8,131 matches
-
o anumită intenționalitate, legată de substituirea unor nume, stări sau pentru a accentua taina. În unele versuri, barbizează corect, dând sentimentul unei poezii lipsite de zbucium, al unei poezii calme, într-un limbaj sever, ușor căutat, lucrat cu nostalgia unei neputințe de abandonare. Nicolae Dragoș "Moartea calului troian", E. P. L., 1968; "Coloană de-a lungul", Editura Eminescu, 1971; "Zăpezi fără întoarcere", Editura Cartea Românească, 1973; "Scut de etern", Editura Eminescu, 1974; "Scrisoare în sat", Editura Eminescu, 1975. Nicolae Dragoș este un
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
numele straniu,/ numele: Eu." Evocarea lui Zampano, intrusul desuet din "La strada", nu este întâmplătoare și este semnificativă pentru starea poetei. Maria Banuș invocă motivul umbrei, nu cu bogăția interpretărilor deschise de simbol, cunoscută la Arghezi, ci sugerându-ne fantastica neputință de a ieși la lumină: "Și-așa de bine m-am mascat,/ și haina-mi deveni natură,/ și cenușiul mi-a intrat/ în ochi, în nas, în piept, în gură". M. Banuș pune problema cuvintelor în poemul numit semnificativ "Incendiul
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
pare mai aproape de moarte decât de eroare, de viața omului decât de limbajul lui, care poate fi uneori o trădare a faptelor 2, idee ce i s-ar potrivi și lui Nichita Stănescu. În fond, ce sunt "Necuvintele", decât niște neputințe în fața mișcării universale și a faptelor. Simțim parcă, la majoritatea poeților conturându-se ideea că ar exista o neconcordanță între inerția cuvântului și starea de proliferare a formelor materiei și tendințele ei de purificare, de înaintare spre formele inițiatice, spre
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
multe brațe, foarte multe picioare/ îmi place să spun că brațele și picioarele/ mi-au fost rupte și că/ mi-au lăsat numai două brațe, dinspre partea dreaptă/ și numai două picioare/ tot dinspre partea dreaptă." Drama cuvintelor este drama neputinței atingerii absolutului în artă, a luării în stăpânire a realului, a aneantizării prin cuvinte, a materializării abstracțiunilor. Universul spre care tinde devine un permanent miraj, pentru că el, Dedal, artistul, este acoperit și sufocat de teluric: "De ce te îndepărtezi de mine
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
aceea nu are chip/ și nici formă. Ar semăna întrucâtva/ cu sfera,/ care are cel mai mult trup". Demiurgul este în afara spațiului și a timpului: El este înlăuntrul desăvârșit,/ interiorul punctului, mai înghesuit/ în sine decât însuși punctul". Totul este neputință și necunoaștere, din cauza frânelor transcendentale " Însă el, care știe totul/ la Nu și la Da are foile rupte" ("Elegia întâia"). În "Elegia a doua", "Getica", ce invocă zeii gnomi, păzitori ai lumii, poetul veghează la tot ce poate să se
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
la starea de om, rămâne aspirația că odată va reuși să atingă, conștient și treaz, starea de "altcineva, altunde, altceva", depășind criza de timp. În "Omul fantă", aceeași idee este îmbogățită cu o adâncire a sentimentului tragic, izvorât din certitudinea neputinței, a identificării cu posibila contemplație divină; ne învârtim într-un cerc al realului, pe care îl constatăm, fără să-i atingem esența, pentru că nu ne putem distanța îndeajuns, pentru a avea perspectiva contemplației; de aceea: " Totul e lipit de tot
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
opune temei argheziene estetica sa existențială a golirii și a umplerii, a opțiunii imposibile între neantul plin și realul gol"1. Dacă la Tudor Arghezi opreliști transcendentale fac efortul insuficient, la Nichita Stănescu sentimentul tragicului este generat de așteptare, de neputință, într-un peisaj expresionist: "și plouă mărunt, topind pământul/ sub oasele albe, și nu pot să aleg.../ Stau cu o lopată în mână, între două gropi,/ și nu pot, în ploaia măruntă/ să aleg prima pe care voi astupa-o
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
ca și tristețea, o limită. În ciclul "Aleph la puterea aleph", poetul dă universului structură de aleph. Aleph este prima literă a alfabetului ebraic, este primul cardinal infinit. Aleph este ochiul triunghiular al lui Dumnezeu, și cu el reînvie drama neputinței de a atinge divinul. Se reia într-o altă formulă problematica elegiilor. Situându-se în punctul Aleph, poetul are revelația întregului: "ca și cum sensul ar fi însuși întregul". Și lată-l, ca un adevărat psalmist, îndoindu-se de posibilitatea atingerii lui
