KorAP: Find »[drukola/base=stâncă & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...303 304 305 ...427 >

10,656 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666

puhoiul învârtejit din puțul stâncos de dedesubt. Îmi spuneam limpede, cu o precizie care mă pătrundea până-n ultima fibră, că n-aș avea decât să fac un pas precipitat înainte, și să-l îmbrâncesc pe arțăgosul ăsta odios peste marginea stâncii. S-ar fi putut să fie mai puternic ca mine, dar eu eram mai agil. Nu știa să înoate; și chiar și un bun înotător ar muri pe loc în cazanul acela clocotitor. Nu ne-ar vedea nimeni. Aș putea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
Am răspuns șoptit: — Dracu’ să te ia! A dat să plece, apoi și-a întors capul și a strigat: — Spune-i că am adus aseară câinele. M-am gândit c-o să-i facă plăcere. L-am urmărit în timp ce urca pe stânci, de astă dată mai încet, și arătând într-adevăr a infirm. L-am văzut apărând și dispărând printre creste, până când a ajuns la drum. M-am smuls din transă și m-am întors acasă, cât de repede am putut. Voiam

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
a infirm. L-am văzut apărând și dispărând printre creste, până când a ajuns la drum. M-am smuls din transă și m-am întors acasă, cât de repede am putut. Voiam să mă asigur că plecase. Titus, cocoțat încă pe stânca înaltă, a sărit jos și m-a urmat. Gilbert se afla pe pajiște. Amândoi s-au pornit să-mi pună întrebări, dar am trecut pe lângă ei. Au alergat după mine și ne-am pomenit toți trei pe dig; am înaintat

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
sau despre tatăl lui. Optase împotriva acestor probleme. Înota în fiecare zi, uneori de două sau chiar trei ori pe zi, plonjând întotdeauna de pe „muntele“ meu. Se ungea cu o soluție împotriva insolației și zăcea gol la soare, întins pe stânci. Păruse să-i fi pierit orice scrupul cu privire la „cerșetorie“, îmi accepta ospitalitatea ca pe ceva ce i se cuvenea de drept, și nu-mi dădea nimic în schimb, nici cel mai vag ajutor, nici un strop de căldură. Desigur, e o

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
bariton destul de bun, iar Titus s-a vădit un tenor acceptabil, putând să cânte chiar în falsetto. Ba mai mult, aveau un extrem de bogat repertoriu comun. Până nu le-am poruncit cu strictețe să se ducă să cânte afară pe stânci, făcuseră să răsune întreaga casă de urlete. Firește, le-ar fi plăcut să mă aibă în chip de public, să-mi arate de ce sunt în stare (toți cântăreții sunt vanitoși), și, desigur, le-ar fi plăcut să petreacă jumătate din

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
care o silise să-l abandoneze pe Titus. Dar, orice-ar fi fost, eu o iubeam, eram și fusesem întotdeauna angajat față de ea, aici [i până dincolo de stele, acele stele dincolo de stele pe care le văzusem în noaptea petrecută pe stânci, când cerul de aur făcuse universul să se întoarcă încet cu înăuntrul în afară. — Da, iubita mea, regina mea, îngerul meu, suferința poate să înceteze. Doamne, de i-aș putea atinge și elibera spiritul! Aș fi vrut s-o văd

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
frica lui, procedase singură la un lavaj al creierului, își abrutizase creierul auzind întruna aceleași lucruri repetate iar și iar și iar: că era vina ei, întotdeauna vina ei. Nu-i de mirare că Titus prefera să se cațăre pe stânci și să cânte în gura mare, decât să-și reamintească de asemenea scene. Plânsese puțin. Lacrimile bătrâneții nu mai sunt ca lacrimile tinereții. Nu mai plânge, Hartley, arăți ca purcelușul din Alice în Țara Minunilor, așa cum arătai și altădată. Știu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
stăpânit de groază, de frică, de o rușine dezgustată, rușine de mine însumi, rușine de ea. N-aș fi vrut ca Titus și Gilbert să audă lugubrul zgomot ritmic, acest acces de jale agresivă. Speram să se afle departe, pe stânci, cântându-și cântecele lor. Am strigat la ea: “încetează, încetează, încetează!“, simțeam că dacă mai continuă un minut în plus, am să înnebunesc pe loc, simțeam că trebuie s-o fac cu orice chip să tacă, chiar dac-ar fi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
aspectul obscen al încarcerării ei. Nu voia să mi se asocieze în postul de temnicer. Un lucru ușor de înțeles. Dar ce mă irita era faptul că, în acest timp, se distra cât îl țineau puterile. Înota, cânta, zăcea pe stânci cu Gilbert bând vin alb cu suc de coacăze (ultima lor descoperire în materie de băutură). Se comporta întocmai ca profitorul de ale cărui caracteristici se lepădase cu atâta mândrie. Cum Gilbert declarase că acum se temea să se mai

