7,897 matches
-
Templul Iunonei Moneta, aflat pe Capitoliul din Roma. De aici a ajuns, până la noi, prin intermediul limbilor franceză și italiană, cuvântul "monedă", cu varianta, mai puțin folosită și considerată (în prezent) incorectă, "monetă". Însă termeni derivați ai cuvântului "monetă" precum sunt substantivul "monetar", cu cele două senuri, „persoană” și „inventar al banilor”, adjectivul "monetar" / "monetară", din sintagmele "sistem monetar" / "emisiune monetară", substantivul "monetărie", verbele "a monetiza" / "a demonetiza" sunt considerate corecte. Fața monedei are de obicei o imagine, care poate fi stema
Monedă () [Corola-website/Science/297478_a_298807]
-
monedă", cu varianta, mai puțin folosită și considerată (în prezent) incorectă, "monetă". Însă termeni derivați ai cuvântului "monetă" precum sunt substantivul "monetar", cu cele două senuri, „persoană” și „inventar al banilor”, adjectivul "monetar" / "monetară", din sintagmele "sistem monetar" / "emisiune monetară", substantivul "monetărie", verbele "a monetiza" / "a demonetiza" sunt considerate corecte. Fața monedei are de obicei o imagine, care poate fi stema țării emitente, capul/bustul unui monarh sau denumirea sau simbolul altei autorități emitente și se numește "avers", sau colocvial "cap
Monedă () [Corola-website/Science/297478_a_298807]
-
Sevastopol este de 576.683 kilometri pătrați iar numărul locuitorilor de 46.044.000. Numele "" provine din termenul "ukraina" din slava veche răsăriteană, termen ce înseamnă "teritoriu de graniță" sau "în teren", "în țara". Este derivat din "u" ("lângă") și substantivul slav "krai" ("regat, ținut"). Teritoriul și-a primit acest nume fiindcă în momentul invaziei tătare din secolul al XIII-lea se afla în zona de frontieră a Rusiei medievale. A fost cunoscută (mai ales în perioada țaristă) și sub numele
Ucraina () [Corola-website/Science/297474_a_298803]
-
închisă sau dacă silaba precedentă a fost ușoară sau grea). Notații: Cea mai veche limbă germanice are morfologia tipică flexibilă complexă a limbilor indo-europene vechi, care conțin patru sau cinci cazuri gramaticale; verbele marcate pentru persoane, numere, timpuri și moduri; substantive multiple și clase verbale; câteva articole sau fără; și mai degrabă cuvintele libere. Limbile germanice vechi sunt renumite pentru faptul că au doar două timpuri verbale (prezent și trecut), cu trei aspecte trecut-viitor specific limbilor PIE (imperfect, aorist și perfect
Limbi germanice () [Corola-website/Science/296679_a_298008]
-
alte două seturi separate de terminații adjectivale, la origine corespunzătoare unor deosebiri dintre semantica indefinită ("a man" - un om, cu o combinație de terminații adjectivale și pronominale din limbile PIE) și semantica definită ("the man" - omul, cu terminații derivate din substantivele "n"-stem din limbile PIE). La origine, adjectivele din limbile PIE aveau aceleași clase de declinații ca și substantivele. Cele mai cunoscute clase (clasele "o/ă") foloseau o combinație de terminații în "o" pentru genurile masculin și neutur și terminații
Limbi germanice () [Corola-website/Science/296679_a_298008]
-
cu o combinație de terminații adjectivale și pronominale din limbile PIE) și semantica definită ("the man" - omul, cu terminații derivate din substantivele "n"-stem din limbile PIE). La origine, adjectivele din limbile PIE aveau aceleași clase de declinații ca și substantivele. Cele mai cunoscute clase (clasele "o/ă") foloseau o combinație de terminații în "o" pentru genurile masculin și neutur și terminații în "ă" pentru genul feminin, însă alte clase cunoscute (cum ar fi clasele "i" și "u") au folosit terminațiile
Limbi germanice () [Corola-website/Science/296679_a_298008]
-
