pornirea atât de firească a oamenilor de a-și face reprezentări asupra absolutului, cu atât mai mult a celor care recunosc în ele creații subiective ce răspund unor nevoi de natură spirituală? În
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
obiectivele pe care și le-a propus în cercetările sale și ar fi insistat asupra ideii că ele au fost cu totul diferite de cele care urmăresc determinarea condițiilor de posibilitate ale creațiilor mitice, religioase, artistice sau metafizice ale spiritului omenesc. Kant ar fi subliniat că filosofia sa nu oferă nici un temei pentru a nega exietența unor categorii cum sunt cele pe care Blaga le numește stilistic-abisale. Dar el ar fi plasat probabil cercetarea lor în domeniul investigației istorice a culturilor
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
istorică și locală, prin aceea că atunci când sunt creațiile unui singur om ele poartă pecetea puternică a personalității creatorului. Autorul Criticilor a valorizat însă cu precădere universalul, în timp ce autorul Trilogiilor s-a simțit profund atașat de creațiile libere ale minții omenești, în care el a văzut încercări mereu reluate de revelare a misterului existenței, sub semnul timpului și al locului. Rațiunea universală și respectiv creația liberă constituie pivotul gândii lor29. Tocmai în privilegierea universalului și respectiv a particularului, a istoricului, se
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
o încoronare a științelor, fie ea cunoaștere a transcendentului, fie cunoaștere de sine a rațiunii pure. Pentru Blaga construcția metafizică este doar una din modalitățile prin care se exprimă acea aspirație de revelare a misterelor care este definitorie pentru ființa omenească pe deplin dezvoltată. Obiectivitatea și creația cu intenție revelatoare îi apar drept atribute care se află într-o relație de excludere reciprocă. Prețul obiectivității, care distinge cunoașterea științifică, este pierderea semnificației existențiale. Metafizica, ca viziune prin care se încearcă revelarea
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
1997, p. 16.) În ultimul volum al Trilogiilor, Blaga sublinia modul cum a înțeles el lecția lui Kant și deplângea faptul că ideatorii de sisteme metafizice de după Kant nu au ținut seama de concluziile cercetărilor acestuia privitoare la limitele cunoașterii omenești: „Nu ne mai amăgim cu prezumția de a putea ancora cu gândul în absolut. De seminția metafizicienilor ne separă această luciditate. Căci toți metafizicienii se simt într-un fel moștenitori... ai «revelației divineă - chiar și aceia care în chip declarat
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
III-a îngrijită de I. Pârvu, Editura I.R.I., București, 1998, p. 386. 27. Ibidem, p. 441. 28. Vezi Ibidem, pp. 274-75. Cititorul Criticii rațiunii pure este avertizat în această privință chiar în prima frază a prefeței la ediția I „Rațiunea omenească - scrie Kant - are într-un gen al cunoașterii ei soarta particulară că e copleșită de întrebări pe care nu le poate evita, deoarece îi sunt impuse de natura rațiunii însăși, la care însă nu poate răspunde, fiindcă depășesc întreaga capacitate
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
are într-un gen al cunoașterii ei soarta particulară că e copleșită de întrebări pe care nu le poate evita, deoarece îi sunt impuse de natura rațiunii însăși, la care însă nu poate răspunde, fiindcă depășesc întreaga capacitate a rațiunii omenești.” (Ibidem, p. 21.) 29. Blaga, cel puțin, o spune explicit: „Toată filosofia noastră se reduce în fond la o justificare și la o întemeiere pe mai multe planuri a stării permanent «creatoareă a omului.” („Ființa istorică”, p. 498.) 30. Progresul
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
În opoziție deopotrivă cu întemeieri încărcate de prestigiu ale moralității și religiei prin rațiunea speculativă sau prin sentiment, Kant și-a construit sistemul etic și filosofia religiei prin raportare la ceea ce a socotit a fi o facultate distinctivă a ființei omenești, facultatea pentru care a consacrat denumirea de rațiune practică. În sfârșit, Kant a fost printre filosofii luminării un optimist sui generis. El a crezut în progresul libertății și moralității, deși a afirmat că „răul radical” (das radikale Böse) este încrustat
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
