9,132 matches
-
să poată precumpăni asupra lucrărilor lui Dumnezeu și a intereselor omenirii”60. Care sunt implicațiile conceptului de capital uman negativ pentru studierea trecutului recent al României? Să începem cu ultimul aspect menționat, naționalismul. Este aici cineva care ar putea să nege importanța și impactul naționalismului în istoria recentă a României? Și care sunt opiniile noastre despre naționalism în sine, cel din România sau din altă parte? Paradoxal, în pofida importanței lor evidente pentru istoria României, starea acestor chestiuni este departe de a
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
Care factori din istoria românească recentă constituie impedimente în calea unui asemenea rezultat? Acestea sunt întrebări importante la care trebuie să răspundă specialiștii în istoria recentă a României. David Gress notează că „problema relativiștilor și postmoderniștilor era că voiau să nege atât moralitatea, cât și existența unei cunoașteri în afara culturii, în timp ce-și păstrau propria moralitate antioccidentală imună față de această negare. Dar, potrivit lui Gellner, deși nimeni nu poate fi sigur «dacă într-adevăr posedăm o moralitate în afara culturii [...], posedăm, în
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
în mod cert, o cunoaștere în afara culturii și moralității. Se întâmplă ca faptul acesta să fie atât norocul, cât și pierzania noastră. Este elementul central și, de departe, cel mai important al condiției noastre sociale împărtășite: orice sistem care îl neagă, așa cum este ‘antropologia interpretativă’, reprezintă o travestire dezgustătoare a situației noastre reale. Existența cunoașterii transculturale și amorale este o realitate a vieților noastre. Nu spun că asta e bine; dar sunt absolut sigur că e un fapt real. Trebuie să
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
împotriva Bisericii Catolice autoritățile comuniste au evitat referirile la „Sfântul Scaun” și au preferat folosirea substantivului „Vatican”. Explicația este ușor de găsit: regimul de la București, în acord cu cel sovietic, recunoștea doar calitatea de stat a Vaticanului și încerca să nege și să împiedice orice jurisdicție instituțională asupra Bisericii Catolice din RPR. Așadar, una dintre sursele ostilității față de Vatican se află în politica autorităților comuniste de a tăia legăturile comunității catolice din România cu Sfântul Scaun. Singura „concesie” admisă la începutul
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
propriilor lor eforturi și a independenței, sau chiar merge până acolo încât să recurgă la presiuni economice asupra altor state surori - atunci acestea nu sunt decât manifestare pură de egoism național”. „Ar fi dovada unui șovinism de mare putere a nega aceste principii de bază și, în numele «diviziunii internaționale a muncii» și al «specializării», să se impună voința unuia asupra celorlalți încălcând independența și suveranitatea țărilor surori și lezând interesele popoarelor lor”. După o lună, sovieticii au cedat în fața poziției României
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
duce numai la scindarea mișcării muncitorești, la formarea unor grupe de partide comuniste contrapuse unele altora, ceea ce ar constitui un pericol pentru mișcarea comunistă și ar aduce apă la moară imperialiștilor”. PMR nu era de acord „nici cu părerile care neagă însemnătatea universală a fundamentelor experienței Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în opera de construire a socialismului” și considera că principalele sarcini la momentul respectiv erau “întărirea unității ideologice a mișcării comuniste, apărarea purității teoriei marxist-leniniste” și lupta împotriva reformismului și
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
mișcarea comunistă, la momentul respectiv. Prin revizionism erau avute în vedere următoarele aspecte: „ignorarea învățăturii leniniste despre inevitabilitatea luptei de clasă acute în perioada de tranziție”, „propagarea falsei democrații burgheze”, „ponegrirea orânduirii socialiste și a succeselor acesteia”, “încercarea de a nega sau a reduce rolul dictaturii proletariatului și rolul conducător al partidului marxist-leninist”, aprecierea teoriei marxist-leniniste ca “învechită” și “îngustă” în ceea ce privește explicarea fenomenelor contemporane, „ploconirea în fața parlamentarismului burghez”, „proclamarea tezei că singura metodă de trecere de la capitalism la socialism ar fi
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
națională” și „antiimperialistă” (conform ideologiei oficiale a Moscovei). începând cu 1955, în „conducerea colectivă” post-stalinistă a PCUS s-au observat divergențe în problema limitei apropierii de Iugoslavia. în primul rând, ele erau legate de poziția particulară a lui V.M. Molotov. Negând din principiu că ea face parte din grupul țărilor care construiesc socialismul, el se împotrivea consecvent colaborării pe linie de partid și planurilor de atragere a Iugoslaviei în blocul sovietic. La aceasta trebuie adăugat că apropierea de regimul lui Tito
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