o combinație de terminații pronominale cu declinațiile adjectivale bazate pe vocale - de obicei clase "o/ă" (clase terminate în "a/ō" în contextul limbilor germanice) dar câteodată și clase "i" sau "u". Adjectivele definite, totuși, au avut terminații bazate pe substantivele cu terminație "n". La început, ambele tipuri de adjective au putut fi folosite, dar deja din timpul proto-germanicii a evoluat un model în care adjectivele definite trebuiau să fie însoțite de un determinant cu semantică definită (de exemplu, articol definit
Limbi germanice () [Corola-website/Science/296679_a_298008]
-
de adjective - indefinite și definite - erau de asemenea denumite „tari” și „slabe”, denumiri care sunt încă folosite. Aceste denumiri erau bazate pe apariția celor două seturi de terminații din germana modernă. În germană, terminațiile pentru cazul distinctiv folosit odată pentru substantive aproape că a dispărut, iar asta a determinat ca încercarea de a deosebi un caz de altul să fie preluată de către determinanți și adjective. Mai mult, datorită cunoscutul schimb de sunete, terminațiile variate ale adjectivelor definite ("n") au fuzionat până când
Limbi germanice () [Corola-website/Science/296679_a_298008]
-
indefinite ("a/ō") au fost mai puțin afectate de către schimbul de sunete, așadar au mai rămas șase terminații ("-, -e, -es, -er, -em, -en"), distribuite într-un așa fel încât să poată exprima categoriile flexionare cu ușurință. Următorul tabel înfățișează un substantiv tipic de tipul "a", din proto-germanică, "*fiskaz" („pește”), și dezvoltarea sa în diverse limbi literare vechi: Câțiva dintre termenii din tabelul de mai jos au avut parte de schimb semantic. De exemplu, forma "Sterben" și alți termeni pentru a deceda
Limbi germanice () [Corola-website/Science/296679_a_298008]
-
cuvintelor și construcțiilor rusești, a calcurilor de formă și sens în limba vorbită în Moldova. De obicei, cuvântul rus vine declinat după regulile gramaticale ale limbii române. Există totuși cazuri când o astfel de adaptare la forma de plural a substantivului este greoaie sau chiar imposibilă din punct de vedere fonetic. În acest caz, cuvântului îi este atașat un articol enclitic la forma sa rusă de plural. Elocvente pentru această situație, care apare la substantivele rusești terminate în „"-чка"”, „"-жка"” (și
Limba moldovenească () [Corola-website/Science/296685_a_298014]
-
adaptare la forma de plural a substantivului este greoaie sau chiar imposibilă din punct de vedere fonetic. În acest caz, cuvântului îi este atașat un articol enclitic la forma sa rusă de plural. Elocvente pentru această situație, care apare la substantivele rusești terminate în „"-чка"”, „"-жка"” (și analog la cele cu terminația „"-ска"”, „"-шка"”, „"-вка"” printre altele) sunt exemple ca "„tapocichile”" (pantofii sport), „"bulocichile"” (chiflele), "„leajchile”" (bătătoarele), "„sosischile”" (cârnăciorii), "„slivchile”" (cremele). Vocabularul cultural și terminologia științifică sunt aliniate în schimb limbii
Limba moldovenească () [Corola-website/Science/296685_a_298014]
-
din engleză decât în Franța. De pildă, în cea din urmă, cuvântului „parcare” îi corespunde "parking", dar în primul - "stationnement". O mențiune aparte se cuvine tendinței determinate de principiul egalității dintre sexe de a da și o formă de feminin substantivelor nume de persoană ce desemnează ocupații, profesiuni, funcții și titluri care au tradițional numai formă de masculin. În Québec, aceasta s-a generalizat și a intrat în standard încă din anii 1980. În Franța, "Institut national de la langue française (INaLF
Limba franceză () [Corola-website/Science/296698_a_298027]
-
Altă deosebire între determinanți în cele două limbi este că adjectivele pronominale posesive și demonstrative franceze au forme cu totul deosebite de pronumele corespunzătoare. Aproape toate părțile de vorbire nominale din franceză se regăsesc și în română. Este vorba de substantiv, de adjectivul calificativ, de numeral în general și de pronume: personal, posesiv, demonstrativ, interogativ, relativ și nehotărât. Doar pronumele adverbial nu are corespondent exact în română. Ca în limbile romanice în general, majoritatea cuvintelor din aceste categorii gramaticale se caracterizează
