8,040 matches
-
mi-a spus să nu-i cred niciodată pentru că toți sunt niște mincinoși, vor să stea mai mult pe gratis și fac orice pentru a se eschiva. Când vine ziua plății fie pleacă de acasă, fie se ascund, fie se prefac că sunt bolnavi. Încă de mică mergeam împreună cu tata să strângem chiriile și eu trebuia să cotrobăiesc pe sub paturi, prin dulapuri, pe după perdele ca să văd dacă nu se ascunde careva pe acolo sau să descopăr banii pe care nu
Uimiri ?i introspec?ii by Ada G?r?oman-Suhar () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83170_a_84495]
-
să i se aducă jertfă o fecioară, ce s-a îndrăgostit de un tânăr băștinaș, au încercat să fugă cu o barcă, au fost surprinși de zeul cel rău, acesta făcând să se prăbușească râul Iguazu în calea lor, fata prefăcându-se într-o stâncă și băiatul într-un arbore ce își întinde ramurile spre stancă, fără a putea să o atingă! Zona a intrat în atenția autorităților braziliene și argentiniene în 1902, când a fost trimis să o studieze Carlos
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1543_a_2841]
-
sufer) atât de mult În lag)re, Încât Își cauzeaz) singuri r)ni Îngrozitoare. „Înfometarea, munca istovitoare și alte privațiuni, inclusiv lipsa de Îngrijiri medicale, i-au f)cut pe unii deținuți s)-și pun) cap)ț zilelor.” Ei se prefac c) evadeaz) pentru a fi Împușcați de paznici. Practic) „automutilarea colectiv)”. Au fost culese m)rturii, printre alții, de la Eduard Kuznețov: „Am v)zut deținuți Înghițind un mare num)r de cuie și șarm) ghimpat). I-am v)zut Înghițind
Până la Ierusalim și înapoi by Saul Bellow () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2110_a_3435]
-
lung tur de cules ciuperci. Spre ora cinei, putea fi văzută ieșind din adâncurile nebuloase ale unei alei din parc, mica ei siluetă, Într-o pelerină cu glugă, din stofă de lână maro-verzuie, pe care nenumărate picături de umezeală o prefăceau Într-un fel de ceață plutind În jurul ei. În timp ce se apropia pe sub copacii care picurau și mă zărea, fața ei căpăta o expresie ciudată, mâhnită, care ar fi putut semnifica ghinion, dar care eu știam că reprezintă sublima bucurie reținută
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
prieteni, baronul Anton Selvig și Pavel Yakovlev, care l-au Însoțit o bucată de drum În prima etapă a lungii călătorii de la St. Petersburg la Ekaterinoslav, părăsise liniștit șoseaua spre Luga, la Rojestveno‚ traversase podul (zgomotul Înfundat al copitelor se prefăcu pentru scurt timp În uruit) și o luase pe vechiul drum desfundat de la vest de Batovo. Acolo Îi aștepta nerăbdător, În fața conacului RÎleev. Cu puțin timp În urmă Își trimisese soția, Însărcinată În ultima lună, la moșia ei de lângă Voronej
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
zurgălăii care se Îndepărtează, ci doar șipotul propriului meu sânge. Totul este nemișcat, Încremenit, vrăjit de lună, oglinda retrovizoare a imaginației. Zăpada este Însă reală și când mă aplec și iau un pumn din ea, șaizeci de ani se fărâmițează, prefăcându-se Între degetele mele Într-un praf Înghețat, sclipitor. 2 O lampă mare, cu petrol lampant, având baza din alabastru este purtată de colo-colo pe Înserat. Plutește ușor, apoi coboară; mâna amintirii, acoperită acum cu mănușa albă a unui valet
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
aproape de adevărul artistic decât coborârea lentă a brațelor palide ale unei balerine; pe scurt, ceva ce am fost În stare să apreciez abia după ce obiectele și ființele pe care le-am iubit cel mai mult la adăpostul copilăriei mele se prefăcuseră În scrum sau fuseseră Împușcate În inimă. Există un apendix la povestea Mademoisellei. Când am scris-o prima oară nu aflasem câteva uluitoare supraviețuiri. Astfel, În 1960, vărul meu din Londra, Peter de Peterson, mi-a spus că dădaca lor
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
Moth, ostentativ segmentată, cu capul turtit, de culoarea cărnii și cu un luciu roșiatic, o vietate ciudată „goală ca un vierme“, ca să folosesc o comparație franceză, mi-a ieșit În cale În timp ce căuta cu disperare un loc pentru a se preface În nimfă (teribila presiune a metamorfozei, aureola unui act dizgrațios efectuat Într-un loc public). Pe coaja unui mesteacăn, cel gros de lângă pavilionul din parc, am găsit primăvara trecută o aberație Închisă la culoare a fluturelui Sievers’ Carmelite (pentru cititori
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