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
de subtilitatea intuiției opusă rațiunii. "Axios" este ciclul care creează un fel de preludiu la ceea ce se va chema "Împotriva cuvintelor". Cele șapte expuneri și opt pastorale sunt alternări de poeme aride cu poeme realizate artistic, toate subordonate ideii de neputință a creației, spaimei în fața cuvintelor. Axios este valoarea, ne-o spune însuși poetul: "El este! el este!/ El poartă valoarea în sine,/ el are sămânță". Poetul îl întrupează, îl împodobește, îl mișcă într-un întreg univers imanent și transcendent, pentru ca
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
ca să fie hrană altui destin/ cu mult mai mare.". Cu expunerea "A V-a" și "A VII-a", zbaterea și zvârcolirea se leagă de ceea ce dă organicitate volumului: găsirea cuvintelor. Deși s-a deplasat spre linie spectrală, spre linia roșie, neputința cunoașterii totale generează tonul elegiac: "și daca,/ nu ar fi avut trup, ar fi avut silabe/ Ah, dacă ar fi avut numai silabe..." ("Axios, Axios!"). O suferință umple universul lui Nichita Stănescu. Lucrurile, verdele iubirii, ochii îngustează drumul spre sinele
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
din Euclid, de fapt o lege de bază a fizicii legea impenetrabilității. Sfera devine simbolul perfecțiunii, dar și al lipsei de generozitate, determinat de faptul că, deși volumul este maxim, suprafața este cea disponibilă, minimă, de aici sentimentul restrângerii, al neputinței de desfășurare, al închistării fizice și spirituale: Totul este bazat pe economie; pământul este o sferă,/ soarele este o sferă, stele sublime sunt sfere". Sfera aduce o lume a contrariilor, a neputinței, a lipsei de libertate, a tristeții. Specifică ni
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
cea disponibilă, minimă, de aici sentimentul restrângerii, al neputinței de desfășurare, al închistării fizice și spirituale: Totul este bazat pe economie; pământul este o sferă,/ soarele este o sferă, stele sublime sunt sfere". Sfera aduce o lume a contrariilor, a neputinței, a lipsei de libertate, a tristeții. Specifică ni se pare, în lirica lui Nichita Stănescu, ostentația cu care afirmă sursele filozofiei, ale "dezbaterilor"; una din cele mai limpezi este teza hegeliană reluată sub titlul "Eseu" a lui Maurice Blanchot "Literatura
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
creatorului, care se cuprinde în multe poeme ale volumului, simțim în alte poeme semne de plictiseală albă, vecină cu angoasa, precum și o încercare de izolare într-o casă îndepărtată de toate locurile cunoscute. Ceea ce îl obosește și îl agasează este neputința: Totul e calculat dinainte/ Cu mare precizie,/ Numai noi, naivii/ Mai umblăm pe la policlinici". Volumul se numește "Moartea ceasului", pentru că poetul se vrea în afara timpului. Ceasornicul a obosit să mai măsoare "destrămarea", de aceea încearcă să se situeze într-un
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
spus în cele anterioare apariției lui. Același dozaj de inventivitate, același simț al colosalului într-un lung proces de "Demistificare a literaturii 9.. Totuși, trebuie remarcată reprezentația mai puțin veselă, ironia mai aspră, satira mai acidă; totul stă sub semnul neputinței care accentuează profilul tragic al poeziei soresciene: "Altfel nu-mi explic de ce nu oprește nici o dată/ În nici o stație,/ De ce nu face o haltă,/ Am putea să-l dăm jos pe criminalul ăsta ramolit" ("Halebarda"). O caracteristică a poeziei lui
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
pe care-a nins și stâlpii/ de cărămidă roșie și focul de lumânări nesigur/ Și noi, adică nimeni, și ei, adică nimeni,/ și dumnezeu, adică însuși frigul." În acest dialog cu divinul, Adrian Păunescu debutează arghezian, dar suferința eșecului, sfâșierea neputinței se adâncește la dimensiuni blagiene ("Psalm"). Sentimentul naturii se include și el în confesiunea furtunoasă a poetului. Natura se extinde pentru a putea cuprinde eul său tumultuos. Poemul "O toamnă" ne trimite la Bacovia prin acel sentiment de sfârșit de
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
mai puțin de o sută de metri. (Față de fosta lui nevastă trebuia să păstreze o distanță de cel puțin două sute de metri, avocatul care-l asistase la divorț nu fusese atât de priceput...) Eram din nou copleșită de frustrări și neputință: mă străduisem ani de zile în bucătărie ca să țin un bărbat lângă mine, iar Justiția n-avea altceva mai bun de făcut decât să-l îndepărteze printr-o sentință definitivă... Viața are însă căile ei nebănuite de a ne compensa
