7,733 matches
-
existența, căci El este pur si simplu Ființă, absolută, independentă de orice cauza, neschimbătoare, peste timp, fiind infinită. Chiar dacă evreii din secolul al XIV-lea î.H. nu puteau înțelege întreg conținutul Tetragramei și al definiției ei, aceasta conține o revelație latentă ce avea să fie interpretată în secolele viitoare. După o analiză foarte amănunțită a celei de-a doua revelări a acestui nume în Exod 6,2-8, partea finală a articolului este dedicată teodiceei Vechiului Testament (natură și atributele lui
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
constă dinamică lor. Există și o serie de afirmații în care YHWH e desemnat, apozițional sau predicativ, ca un anume fel de Dumnezeu („Dumnezeu gelos” - Ex 20,5; „Dumnezeu îndurător și plin de dragoste”: Ex 34,6 etc.). YHWH înseamnă revelație, iar ’elohm, a fi revelat. De aceea, în afară unor lucrări de uz strict științific, ’elohm trebuie tradus, ca și variantele sale; NUMELE, însă, e bine să rămână ca atare; totuși, dacă s-a optat pentru redarea lui
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
greșită din Septuaginta. Autorul studiului consideră că „interpretarea barthiană a Ex 3,14 da seama de polimorfismul numelui lui Dumnezeu în mod deosebit de coerent în cadrul dialecticii «dezvăluire-învăluire». Ea este conformă mișcării interioare și exterioare pe care Barth o discerne în revelație”4. El se întreabă, în final, daca excluderea teologiei naturale nu arunca peste bord bogăția interpretărilor patristice și medievale. Conchide însă că acesta este prețul ce trebuie plătit pentru rigoarea hermeneutica. • Studiul profesorului Jacques Schlosser, „Qui est le Dieu de
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
Dieu de Jésus?”, publicat în Le Monde de la Bible, nr. 110 din 1998, număr dedicat monoteismului, sintetizează, după afirmațiile autorului, o întreagă carte a sa, Le Dieu de Jésus, Paris, Cerf 1987. În final, abordează termenul aramaic „Abba”, încununare a revelației neotestamentare despre Dumnezeu. Derivat de la substantivul ab („tata”), această formă este un vocativ folosit în registrul stilistic al relațiilor intime de familie. Deși e atestat o singură dată în Evanghelii (Mc 14,36), știm din scrisorile pauline (Rom 8,15
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
a lucrării este faptul ca abordează și problemele conexe de ordin general și teoretic pe care le ridică, în tradiția islamică, acest subiect: statutul numelui, daca este sau nu identic cu cel numit, originea numelor divine (dacă aceasta e numai revelația sau mai sunt și alte origini), cum trebuie considerat ≤adÖ-ul despre cele 99 de nume etc. Un numar dintre acestea sunt tratate în prima parte, introductiva, intitulată Al-saw"biq wa al-muqaddim"t, iar celelalte, în ultimă, consacrată „chestiunilor
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
lui Aš‘ar asupra numelor divine, transmis de un discipol al acestuia. Este un comentariu esențialmente teologic, dominat de preocuparea constantă a acestuia de delimitare a „atributelor esenței” de „atributele actului”. Deși afirmă principiul potrivit căruia numai numele autorizate de revelație au legitimitate, Aš‘ar moștenește de fapt eclectismul maestrului sau, lubba’, care integrează în revelația divină (tawqf) consensul comunității (imm"‘), în virtutea căruia numără printre numele ce se pot aplica lui Dumnezeu termeni că mawmód, k"’în, ’azal etc. • ‘Abd
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
esențialmente teologic, dominat de preocuparea constantă a acestuia de delimitare a „atributelor esenței” de „atributele actului”. Deși afirmă principiul potrivit căruia numai numele autorizate de revelație au legitimitate, Aš‘ar moștenește de fapt eclectismul maestrului sau, lubba’, care integrează în revelația divină (tawqf) consensul comunității (imm"‘), în virtutea căruia numără printre numele ce se pot aplica lui Dumnezeu termeni că mawmód, k"’în, ’azal etc. • ‘Abd al-labb"r (m. 415/1025), al-Mughn. Este o „summa” a kal"m-ului mu‘tazilit
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
scris în Islam pe această temă, prezintă disputa multiseculara asupra originii numelor divine între partizanii tezei numite qiy"s, a „raționamentului analogic”, potrivit căreia i se pot aplica lui Dumnezeu nume care i se potrivesc, chiar dacă nu figurează explicit în revelație, si partizanii tezei așa-numitului tawqf („învățătură”), care susțin că musulmanii nu au voie să-i dea lui Dumnezeu alte nume decât acelea pe care și le-a dat El însuși în revelație; urmează istoricul și analizarea amănunțită a
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
potrivesc, chiar dacă nu figurează explicit în revelație, si partizanii tezei așa-numitului tawqf („învățătură”), care susțin că musulmanii nu au voie să-i dea lui Dumnezeu alte nume decât acelea pe care și le-a dat El însuși în revelație; urmează istoricul și analizarea amănunțită a listelor de nume divine, cu variantele lor, raportul lor cu Coranul, problema „numelui suprem” și problema ordinii în care trebuie abordate numele într-un comentariu. În privința acesteia din urmă, distinge o ordine „tradițională”, cea