Limba franceză () [Corola-website/Science/296698_a_298027]
-
caracterizează prin gen gramatical (masculin și feminin), precum și prin număr (singular și plural), deși aceste trăsături nu sunt totdeauna reprezentate de forma sonoră a cuvintelor. Pluralul este auzibil numai în mod excepțional, dar este totdeauna marcat în scris. Genul majorității substantivelor și al unor adjective nu este indicat de forma cuvintelor, dar în general se poate deduce din forma celor cu care se acordă, deși de multe ori numai în scris. Unele pronume sunt invariabile și genul lor este indicat numai
Limba franceză () [Corola-website/Science/296698_a_298027]
-
rădăcina verbului, deci la patru persoane verbul sună la fel. De aceea, morfemul persoanei a devenit în mare măsură subiectul exprimat prin alt cuvânt. Ca urmare, verbul apare numai pe lângă un asemenea cuvânt. La persoana a treia acesta este un substantiv, un pronume sau, mai rar, un verb la infinitiv, iar la persoanele I și a II-a, un pronume personal. Singura excepție este cea a modului imperativ, la care pronumele se folosește numai pentru scoaterea în evidență a persoanei. Părțile
Limba franceză () [Corola-website/Science/296698_a_298027]
-
logic. Spre deosebire de română, în franceză sunt rare adjectivele folosite cu aceeași formă și ca adverbe. În schimb sunt foarte frecvente adverbele, mai ales de mod, derivate din adjective. În franceză, toate atributele substantivale și pronominale, precum și toate complementele exprimate prin substantiv sau pronume accentuat sunt formate cu prepoziții, înlocuind complet declinarea. Conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare sunt asociate cu un anumit mod verbal la care se folosește predicatul propoziției subordonate circumstanțiale. Pentru limba franceză este caracteristic faptul că în grupul substantival
Limba franceză () [Corola-website/Science/296698_a_298027]
-
poate fi folosit un singur determinant abstract dintre articole (nehotărât, hotărât, partitiv) sau dintre adjectivele posesiv, demonstrativ și interogativ. Numai determinantul numeral și anumite adjective nehotărâte pot fi folosite împreună cu un articol. Este o chestiune complexă cea a cazurilor când substantivul se folosește fără articol. În grupul substantival cu atribut(e) este de asemenea o chestiune complexă cea a locului atributului adjectival față de substantiv și a atributelor subordonate unui același substantiv față de acesta, și al unui atribut față de celălalt/celelalte. În ceea ce privește
Limba franceză () [Corola-website/Science/296698_a_298027]
-
anumite adjective nehotărâte pot fi folosite împreună cu un articol. Este o chestiune complexă cea a cazurilor când substantivul se folosește fără articol. În grupul substantival cu atribut(e) este de asemenea o chestiune complexă cea a locului atributului adjectival față de substantiv și a atributelor subordonate unui același substantiv față de acesta, și al unui atribut față de celălalt/celelalte. În ceea ce privește propoziția, nu sunt diferențe esențiale între franceză și română în analiza sintactică, deși sunt diferențe de interpretare a părților de propoziție între gramaticile
Limba franceză () [Corola-website/Science/296698_a_298027]
-
un articol. Este o chestiune complexă cea a cazurilor când substantivul se folosește fără articol. În grupul substantival cu atribut(e) este de asemenea o chestiune complexă cea a locului atributului adjectival față de substantiv și a atributelor subordonate unui același substantiv față de acesta, și al unui atribut față de celălalt/celelalte. În ceea ce privește propoziția, nu sunt diferențe esențiale între franceză și română în analiza sintactică, deși sunt diferențe de interpretare a părților de propoziție între gramaticile celor două limbi. În schimb sunt diferențe