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
spus că strălucirea soarelui răzbea printr-o ceață, dar o ceață urzită din înseși globulele albastru-închis ale cerului. Îmi aduc aminte de impresia stranie pe care mi-o făcuse acea seară, cu lumina vie dar sumbră, culorile radioase, vibrante ale stâncilor, iarba verde de o parte și de alta a drumului, mașina galbenă a lui Gilbert. Nu adia nici o suflare de vânt, nici cea mai firavă briză. Marea era de un calm amenințător, total netedă, sticloasă, lucioasă, uleioasă, de un azur

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
viața mai departe cu el în scenă. Intră [i își lăsă jos valiza, privind în jur cu curiozitate. — Îmi place poziția casei tale. Și golful acela cu bolovanii sferici este absolut extraordinar. Am venit, firește, pe drumul de țărm. — Firește. — Stânca aceea uriașă din mare, plină de prihori... știi unde vine? — Nu. — N-ai văzut-o? E... mă rog, n-are importanță. Am văzut și un turn de apărare, îți aparține? — Da. — Îmi dau seama de întregul farmec al locului. De când

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
ținea întotdeauna la precizia amănuntelor. — Tații noștri au fost frați. — Charles pretindea că n-are nici un fel de familie. E așa de secretos. Gilbert, rotindu-și ochii, plin de afabilitate, turnă patru pahare de vin. Slăbise de atâta cățărat pe stânci, acum că avea pantofi cu tălpi de cauciuc. Arăta mai tânăr și mai relaxat. Titus adăugă câte un strop de suc de coacăze. Zâmbea. Era clar că amândoi se bucurau de această diversiune, se bucurau să mai existe o persoană

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
interesantă, spuse James. — Nu simți prezența unor duhuri rele? James îmi aruncă o privire. — Cui a aparținut înainte? — Unei doamne Chorney. Nu știu nimic despre ea. — De la ferestrele de sus se vede marea? — Da, dar priveliștea e mai frumoasă de pe stânci. }i-o arăt, dacă vrei să-mi dăruiești un minut. Ce fel de încălțăminte ai? E un loc foarte prielnic pentru scrântitul gleznelor. Țineam să-l scot pe James afară din casă. L-am îmboldit repede s-o pornească prin

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
minut. Ce fel de încălțăminte ai? E un loc foarte prielnic pentru scrântitul gleznelor. Țineam să-l scot pe James afară din casă. L-am îmboldit repede s-o pornească prin iarbă, și m-a urmat o scurtă distanță peste stânci, până când ne-am putut așeza pe o creastă însorită, cu vederea spre mare. Apa își schimbase culoarea, era acum de un azuriu-sur, palid, licăritor, trepidând în mișcări ușoare. Ce zăpușeală! James, nu te superi că trebuie să te duci la

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
am gândit că peste un minut o să-l conduc la mașină. L-am măsurat pe vărul meu, acum distinct vizibil în acea luminozitate întunecată, care făcea să se decupeze contururile cu o acuitate înfricoșătoare. James își adusese cu el, peste stânci, paharul de vin, și sorbea băutura cu un înnebunitor aer de repaos satisfăcut, ațintindu-și privirile asupra mării. Purta niște pantaloni subțiri negri, o cămașă mov, deschisă la gât, și o haină albă, de vară. De obicei nu se preocupa

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
de ea ca să poți intra în sufrageria hotelului Raven. Te conduc până la mașină. L-am însoțit pe drumul ce înconjura casa, evitând astfel o nouă conversație în bucătărie. — Frumoasă mașină. Nouă? — Da, merge bine. Unde pot să întorc? — Chiar în spatele stâncii aceleia. Ce întuneric s-a lăsat! Aproape că ai nevoie de faruri. Da, e o zi ciudată. Pare că se apropie o furtună. Ei, mulțumesc pentru băutură și ai grijă de tine. Îmi întinse paharul de vin, gol. — La revedere