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
grands disciples, Université de Paris, Beirut, 1965, introduce cu multă limpezime în universul kal"m-ului mu‘tazilit și aš‘arit. Acest autor face, în introducere, o comparație între islam, creștinism și iudaism în privința punctului de înfruntare dintre transcendență și revelație: pentru islam, acesta este constituit de problema atributelor divine; pentru creștinism, de persoana Fiului lui Dumnezeu făcut om, iar în iudaism, de cuvintele Scripturii și de acțiunea salvatoare a lui Dumnezeu în istorie. De aici importantă capitala a problemei atributelor
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
2. Numele revelat (ho) pater: „Părintele/ Tatăl”, voc. „Tatăl” (Rom 8,15)/ „Părintele” (Gal 4,6) (SC); „Tatăl”, voc. „Părinte” (Blaj, BVA, G-R); „Tatăl”, voc. „Tata” (BS, C); „Pater” (Vg); „(le) Père” (BJ); „(the) Father” (RSV). Acest nume exprimă esență revelației Noului Testament cu privire la Dumnezeu, fiind comparabil ca importanță și procent de ocurenta cu YHWH/ ’A:Än"y în Vechiul Testament. Așa i se adresează sau vorbește despre el Isus în evanghelii: Páter, kýrie to¤ ourano¤ kaì tQÎs gQÎs..., „Tata, Domn al
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
au corespondent explicit în Biblie, ceea ce exprimă ele despre Dumnezeu consuna cu cele afirmate și în Biblie, cu doar două excepții: Mai numeroase sunt numele divine din Biblie fără echivalent în Coran: cele străvechi (Šaddai, ’Pl ‘ol"m, cele specifice revelației mozaice (YHWH, YHWH Te>"’ ÄÖ) sau care exprimă și legătura privilegiată cu poporul israelit (’!>r Ya‘aqo>) și mai ales cele ce țin de revelația neotestamentară (ho pater, ho sÄter, numele hristice și pneumatice). 4.5. Ni se pare interesant
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
divine din Biblie fără echivalent în Coran: cele străvechi (Šaddai, ’Pl ‘ol"m, cele specifice revelației mozaice (YHWH, YHWH Te>"’ ÄÖ) sau care exprimă și legătura privilegiată cu poporul israelit (’!>r Ya‘aqo>) și mai ales cele ce țin de revelația neotestamentară (ho pater, ho sÄter, numele hristice și pneumatice). 4.5. Ni se pare interesant de comparat, în acest context, și modul în care numele divine sunt accentuate, puse în valoare, în fiecare dintre cele două cărți sacre.tc "4
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
de acest fel: „În Odiseea I, 56, aimylioi logoi, cuvinte măgulitoare, sau În Teogonia, 229, hesiodică, pseudeis logoi, minciuni, cuvinte care mint. Și tot așa, mai târziu, după epoca lui Heraclit, logos va fi aplicat definiției (Aristotel), răspunsului unui oracol, revelației zeilor” (Gh. Vlăduțescu, 1984, p. 69). De asemenea, așa cum arată A.W. Adkins (1990, p. 108), „În perioada veche, nu toate mythoi sunt mituri și nu toate miturile sunt mythos; Hesiod introduce mitul celor cinci rase astfel: dacă vreți acum
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
știu să se folosească de ea” (P.-M. Schuhl, 1949, p. 280; vezi și B. Lincoln, 1999, p. 27). Unul dintre principalele obstacole În calea perceperii logos-ului este povestea, mythos, care, prin scornelile sale, Întunecă Înțelegerea rațională și ascunde revelațiile Ființei; de aceea, Heraclit va cere ca poeții să fie goniți din cetate. Așa cum observă Kathryn Morgan (2000, p. 28), pornind atât de la formulările lui Heraclit, cât și de la cele ale lui Parmenide sau Gorgias, filosofii greci erau preocupați de
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
doici, care, fără Încetare, le vor povesti numai miturile acceptate oficial (M. Detienne, 1997a, pp. 187-199). Așa cum observă Bruce Lincoln (1999, p. 42), ... În acest sistem, mythoi nu sunt numai remodelați și revalorizați În mod radical: ceea ce fusese considerat drept revelație primordială sau adevăr mai presus de Îndoială este acum tratat ca propagandă de stat, ca mijlocul cel mai potrivit pentru copii sau alte persoane incapabile să adopte discursul și practicile elitelor. Astfel, Platon, prin instrumentalizarea mitului, deschide poarta reflecțiilor și
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
toate bătăliile ideatice, toate judecățile de valoare și toate accepțiunile dobândite pe teritoriul și din istoria Greciei antice, va veni către modernitate Încărcat, În primul rând, de această tensiune Între atracție și refuz, negare și valorizare, goliciune a sensurilor și revelație, rațional și irațional, primitiv și modern. Rit, ceremonie, liturghietc "Rit, ceremonie, liturghie" În antiteză cu această tumultoasă și (mereu) controversată evoluție, termenul ritual oferă parcă imaginea unei istorii a consensului. La origine stă un străvechi cuvânt indo-european (rta), care se
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