prezenței lui Ovidiu la Marea Neagră și prezența românilor în „patria” lui Ovidiu. Pedeapsă și într-un caz, și în celălalt, dezrădăcinare, dar, dacă în cazul lui Ovidiu siguranța unei vieți într-o lume civilizată cu valori asumate i-a fost negată ca urmare a încălcării convențiilor stabilite, în ceea ce-i privește pe exilații români, aceștia au încercat să găsească un spațiu sigur în care să nu audă altceva decât „fluieratul ceainicului și ticăitul prietenos al ceasului”. Aflat în atenția cercetătorilor din
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
său pare a fi temporar la început, până în momentul în care șocul contactului cu localnicii și mobilitatea socială în care este prins îl fac să-și conștientizeze permanența. Exilatul devine o persoană fără țară, privat de cetățenia de acasă și negându-i-se peste hotare. Cu trecerea timpului unitatea politică a exilaților se prăbușește sub presiunea vechilor polemici, a personalităților intransigente și a noilor mișcări”. Pentru perioada 1945-1956, exilații români au avut certitudinea statutului lor temporar, dar „permanența” este conștientizată nu
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
Stăruind asupra acestui subiect, cineva atrăgea chiar atenția că „istoriografia problemei emigrării românilor în America are, totuși [...], lacune serioase. Astfel, cu toate că pentru cei mai mulți cercetători cauzele emigrării erau considerate a fi fost exclusiv de sorginte economică și socială, nu se poate nega însă că această realitate era strâns legată de determinările politice ale regimului dualist din Ungaria”. Justificându-și afirmația, autorul citat arăta că „un elocvent argument în a ilustra și substratul etnico-politic al emigrării îl constituie răspunsul tipic și frecvent pe
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
spirit that led to the American Revolution”. Aceeași observație o evidenția nu demult Vera Călin, atunci când scria că „voința de a-și păstra identitatea m-a impresionat de câte ori am întâlnit-o în rândul emigranților”, conchizând că „Refuzul de a-și nega trecutul [...] îmi spune că mă găsesc în prezența unei conștiințe”. Până a se ajunge însă la situația de azi, americanizarea a fost un proces cu o evoluție complexă și adeseori contradictorie, care a dat naștere la fel de fel de interpretări și
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
ne informa că „la ultimul recensământ făcut în Statele Unite, în anul 1990, 365.544 dintre locuitori au declarat că sunt de origine română”. Putem presupune că numărul lor ar putea fi mai mare, având în vedere faptul că unii își neagă sau și-au abandonat ascendența. Dar identitatea fiecăruia dintre noi - mai ales în cazul americanilor - este cea pe care ne-o recunoaștem noi înșine. Prin urmare, singura cifră adevărată este, în ultimă instanță, cea rezultată în urma unui recensământ, care este
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
că despărțirea de imperiu s-a realizat într-o atmosferă ambiguă în toate cele trei cazuri, diferența dintre metropolă și colonie nefiind clar delimitată, iar moștenirea lăsată manifestându-se printr-o relație dificilă și apropiată cu fosta metropolă. (Kuzio nu neagă impactul puternic pe care imperiul l-a avut asupra tuturor celorlalte colonii, însă sugerează că majoritatea lor nu au conservat o relație neapărat dificilă cu metropola.) Kuzio oferă drept exemplu relația dintre Irlanda și Marea Britanie pe care o compară cu
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
eforturile depuse de Centrala Evreilor din România pentru emigrarea evreilor. Un studiu foarte interesant este cel al lui Radolph Braham, directorul Institutului „Rosenthal” de Studii asupra Holocaustului. Articolul reflectă tendința unor pseudoistorici xenofobi, cu o vădită tentă antisemită, de a nega Holocaustul. „Profesioniștii istoriei disculpative” (p. 74) au început această campanie în anii ’70, acțiune întărită pe la mijlocul anilor ’80 și aprofundată după decembrie 1989. Printre altele, autorul studiului afirmă: „Portretizarea lui Antonescu drept «salvator al evreilor» face parte din campania politică
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
mare claritate în gradul diferit de implicare și colaborare a scriitorilor cu regimul, precum și evoluțiile în timp a atitudinii acestora, niciodată o anumită personalitate nefiind judecată unilateral. Astfel, discutând despre romanul Scrinul Negru al lui G. Călinescu, Monica Lovinescu nu neagă contribuția acestui autor la dezvoltarea literaturii române în perioada de relativă libertate, dar precizează că Scrinul negru nu este altceva decât „un portret înrămat în aur și pietre prețiose pe care G. Călinescu și-l face” (p. 16). Deși romanul
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
este cazul lui Pierre Daix, care a prefațat cartea lui Soljenițân, O zi din viața lui Ivan Denisovici, în condițiile în care în 1950 - cu ocazia unui proces intentat săptămânalului comunist Les Lettres Françaises, care lansase o campanie de calomnii negând existența lagărelor de concentrare sovietice - „calomnia, făcea haz, își bătea joc, nega. Lagăre în Uniunea Sovietică sub dreapta domnie a lui Stalin? Nici gând... Pierre Daix era categoric. Numai după ce existența lagărelor a fost recunoscută de Kremlin, Pierre Daix și-