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
ai încredere în mine, vino cu mine, lasă-te în mâinile mele. Și tu te poți mișca și privi în jur... — Vreau să merg acasă. Am părăsit-o, am încuiat ușa și am ieșit în grabă afară. Am traversat câteva stânci și l-am văzut pe vărul meu stând pe podul boltit de peste cazan. Mi-a făcut semn cu mâna, m-a strigat și m-am dus la el. — Charles, ce forță au apele astea, e fantastic, aproape înspăimântător. Abia de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
nou pe scări în jos. Din bucătărie nu se auzea nici un murmur. Am ieșit pe ușa din față, am luat-o pe dig, și de acolo pe drum, în direcția turnului. Mai târziu, în aceeași zi, către seară, șezând pe stânci, împreună cu James, am început să accept unele lucruri care păreau a fi devenit inevitabile. — Charles, e o situație imposibilă. Asta-i una dintre rațiunile pentru care trebuie să-i pui capăt. Și nu există decât o singură calde de a

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
mine prin gestul lui. Dar poate că era plecat, poate că dispăruse, poate că în ultima clipă Hartley se va răzgândi... Dar în acele momente, orice era preferabil decât să mai sper. James se făcu din nou văzut, sărind peste stânci. Inima îmi bătea violent, trist. — E în ordine, a spus să o aducem, dar a cerut s-o aducem mâine, nu în seara asta. — Asta-i ciudat. De ce nu în seara asta? Poate că are cursul de lemnărie. — Se preface

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
cu ochii ațintiți drept în față, fără să vadă nimic, cu gura trandafirie ușor deschisă. Îi auzeam respirația agitată. Toată lumea își pironise privirile înainte. Mi-am împreunat mâinile. Soarele strălucea. Era o zi frumoasă pentru nuntă. Tocmai ne apropiam de stâncile falnice care străjuiesc defileul îngust, locul pe care eu îl denumisem „Pasul Khyber“, când o piatră lovi cu o forță uimitoare parbrizul. Toată lumea din mașină tresări, smulsă brusc din transă. După care o a doua piatră și apoi o a

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
și apoi o a treia loviră mașina. Peregrine opri. Orice alt șofer ar fi accelerat viteza, dar nu Perry. — Ce dracu’ se întâmplă? Cineva aruncă cu pietre în noi, le aruncă dinadins! Ieși din mașină. Ne aflam în mijlocul defileului, cu stâncile galbene dominându-ne maiestuos, de o parte și de alta. James îi spunea ceva lui Peregrine, poate că-l chema înapoi în mașină. Am avut timpul să-mi spun: „Ben a pus la cale o splendidă ambuscadă, a ales locul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
și el. — Acolo! Acolo! striga Peregrine, arătând în sus. O piatră trecu razant pe lângă capul meu. M-am uitat în sus și, profilată pe cerul albastru, am văzut-o pe Rosina. Se lăsase într-un genunchi, pe creștetul uneia dintre stâncile cele mai înalte și, evident, se aprovizionase din timp cu un întreg arsenal de proiectile. Era îmbrăcată în negru, o vrăjitoare neagră, purtând ceva ce semăna cu o broboadă țărănească. I-am văzut rânjetul și dinții. Curând deveni clar că

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
răspunse James. — Omul ăsta e un ucigaș. — În război, unii oameni ucid mai bine decât alții, dar asta nu presupune neapărat un caracter corupt. S-a comportat ca un ostaș viteaz. Am ajuns acasă. Peregrine își zgârie mașina de o stâncă și opri cu o nouă hurducare. Am coborât cu toții. M-am uitat la ceas. Ora zece. Ziua ni se așternea în față. Am intrat în casă, am străbătut automat bucătăria și am ieșit pe pajiște. James, care mă urmărise tot

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
privindu-mă. I-am spus: — Îți mulțumesc pentru ajutor. Acum că ți-ai terminat misiunea aici, bănuiesc că vei dori să pleci. — Mă rog, dacă n-ai nimic împotrivă, aș prefera să rămân până mâine. — Fă ce vrei. Am traversat stâncile, în direcția turnului, trecând peste podul lui Minn. Am găsit un loc, jos, la marginea apei, de unde puteam vedea Golful Raven. Dinspre mare sufla un vânt cald, valurile aveau un vag iz amenințător, însă tunetele încetaseră. Poate că furtuna trecuse

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
aproape rituală. Petele de alge galben-întunecate care-i împestrițau semănau cu niște hieroglife. Dincolo de celălalt braț al golfului, marea părea împroșcată cu purpură. Picioarele mele întinse aproape că atingeau apa care se bomba pântecoasă și apoi se dezumfla, scuipând peste stâncile galbene o salivă înspumată ce se usca pe loc. Simțeam că mă comportasem prostește în ultima scenă și eram mâhnit că reușisem să mă fac ridicol într-o împrejurare legată de un lucru atât de grav. Am auzit niște pași

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]