a „inconștientului” indivizilor (S. Freud) sau a „arhetipurilor umanității” (E. Jung); i) un instrument de coeziune socială, o formă de conștientizare a imaginii unei societăți despre ea Însăși (E. Durkheim și școala funcționalistă); j) o formă de transmitere a unor revelații de ordin transcendental (de la teologii antici la cei moderni, de la orfici la poeții romantici ai secolului al XIX-lea, de la filosofi precum Plotin sau W. Schlegel la istorici ai religiilor precum M. Eliade sau W. Otto). Această poziționare culturală aparte
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
corpului și a zodiacului). Cea de-a doua formă de divinație cuprinde: ordaliile (forme de divinație care indică vinovăția sau nevinovăția), haruspiciul (interpretarea măruntaielor), hepatoscopia (inspectarea ficatului), scapulimanția (intepretarea oaselor). În ultima categorie sunt incluse: oniromanția (interpretarea viselor) și crematismul (revelațiile În transă). În aceiași familie a tipologiilor detaliate, care urmează pas cu pas toate ipostazele tehnicilor de divinație În diferitele epoci și culturi, se Încadrează și modelul propus de John Collins (apud A. Lehmann, J. Myers, 1985, p. 197): a
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
sacre secrete, ideea vocației mistice, i.e. „alegerea” persoanei În cauză printr-o decizie obscură a spiritelor (făcută vizibilă celorlalți membrii ai colectivității prin crize, vise, transă, malformații etc.). Practicarea magiei este legată de parcurgerea inițiatică a unui traseu ocult de revelații. Participarea la aceste mistere oferă descoperirea realității de dincolo de cunoașterea umană și, odată cu aceasta, un ansamblu de tehnici de controlare a fenomenelor naturale și supranaturale. În felul acesta, magia devine „puternică și periculoasă, deci antisocială, ilegală, clandestină” (Ph. Steven Jr
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
relațiilor dintre magie și modernitate trebuie să ne referim la formele prin care aspectul public și cel secret se completează reciproc, adică la formele prin care dimensiunile persuasive ale simbolurilor cu care trăim dezvoltă o combinație de credință și scepticism, revelație și Îndoială. Dacă ne referim la resurgescența manifestărilor magice În societățile moderne (B. Ankarloo, St. Clark, 1999; W. De Blécourt, 1999; B. Levack, 2001; J.R. Lewis, 1996; B. Meyer, P. Pels, 2003; J. Pearson et alii, 1998), două mi se
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
constând În Înconjurarea de șapte ori a Ka’abei (templul Kaaba - n. M.C.), salutând de departe sau de aproape colțurile (arkan) construcției În formă de cub și, În special, colțul În care se găsește Încastrată Piatra Neagră, care, Încă Înainte de Revelație, reprezenta un semn principal al sacralității templului, obiect comun de cult pentru toate triburile. ș...ț Cele șapte Înconjurări sunt prilej de meditație și rugăciune, gesturi neprescrise formal În Scripturi. Cu toate acestea au fost compuse texte pentru rugăciune, pe
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
a revelat prezența și puterea. Dintr-o perspectivă mai nuanțată, A. Dupront (1987, p. 380) consideră că aceste puteri sunt dobândite și dovedite prin: a) hierofanii (arătarea Într-un anumit loc și materializarea divinității Într-un anumit obiect); b) escatologii (revelații ale lumii de dincolo); c) evenimente istorice extraordinare; d) decizii ale puterii politice (manipularea, pentru obținerea de capital simbolic, a monumentelor, cimitirelor, instituțiilor Puterii). Spre deosebire de alte locuri sacre, precum templele, bisericile sau moscheile obișnuite, centrele spre care tind pelerinajele dețin
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
oracol se referă „atât la o afirmație sau un răspuns de natură divină, referitor la evenimente viitoare sau la fapte necunoscute, cât și la locul În care asemenea afirmații sunt făcute”. Spre deosebire de profeție, care apare În mod neașteptat, printr-o revelație personală, oracolul presupune solicitarea unui agent uman, un ansamblu de rituri pentru aflarea răspunsului, un grup de specialiști care să traducă manifestarea divină și un loc, considerat favorabil pentru asemenea acțiuni. Altfel spus, oracolele reproduc structura și funcționarea centrului sacru
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
prin ajutorul acestora, indivizii și comunitățile pot scăpa de povara unor situații nefericite declanșează numeroase pelerinaje către acel centru sacru și, mai ales, nenumărate așteptări, speranțe, trăiri și transformări interioare. Centrul sacru este frecvent asociat cu o „urmă” concretă a revelației puterii divine. Povestirile despre miracolul inițial nu sunt suficiente pentru a-i asigura o permanentă actualitate. Puterea sacră este și trebuie perpetuată și „arătată” În obiecte. Așa apar relicvele. Aceste obiecte sacre au câteva caracteristici comune. Întâi, ele sunt În
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]