brațele goale Încrucișate pe piept, cu acel gest domol și comod, specific Rusiei rurale. Mă urmărea cum mă apropii, cu o față luminoasă care-mi spunea bun venit, dar pe măsură ce mă apropiam mai mult, lumina de pe fața ei se Întuneca, prefăcându-se Într-o jumătate de zâmbet, apoi Într-o luminiță vagă În colțurile buzelor strânse și În cele din urmă, și aceasta dispărea și când ajungeam În dreptul ei, fața ei rotundă și frumușică se golea de orice expresie. Dar imediat
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
Soarta se Îndura de mine și jocul se deplasa În capătul opus al terenului mizerabil. Începea o burniță slabă, sâcâitoare, care ezita la Început, apoi continua. Niște ciori jumulite se roteau În jurul unui ulm desfrunzit și croncănitul lor surd se prefăcea parcă Într-un tandru gungurit. Se aduna ceața. Jocul devenea o masă de capete mișcătoare pe lângă cealaltă poartă a terenului de la St. John sau Christ sau alt colegiu, unde jucam. Sunetele Înăbușite care se auzeau de departe, un strigăt, fluierul
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
construiește bâjbâie după un pion În cutie, Îl ia, În timp ce mintea Încă mai chibzuiește dacă e mai bine să respingă un atac sau să temporizeze și, când deschizi pumnul, constați că s-a scurs poate o oră Întreagă, o oră prefăcută În scrum În cursul activității cerebrale incandescente a jucătorului. Tabla de șah din fața lui este un câmp magnetic, un sistem de tensiuni și de abisuri, o boltă Înstelată. Nebunii se deplasează pe ea ca niște reflectoare. Calul acesta sau celălalt
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
o Îngrijitoare Îmbrăcată În negru tricota cu un fir negru. O cărare acoperită cu lespezi ce cobora În pantă, pe care pășeai cu prudență, punând de fiecare dată același picior Înainte, printr-o grădină cu crini, pe sub fagi; apoi se prefăcea Într-un drum de pământ bătătorit ce ți se mișca iute sub picioare și pe care erau imprimate grosolan copite de cai. Grădinile și parcurile păreau să se miște tot mai repede pe măsură ce picioarele copilului nostru se lungeau și când
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
târgurile, să punem umărul la întărirea cetăților! Cu toții! Și bătrânii?! întrebă Țamblac. Și! Și muierile?! Și! Și copiii?! Și! Să învețe de mici să lupte, să-și apere țara. Fiecare după puteri... Cu toții! Să nu uităm! "Vin turcii!" Aaa, se preface că l-a observat abia acuma pe Alexandru, frumosul și viteazul meu prinț! Bătu-te-ar norocu', nici nu te-am văzut. Măria ta, înclină el capul, cu demnitate. Ștefan îl bate pe umăr, cu un zâmbet fin, șăgalnic: Prințe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
născocit-o eu, e "obiceiul pământului", se dezvinovățește Ștefan. E tactica de supraviețuire a unui popor mic, fără putere, dar mândru. Nevoia ne-a învățat, ea ne-a făcut isteți. Am învățat atât de bine să ne apărăm, că am prefăcut apărarea în atac. "Cea mai bună apărare este tot atacul"... Iată "miracolul" de care se vorbește atâta. Și ar mai fi ceva... Suntem acasă! Cu noi e Pământul! Și Marea! Și Dunărea! Și Codrul! Și Carpații! Moldova toată! Nu suntem
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
pe divan și plâng. Murise fratele lor mai mare, rămas „dincolo”, pe care nu-l mai văzuseră din 1918. Îmi atrage atenția modul în care plânge mama. E un plâns aproape fără lacrimi, spasmodic, convulsionat. Mă încearcă bănuiala că se preface, că plânge „de formă” (ceea ce nici n-ar fi fost din cale afară de scandalos, din moment ce, de fapt, se despărțise de el nu acum, ci în urmă cu 37 de ani). Mă conving însă repede că bănuiala mea nu are temei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
ca o limbă din gură și, în câteva minute, imaginea se preciza și colora. Cu aparatul la ochi, îndreptat spre fotografia din perete, Marius căuta un unghi cât mai bun, proba vizibilitatea. Stingherit de intrarea mea precipitată, a renunțat însă, prefăcându-se că nici nu avusese, de fapt, de gând să execute o fotografie după o fotografie, ci doar se jucase puțin cu această intenție. Sunt convins că dacă n-aș fi intrat atunci, ar fi realizat-o, dând curs unui
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
mă ghicește, mă „citește”. Aveam o dată un mare necaz, pe care nu-l puteam împărtăși nimănui, deși aș fi vrut: m-aș fi simțit cel puțin mai ușurat. Fiind vinovat, tăceam însă ca peștele. Încercam să mă ascund, să mă prefac... și reușeam. Până într-o zi când, aflându-mă numai cu tata, acesta mi-a spus pe neașteptate: „Tu ai un necaz”. Nu m-a întrebat nimic și nici eu nu m-am destăinuit atunci. În mod paradoxal i-am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
