8,421 matches
-
pian ale lui Mozart, există un dramatism și un contrast care vor fi prezente în lucrările ulterioare ale lui Beethoven. Beethoven nu a fost foarte încântat de această lucrare, scriindu-i publicistului Franz Anton Hoffmeister că aceasta, împreună cu Concertul pentru pian nr. 1, "nu este una dintre cele mai bune lucrări ale mele". Versiunea ce a avut premiera în 1795 este cea care este interpretată și înregistrată astăzi. Lucrarea este orchestrată pentru pian solo, flaut, două oboaie, doi fagoți, doi corni
Concertul pentru pian nr. 2 (Beethoven) () [Corola-website/Science/329847_a_331176]
-
Franz Anton Hoffmeister că aceasta, împreună cu Concertul pentru pian nr. 1, "nu este una dintre cele mai bune lucrări ale mele". Versiunea ce a avut premiera în 1795 este cea care este interpretată și înregistrată astăzi. Lucrarea este orchestrată pentru pian solo, flaut, două oboaie, doi fagoți, doi corni și coarde. Concertul este structurat în trei părți: Prima parte este versiunea de concert a formei de sonată. Orchestra prezintă în introducere tema principală și tema subordonată. A doua introducere este în
Concertul pentru pian nr. 2 (Beethoven) () [Corola-website/Science/329847_a_331176]
-
între opt și nouă minute. Ultima parte este în formă de rondo (ABACABA). Secțiunea C este foarte diferită de celelalte deoarece este în gamă minoră și este mult mai puternică în semnificație. De asemenea, înainte de apariție temei rondo, Beethoven aduce pianul în gama "greșită" de Sol major înainte ca orchestra să observe "discrepanța" și să revină în gama tonică corectă. Această glumă muzicală poate fi observată în numeroase lucrări ulterioare ale lui Beethoven. Acest rondo a fost compus de Beethoven la
Concertul pentru pian nr. 2 (Beethoven) () [Corola-website/Science/329847_a_331176]
-
evita recrutarea forțată în armată pentru a lupta de partea lui Napoleon în Rusia. Joachim Raff a fost în mare parte un autodidact, învățând muzica în timp ce lucra în Schmerikon, Schwyz și Rapperswil. A trimis o parte dintre compozițiile sale pentru pian lui Felix Mendelssohn care le-a recomandat celor de la Breitkopf & Härtel pentru publicare. Acestea au fost publicate în 1844 și au primit o recenzie pozitivă din partea lui Robert Schumann în jurnalul său, " Neue Zeitschrift für Musik". Aceste păreri favorabile l-
Joachim Raff () [Corola-website/Science/329860_a_331189]
-
în jurnalul său, " Neue Zeitschrift für Musik". Aceste păreri favorabile l-au determinat pe Raff să se stabilească la Zürich pentru a se dedica exclusiv compoziției. În 1845 Raff a mers pe jos până la Basel pentru a asculta interpretarea la pian lui Franz Liszt. După o perioadă în care a locuit în Stuttgart unde a devenit prieten cu renumitul dirijor Hans von Bülow, a început să lucreze ca asistentul lui Liszt la Weimar din 1850 până în 1853. În această perioadă l-
Joachim Raff () [Corola-website/Science/329860_a_331189]
-
Main. Raff a fost foarte prolific iar la momentul morții sale era unul dintre cei mai cunoscuți compozitori germani. Astăzi, însă, aproape toate lucrările sale sunt uitate. Singura sa lucrare interpretată cu o anumită regularitate este Cavatina pentru vioară și pian, interpretată uneori ca bis. A fost influențat de mai multe surse - simfoniile sale, de exemplu, combină forma clasică de simfonie cu muzica programatică a romantismului și contrapunctul specific perioadei baroce. Majoritatea acestor simfonii poartă un nume descriptiv precum "În pădure
Joachim Raff () [Corola-website/Science/329860_a_331189]
-
de Raff. De exemplu, Simfonia nr. 7 a lui Raff "În Alpi" (1877) poate fi comparată cu "Simfonia alplină" (1915) a lui Strauss. Raff a compus muzică aparținând și altor genuri, inclusiv concerte, opere, muzică de cameră și lucrări pentru pian solo. Printre lucrările lui Raff se numără:
Joachim Raff () [Corola-website/Science/329860_a_331189]
-
orașul „Aurului Negru” s-au specializat la Conservatorul din București, tânărul muzician s-a înscris la clasa profesorului George Enacovici, iar examenul de absolvență a constat în executarea Concertului nr. 2 pentru vioară și orchestră de Henryk Wieniawski, acompaniat la pian de Theodor Rogalski. Urmează câțiva ani în Orchestra Simfonică a Armatei sub bagheta lui Egizio Massini și Alfred Mendelsohn. Format în diverse orchestre de café-concert în București și în stațiunile balneare, a început să-și facă un nume de șef
Victor Predescu () [Corola-website/Science/329880_a_331209]