Limba franceză () [Corola-website/Science/296698_a_298027]
-
În lingvistică, se numește vocativ cazul ce exprimă interpelația directă a unei persoane prin folosirea apelativului (nume propriu sau termen de adresare). În limbile cu declinări, acest apelativ primește marca vocativului. Pot avea cazul vocativ în special substantivele nume de persoană. în cazuri rare și doar dacă sunt personificate, se pot folosi la cazul vocativ și substantivele ce definesc obiecte neînsuflețite. Este caracterizat prin intonație suplimentară, topică mobilă și virgulă sau semnul exclamării. În limba română, la singular
Cazul vocativ () [Corola-website/Science/296748_a_298077]
-
nume propriu sau termen de adresare). În limbile cu declinări, acest apelativ primește marca vocativului. Pot avea cazul vocativ în special substantivele nume de persoană. în cazuri rare și doar dacă sunt personificate, se pot folosi la cazul vocativ și substantivele ce definesc obiecte neînsuflețite. Este caracterizat prin intonație suplimentară, topică mobilă și virgulă sau semnul exclamării. În limba română, la singular, cazul vocativ poate fi: În limba română, la plural, în plus față de singular, cazul vocativ poate fi: Gheorghe Constantinescu-Dobridor
Cazul vocativ () [Corola-website/Science/296748_a_298077]
-
cu excepția românei, este faptul că acestea și-au pierdut terminațiile cazuale ale majorității cuvintelor (excepție fac unele pronume). Româna este încă echipată cu mai multe cazuri (deși unele, cum ar fi ablativul, nu mai sunt reprezentate). De remarcat sunt cazurile substantivelor, ce se regăsesc nuanțat în limba germană (patru cazuri în limba germană, cinci în limba română), care este o limbă germanică, sau extrem de sofisticat (16 cazuri), precum în limba finlandeză, limbă fino-ugrică. Limbile italice formau, alături de limbile celtice, germanice și
Limba latină () [Corola-website/Science/296747_a_298076]
-
Quintilian se plângea că această îmbogățire a alfabetului permite transcrierea mai bună a cuvintelor grecești decât a celor latine. Latina are un sistem gramatical flexibil extins, care operează în general prin adăugarea unor terminații la un radical fix. Schimbarea terminației substantivelor și adjectivelor este numită „declinare”, iar cea a verbelor, „conjugare”. Există cinci declinări ale substantivelor și patru conjugări ale verbelor. Cele șase cazuri ale substantivului sunt nominativ (folosit pentru subiecte), genitiv (arată posesia), dativ (complemente indirecte), acuzativ (complemente directe), ablativ
Limba latină () [Corola-website/Science/296747_a_298076]
-
decât a celor latine. Latina are un sistem gramatical flexibil extins, care operează în general prin adăugarea unor terminații la un radical fix. Schimbarea terminației substantivelor și adjectivelor este numită „declinare”, iar cea a verbelor, „conjugare”. Există cinci declinări ale substantivelor și patru conjugări ale verbelor. Cele șase cazuri ale substantivului sunt nominativ (folosit pentru subiecte), genitiv (arată posesia), dativ (complemente indirecte), acuzativ (complemente directe), ablativ (folosit cu câteva prepoziții) și vocativ (folosit pentru adresare). În plus, pentru unele substantive există
Limba latină () [Corola-website/Science/296747_a_298076]
-
extins, care operează în general prin adăugarea unor terminații la un radical fix. Schimbarea terminației substantivelor și adjectivelor este numită „declinare”, iar cea a verbelor, „conjugare”. Există cinci declinări ale substantivelor și patru conjugări ale verbelor. Cele șase cazuri ale substantivului sunt nominativ (folosit pentru subiecte), genitiv (arată posesia), dativ (complemente indirecte), acuzativ (complemente directe), ablativ (folosit cu câteva prepoziții) și vocativ (folosit pentru adresare). În plus, pentru unele substantive există cazul locativ folosit pentru a arăta un loc (înlocuit de
Limba latină () [Corola-website/Science/296747_a_298076]