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
zi din viața lui Ivan Denisovici, în condițiile în care în 1950 - cu ocazia unui proces intentat săptămânalului comunist Les Lettres Françaises, care lansase o campanie de calomnii negând existența lagărelor de concentrare sovietice - „calomnia, făcea haz, își bătea joc, nega. Lagăre în Uniunea Sovietică sub dreapta domnie a lui Stalin? Nici gând... Pierre Daix era categoric. Numai după ce existența lagărelor a fost recunoscută de Kremlin, Pierre Daix și-a întors conștiința ca pe o mănușă, recunoscând ceea ce tăgăduise altădată. Dar
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
relații” (p. 40). Așa se face că, într-un moment când tensiunile dintre două țări erau deosebit de puternice, dictatorul român considera că o eventuală vizită a lui Reagan în România ar înlătura ca prin farmec toate problemele. Nu se poate nega faptul că vizitele la nivel înalt sunt un indicator elocvent pentru stadiul relațiilor dintre două țări; în același timp, ele nu au nici o însemnătate dacă nu se bazează pe munca „de bucătărie”, concretă, a celor din eșaloanele inferioare. într-o
[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
-
comunicare pentru că ordinea comunicării este prealabilă cunoașterii. Logos-ul lumii noastre este inteligibilitatea semnificantă, întemeiată de limbă, de existența sistemelor semnificante. El se întemeiază pe 15 codaj-decodaj, metaforă-metonimie, analogii arhetipale și diferențe pertinente și totul este dat în simultaneitate. Se neagă astfel ontologia profunzimii și originii tot așa cum criticismul kantian negase mai vechea ontologie a transcendenței. Se estompează opozițiile: esențial și neesențial (aparent), exterior și interior, calități primare și calități secundare, profunzime și suprafață, abstract și sensibil, origine și descendență, centru
Semn și interpretare by Aurel Codoban [Corola-publishinghouse/Science/295577_a_296906]
-
noastre este inteligibilitatea semnificantă, întemeiată de limbă, de existența sistemelor semnificante. El se întemeiază pe 15 codaj-decodaj, metaforă-metonimie, analogii arhetipale și diferențe pertinente și totul este dat în simultaneitate. Se neagă astfel ontologia profunzimii și originii tot așa cum criticismul kantian negase mai vechea ontologie a transcendenței. Se estompează opozițiile: esențial și neesențial (aparent), exterior și interior, calități primare și calități secundare, profunzime și suprafață, abstract și sensibil, origine și descendență, centru și periferie. Pentru că limba, sistemul semnificant, este de la început intersubiectivitate
Semn și interpretare by Aurel Codoban [Corola-publishinghouse/Science/295577_a_296906]
-
Sau, lî fel de bine, limba poate fi comparată cu o foaie de hârtie, care nu poate fi decupată pe o parte fără a o decupa în același timp pe cealaltă. Ideea saussureană a arbitrarietății semnului lingvistic nu numai că neagă existența unei motivări, a unei legături naturale între "imaginea acustică" și "conceptul" care constituie cuvântul, respectiv între semnificantul și semnificatul care constituie semnul, dar și formulează pozitiv ideea unui nou tip de legătură. Legătura dintre semnificant și semnificat este arbitrară
Semn și interpretare by Aurel Codoban [Corola-publishinghouse/Science/295577_a_296906]
-
islamice. Doar rațiunea musulmană poate decide dacă sensul 92 aparent este și cel adevărat, deoarece faptele istorice nu prevalează asupra sensului revelat. Exegeza islamică are propriile ei reguli practice de interpretare: 1. Sensul literal este cel adevărat dacă nu e negat în mod expres; 2. Cuvântul nu e gândit doar în sens lingvistic, accentul cade pe frază, pe propoziție, pe ceea ce aduce sensul peste nivelul cuvântului; 3. Ambiguitatea e negată prin faptul că în folosire determinată cuvântul nu poate avea în
Semn și interpretare by Aurel Codoban [Corola-publishinghouse/Science/295577_a_296906]
-
de interpretare: 1. Sensul literal este cel adevărat dacă nu e negat în mod expres; 2. Cuvântul nu e gândit doar în sens lingvistic, accentul cade pe frază, pe propoziție, pe ceea ce aduce sensul peste nivelul cuvântului; 3. Ambiguitatea e negată prin faptul că în folosire determinată cuvântul nu poate avea în același timp două sensuri; 4. Pentru înțelegerea cuvintelor vechi pot fi utilizate textele poetice, chiar și cele preislamice; 5. Orice frază trebuie interpretată în context, marile părți ale textului
Semn și interpretare by Aurel Codoban [Corola-publishinghouse/Science/295577_a_296906]
-
Kant și Nietzsche. La Kant, cunoașterea își găsește locul între "lucrul în sine", pe de o parte, și cadrele transcendentale ale intuiției sensibile și categoriile intelectului, pe de alta. Putem presupune interpretării un loc similar cunoașterii kantiene. Numai că Nietzsche neagă orice opoziție între lumea adevărului și lumea sensibilității și desființează limita interpretării dinspre "lucrul în sine". El nu păstrează nici cealaltă limită a interpretării, cadrele transcendentale și apriorice ale subiectului, care în fixitatea lor ar putea garanta adevărul interpretării chiar
Semn și interpretare by Aurel Codoban [Corola-publishinghouse/Science/295577_a_296906]