-
arată mai bine decât are talentat în dramaturgie". Premiera operei a avut loc abia 70 de ani mai târziu. Prokofiev a început să orchestreze opera în 1912 în speranța de a fi jucată la Conservator. I-a arătat partitura pentru pian lui Nikolai Miaskovski care a comentat: "[muzica] este uneori uimitoare prin puterea sa sumbră, calitatea vulcanică a temperamentului [lui Prokofiev] este enormă". Conservatorul a respins opera, în cuvintele compozitorului deoarece libretul avea prea multe nuanțe ale poetului simbolist Konstantin Balmont
Maddalena () [Corola-website/Science/329895_a_331224]
-
Serghei Prokofiev a început să compună Concertul pentru pian nr. 1 în Re bemol major, Op. 10 în 1911 și l-a finalizat în 1912. Un concert într-o singură parte, este cel mai scurt din cele cinci concerte pentru pian finalizate ale sale, având o durată de doar
Concertul pentru pian nr. 1 (Prokofiev) () [Corola-website/Science/329897_a_331226]
-
Serghei Prokofiev a început să compună Concertul pentru pian nr. 1 în Re bemol major, Op. 10 în 1911 și l-a finalizat în 1912. Un concert într-o singură parte, este cel mai scurt din cele cinci concerte pentru pian finalizate ale sale, având o durată de doar 15 minute. Concertul este orchestrat pentru piculină, 2 flauturi, 2 oboaie, 2 clarinete, 2 fagoți, contrafagot, 4 corni, 2 trompete, 3 tromboni, tubă, timpane, percuție și coarde. Concertul pentru fi divizat astfel
Concertul pentru pian nr. 1 (Prokofiev) () [Corola-website/Science/329897_a_331226]
-
se încheie cu aceeași temă în Re bemol major. Secțiunea mediană (Sol diez minor) este mai întunecată dar deloc mai puțin glorioasă decât celelalte două, climaxul său fiind mai mult abisal decât arogant. Prokofiev a dedicat primul său concert pentru pian "înfiorătorului Șrepin". Concertul a avut premiera la Moscova pe 25 iulie 1912 cu Prokofiev în calitate de solist și cu Konstantin Saradzhev dirijor. Prokofiev a scris mai târziu că Saradzhev "a realizat splendid toate tempourile mele". Prokofiev a câștigat premiul Anton Rubinstein
Concertul pentru pian nr. 1 (Prokofiev) () [Corola-website/Science/329897_a_331226]
-
12 mai 2014, Mărțina și-a publicat autobiografia să în Argentina pentru prima oară, intitulată "Simplemente Tini". s-a născut în anul 1997 în Buenos Aires, Argentina, si este fiica lui Alejandro Stoessel și Mariana Muzlera. A studiat de la 4 ani pianul, teatrul și dansul. Și-a început pregătirea artistică de mică, practicând cursuri de teatru, canto și cursuri de dans. În 2007, ea a jucat în primul sezon al telenovelei argentiniene "Pățito Feo", în rolul Mărținei, una dintre asistenții lui Fițo
Martina Stoessel () [Corola-website/Science/329900_a_331229]
-
aranjat o suită orchestrală a muzicii din operă pentru a fi interpretată în sălile de concert (Op. 33bis). Suita durează între 15 și 20 de minute și este alcătuită din șase părți: Prokofiev a aranjat marșul și scherzo-ul pentru pian solo, publicat drept Op. 33ter.
Dragostea celor trei portocale () [Corola-website/Science/329894_a_331223]
-
Prokofiev s-a hotărât să adapteze romanul în 1914 iar dirijorul Albert Coates de la Teatrul Mariinsky l-a încurajat să compună opera și i-a garantat o producție la acel teatru. Prokofiev a compus opera sub forma unei partituri de pian între noiembrie 1915 și aprilie 1916 și a finalizat orchestrația în ianuarie 1917. Vsevolod Meyerhold a fost angajat ca regizor de scenă. Totuși, datorită Revoluției din Februarie, producția operei nu a mai avut loc. Prima interpretare a operei a avut
Jucătorul (Prokofiev) () [Corola-website/Science/329896_a_331225]
-
ce dezvăluie mereu noi și noi chipuri nebănuite, în aparenta sa nestatornicie. Bunicul din partea mamei a fost un bun clarinetist, iar sora sa, Felicia, a început să cânte, mai întâi, la acordeon (instrument tradițional al șvabilor), iar, apoi, a studiat pianul, instrument ce ocupa un loc de cinste în casa familiei Fernbach. Hansi a fost îndrumat de părinți spre studiul viorii. La vârsta de 6 ani, a luat primele lecții de vioară cu profesorul Octavian Nicolaevici, care „i-a pus vioara
Ioan Fernbach () [Corola-website/Science/329931_a_331260]
-
cvartete de coarde, un cvintet pentru cvartet de coarde și contrabas și numeroase lucrări pentru contrabas, inclusiv două concerte pentru contrabas și orchestră, Gran Duo Concertante pentru doi contrabași, Passione Amorosa pentru doi contrabași și numeroase lucrări pentru contrabas și pian. Cu puțin timp înainte de moartea sa Bottesini a fost numit directorul Conservatorului din Parma în 1888 la recomandarea lui Verdi. Un an mai târziu Bottesini a decedat pe 7 iulie. Lucrările sale rămân până astăzi un repertoriu standard pentru contrabasiștii