în autobuzul 131 îl zăresc tocmai pe singurul prieten dintre ei. Parcă ne-am fi dat întâlnire anume în acea mașină, pe deasupra - în chip inexplicabil - aproape goală. Nu avem cum să ne ascundem unul de altul și, totuși, amândoi ne prefacem că nu ne vedem. Ajunși la „Casa Scânteii”, coborâm pe uși diferite și străbatem bucata de drum rămasă, de la stație la intrarea Flacăra, păstrând o prudentă distanță între noi. Da, ziua aceea a fost o zi de lucru pentru demonul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Stănescu a făcut anumite concesii. În ce mă privește am rămas doar cu umbra unui sigur reproș: că tocmai el - hiperdelicatul, seniorul - și-a schimbat, incredibil, atitudinea față de unii din credincioșii săi prieteni și colegi. Pe mine, de pildă, se prefăcea că nici nu mă cunoaște. Dar chiar cu Lucian Raicu, de care oricum fusese mai apropiat, sistase orice relație. Încât, odată, întâlnindu-se pe întunecatul coridor unde se aflau încăperile redacției României literare, cei doi foști prieteni au jucat o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
acele secvențe, cum s-ar mai rări spectatorii din tribune... N-ar mai rămâne decât pâlcuri, grupulețe, inși singuratici împrăștiați ici-colo... Obiectivul stăruie ceva mai mult asupra unei femei tinere și frumoase, purtând beretă, după moda vremii: participă - sau se preface, din cochetărie, că participă - la fazele mai fierbinți ale meciului, Dumnezeule, cum o arăta astăzi? Dar oare mai trăiește? Zgomotul tribunelor aplauzele și exploziile vocale sunt acoperite, copleșite de vuietul trecerii timpului. Filmulețul sportiv devine un pretext de meditație filozofică
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
că sala care asculta cu obișnuită evlavie comandată a reacționat nu o singură dată exact în aceleași fel. Cu aplauze puternice, prelungite. Poate și cu urale. Cu mare entuziasm și bucurie pentru că „morți sunt cei muriți”, pentru că, după moarte, ne prefacem în praf și pulbere, în oale și ulcele, în țărână, pentru că după moarte din noi nu mai rămâne nimic. Grozav motiv de bucurie, strașnic prilej de entuziasm, oportune aplauze! Într-adevăr, când să merite mai mult să izbucnești în urale
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
nasture și o învârtea în aer până ce se rupea ața cu care era cusut. Pentru a evita o astfel de situație, am profitat de faptul că deasupra patului meu mai era un pat suprapus și făcea puțină umbră. M-am prefăcut că cos un nasture, fără să am în mână ac cu ață. Am fost prins și pedepsit să fac 100 de genoflexiuni cu arma Z.B. în mâini ținută deasupra capului. Pentru că genoflexiunile le-am executat zâmbind mi-a mai
A FOST O DATA........ by VICTOR MOISE () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83162_a_84487]
-
deci pentru mine. Au vorbit toți cu mine, m-au întrebat unde mă duc și, deși știam că ei știu totul, le-am povestit ca unor neștiutori, toată povestea de seara trecută. Știam că sunt răpit de gangsteri și mă prefăceam că nu-mi dau seama de situația gravă în care mă aflam. În oraș l-am rugat pe șofer să mă lase în fața frizeriei, „ca să nu mă duc la București nebărbierit”. Abia atunci unul din spatele șoferului a pronunțat răstit „o să
A FOST O DATA........ by VICTOR MOISE () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83162_a_84487]
-
așa tot în mâinile lor rămân”. Pentru a rămâne preot și tată la copii, în condițiile unei dărâmări totale prin nesomn și prin ținerea cu farul de lumină în ochi, am semnat un angajament de loialitate cu securitatea. M-am prefăcut a fi frate cu dracu. Mi s-a spus că acest angajament este necesar pentru a dovedi că merit să nu fiu condamnat ca alți dușmani ai poporului. Mi s-a spus că acest angajament este ceva demonstrativ, pentru că securitatea
A FOST O DATA........ by VICTOR MOISE () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83162_a_84487]
-
lui CriznaMurti-Alcion care spunea că omul se reîncarnează în alt om după moartea sa, sufletul așezându-se într-un nou născut. Era vegetarian și în timpul iernii mânca numai porumb copt și măcinat cu râșnița de cafea. Mânca făină sau o prefăcea în pâine, dacă pâinea poate fi și mămăligă. Din păcate, după cum am auzit, mai târziu s-a îmbolnăvit de tuberculoză, pierdere mare pentru puținii însemnați cu har deplin pedagogic. Alt învățător era Vasile Zaharov, de loc din comuna Nerușai, la
VIEŢI ÎNTRE DOUĂ REFUGII CARTEA PĂRINŢILOR by AUREL BRUMĂ () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91701_a_92398]