și public.2 Sugestia mea este că răspunsul lui Kant la întrebarea „Ce este luminarea?” conține tocmai justificarea pe care o dă filosoful dreptului de a supune religia și legislația, ca realități istorice, examenului critic liber și public și rațiunii omenești. Ceea ce oferă Kant este, de fapt, o încercare de a susține îndreptățirea unui examen critic public, desfășurat „înăuntrul granițelor rațiunii”, a oricăror instituții, forme de viață sau tradiții. În textul articolului se fac referiri îndeosebi la dreptul oamenilor de a
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
cei ce gândesc cu mintea lor” (Selbstdenkende) și gloată, formată din cei care sunt robi ai prejudecăților, care urmează orbește tradiția și acceptă necritic dictatul autorităților exterioare de orice fel4. Dar el crede, totodată, că rațiunea, facultatea ce conferă ființei omenești autonomie, organul cercetării critice, există în stare latentă, ca dispoziție, la fiecare membru al speciei. Educația intelectuală și exercițiul pot constitui, desigur, un stimulent important în dezvoltarea capacităților oamenilor de a face uz de propria lor rațiune. Ele nu sunt
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
propria lor rațiune. Imperativul kantian „Ai curajul de a te sluji de propria ta minte!”, imperativ pe care filosoful îl numește „deviza luminării”, reprezintă un apel adresat tuturor oamenilor. Este invitația adresată fiecărui om de a se împlini ca ființă omenească, de a deveni o persoană. În textul care debutează cu formularea acestei devize, expresii ca minorat, majorat, tutelă, tutori merită, cred, întreaga noastră atenție. Din punct de vedere civil și legal membrii unei comunități se împart, cum se știe, în
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
și formelor de viață este o operă de lungă durată. Într-o epocă dominată de înfruntarea dintre susținătorii Revoluției franceze și adversarii ei ultraconservatori, Kant și-a afirmat încrederea că singura cale a schimbărilor îndrumate de rațiune în viața colectivităților omenești este calea reformei. Întrebarea „revoluție sau reformă?” nu era în acele vremuri la ordinea zilei. Și totuși, Kant pare să fi sugerat un răspuns la această întrebare care va prilejui mai târziu intense și prelungite înfruntări pe scena dezbaterilor politice
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
istorice și confesionale care îi despart. Forma particulară de expresie pe care o capătă religia naturală în cărțile de bază ale marilor confesiuni religioase va fi explicată de ei prin deosebirile în condițiile și formele de viață proprii diferitelor comunități omenești. Distanțarea de ortodoxismul vechii teologii protestante se profilează în mod clar. Religiile și bisericile vor fi socotite în primul rând forțe morale, iar educația morală va fi considerată principala menire a unei comunități religioase. Isus Cristos este înfățișat drept propovăduitor
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
menire a unei comunități religioase. Isus Cristos este înfățișat drept propovăduitor al unei învățături morale și îndrumător pe calea vieții virtuoase. Semler, care a fost incepând din anul 1753 profesor de teologie la universitatea protestantă din Halle, distingea între mărturia omenească a revelației, ce stă sub semnul timpului, și cuvântul lui Dumnezeu. El prevenea împotriva confundării tradiției creștine orale și scrise cu acest cuvânt al lui Dumnezeu. Religia naturală, înțeleasă în primul rând ca învățătură atemporală, morală, este instituită drept instanță
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
cum susțineau și susțin și astăzi teologii conservatori, dar nici născociri arbitrare ale oamenilor, așa cum sugerau deiștii vremii. În opoziție cu unii și cu ceilalți, Lessing apreciază dezvoltarea religiilor pozitive, în succesiunea lor istorică, drept o educație progresivă a neamului omenesc 12. Ca și Kant, Lessing a considerat creștinismul drept cel mai de seamă pas care a fost făcut spre adevărul lăuntric pe care îl exprimă parțial și imperfect toate religiile revelate. În notele sale privitoare la „geneza religiilor revelate” această
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
ca și acțiunile oricărei Biserici, vor trebui să fie judecate în raport cu contribuția pe care o aduc la educația morală a credincioșilor. Chiar dacă numai credința bazată pe rațiunea practică poate răspunde preocupării morale, va trebui să ținem seama de slăbiciunea ființei omenești și să apreciem tradiții religioase întemeiate pe dogme revelate în măsura în care ele nu resping interpretarea morală a acestor dogme și, în acest fel, progresul emancipării religioase. Kant aprobă, bunăoară, rugăciunea dacă prin ea sunt consolidate convingerile morale, dar o respinge de îndată ce
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]