Giovanni Bottesini () [Corola-website/Science/329936_a_331265]
-
Țarului Nicolae al II-lea și în cele din urmă la Revoluția din Octombrie, 1917 se va dovedi a fi cel mai productiv an pentru Prokofiev din punct de vedere compozițional. În afară de acest concert a compus Simfonia "Clasică", Sonatele pentru pian nr. 3 și 4 și "Viziuni Fugitive" pentru pian. De asemenea, a început să lucreze la cantata "Cei șapte" și la Concertul pentru pian nr. 3. Cu toate acestea Prokofiev a continuat obiceiul său de a incorpora muzică din lucrările
Concertul pentru vioară nr. 1 (Prokofiev) () [Corola-website/Science/329946_a_331275]
-
urmă la Revoluția din Octombrie, 1917 se va dovedi a fi cel mai productiv an pentru Prokofiev din punct de vedere compozițional. În afară de acest concert a compus Simfonia "Clasică", Sonatele pentru pian nr. 3 și 4 și "Viziuni Fugitive" pentru pian. De asemenea, a început să lucreze la cantata "Cei șapte" și la Concertul pentru pian nr. 3. Cu toate acestea Prokofiev a continuat obiceiul său de a incorpora muzică din lucrările sale mai vechi în concertul său pentru vioară (cum
Concertul pentru vioară nr. 1 (Prokofiev) () [Corola-website/Science/329946_a_331275]
-
pentru Prokofiev din punct de vedere compozițional. În afară de acest concert a compus Simfonia "Clasică", Sonatele pentru pian nr. 3 și 4 și "Viziuni Fugitive" pentru pian. De asemenea, a început să lucreze la cantata "Cei șapte" și la Concertul pentru pian nr. 3. Cu toate acestea Prokofiev a continuat obiceiul său de a incorpora muzică din lucrările sale mai vechi în concertul său pentru vioară (cum a făcut și în Concertul pentru pian nr. 3). A compus melodia introductivă a concertului
Concertul pentru vioară nr. 1 (Prokofiev) () [Corola-website/Science/329946_a_331275]
-
la cantata "Cei șapte" și la Concertul pentru pian nr. 3. Cu toate acestea Prokofiev a continuat obiceiul său de a incorpora muzică din lucrările sale mai vechi în concertul său pentru vioară (cum a făcut și în Concertul pentru pian nr. 3). A compus melodia introductivă a concertului în 1915 în timpul poveștii sale de dragoste cu Nina Mescherskaya. Restul părților au fost parțial inspirate după o interpretare din 1916 la Sankt Petersburg a lucrării "Mituri" compusă de Karol Szymanowski și
Concertul pentru vioară nr. 1 (Prokofiev) () [Corola-website/Science/329946_a_331275]
-
Auric chiar a numit lucrarea "Mendelssohniană". Premiera sovietică merită menționată deoarece a avut loc la doar trei zile după premiera pariziană interpretată de Nathan Milstein și Vladimir Horowitz (ambii în vârstă de 19 ani). Horrowitz a interpretat partea orchestrală la pian. Mai târziu Milstein a scris în memoriile sale, "Din Rusia spre Vest", " Cred că dacă ai un pianist mare precum Horrowitz interpretând cu tine, nu mai ai nevoie de orchestră". În cadrul aceluiași concert Milstein și Horrowitz au interpretat premiera concertului
Concertul pentru vioară nr. 1 (Prokofiev) () [Corola-website/Science/329946_a_331275]
-
a eliberat preludiul de caracterul său introductiv și a permis ca preludiul să devină o piesă concertistică independentă. Numeroși compozitori ulteriori au compus preludii cu același scop, cum ar fi Claude Debussy prin cele două colecții de preludii impresioniste pentru pian, și acestea influențând numeroși compozitori ulteriori.
Preludiu (muzică) () [Corola-website/Science/329985_a_331314]
-
al XIX-lea. Toccata lui Liszt este o compoziție foarte scurtă de la sfârșitul vieții sale și este practic o toccată doar cu numele. De la începutul secolului al XX-lea Serghei Prokofiev și Aram Haciaturian au compus câte o toccată pentru pian solo, la fel și Maurice Ravel ca parte din "Le Tombeau de Couperin" și Claude Debussy în Suite: Pour le Piano și "Jardins sous la pluie" (care este o toccată, chiar dacă nu se numește așa). Suita pentru pian nr. 2
Toccată () [Corola-website/Science/329988_a_331317]
-
toccată pentru pian solo, la fel și Maurice Ravel ca parte din "Le Tombeau de Couperin" și Claude Debussy în Suite: Pour le Piano și "Jardins sous la pluie" (care este o toccată, chiar dacă nu se numește așa). Suita pentru pian nr. 2, Op. 10, a lui George Enescu se deschide cu o toccată.
Toccată () [Corola-website/Science/329988_a_331317]