[Corola-publishinghouse/Science/2076_a_3401]
-
Mulți indivizi, dezrădăcinați din modul tradițional de viață, nu au fost integrați segmentelor moderne ale societății. Dezorganizarea socială afectează în mod masiv dinamica internă a familiei prin mecanisme ca dizolvarea sistemului normativ, folosirea forței în reglementarea relațiilor, accentuarea sentimentelor de neputință și vulnerabilitate, totul întărit de consumul de alcool. Putem formula ipoteza că factorul cel mai important în cauzalitatea violenței împotriva femeii în societatea noastră nu ține de persistența modelelor tradiționale, ci de dezorganizarea socială. Modelele culturale intervin, de regulă, în
[Corola-publishinghouse/Science/2154_a_3479]
-
probleme sociale sau psihologice, ca depresie sau stimă de sine scăzută. Alții pot avea probleme cu alcoolul sau cu abuzul de droguri. Unii au expectații de la copii care nu pot fi atinse. Lipsa deprinderilor de a fi părinte, cuplată cu neputința copilului de a îndeplini așteptările nerealiste pot conduce la abuz asupra copilului. Stresul (inclusiv cel de natură financiară) reprezintă un alt factor întâlnit în mod frecvent. Sistemul legislativ operează cu șase categorii de abuz: - abuz fizic (orice vătămare fizică neaccidentală
[Corola-publishinghouse/Science/2154_a_3479]
-
foarte mari. Conform definiției date de Max Weber (1949), puterea reprezintă „abilitatea de a controla comportamentele altora, cu sau fără consimțământul acestora”. Această definiție introduce o altă noțiune, aceea de control în relație, prin care se definește puterea unuia în raport cu neputința celorlalți. Se subliniază astfel delimitarea dintre puterea absolută și puterea relativă, în raport cu ceilalți. Paradoxal, violența domestică implică o manifestare de putere, în mod compensatoriu, din partea unor indivizi care se simt mici și neputincioși în alte cercuri, ajungând să se refuleze
[Corola-publishinghouse/Science/2154_a_3479]
-
în democrație, în dreptate, în generozitate. Din cauza lor, clasa politică va fi asimilată curînd cu jaful, corupția și trîndăvia. Și aproape tot ce va emana de la autorități va fi perceput ca ofensă a bunului simț și cinism. La rîndul ei, neputința de a corecta „inversiunile” a împins la ostilitate și sarcasm. Cuvîntul se întîlnește de numeroase ori în presa și literatura vremii, inclusiv la Bacovia. Sarcasmul e una din expresiile cele mai clare ale contrastelor, clivajelor și rupturilor. După el nu
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
Bacovia prin „versuri fără de talent”? Au vreo legătură cu poemul în care se amintește de ele? „Talentul” e o dispoziție de moment asemănătoare cu „inspirația”? Dacă nu-i o ironie 2), această autocritică e neobișnuită. Ea evocă un soi de neputință despre care se vorbește doar în jurnalele intime, sub pecetea secretului. Autori care să se refere negativ, în poezii, la versurile altora sînt destui 3). Bacovia o face, iată, la ale sale, adică recunoaște că are unele zile slabe, seci
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
dată de boală îl făcea să perceapă mai mult negura zilei decît lumina ei. O urmă de luciditate îi spunea totuși că prevalența celei dintîi e nefirească. „Ce întunecime!” echivalează deci cu un strigăt de surprindere și de derută, de neputință de a ieși din legăturile nopții. Teribile, vorbele următoare sugerează implacabilul și atestă înfrîngerea: „Vine întunericul...”, „negru profund, noian de negru”, care îl va cuprinde ca furtuna pe Romulus Rege, definitiv! Vremea urîtă a alternat cu cea senină pînă în
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
Moartea înseamnă necomunicare, tăcere definitivă, absolută. Implacabilă, constatarea e făcută lucid, fără lacrimi, tern: „Stam singur lîngă mort...și era frig...” Versul final sugerează înfrîngerea - deopotrivă, a celui defunct și a celui viu: „Și-i atîrnau aripile de plumb”. A neputință și deznădejde, ca și brațele celui care-l privește. Descrierea se transformă în viziune. Dincolo de aceasta nu mai e nevoie de cuvinte. Elanuri religioase A fost Bacovia religios? Cînd îi refaci biografia și-ți amintești că s-a născut într-
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
înțeleagă că a fi poet e mai important și mai bine. Căci, cu toate satisfacțiile, unele peste închipuire, încrederea sa în propria-i vocație poetică nu e niciodată atît de puternică încît să nu regrete, într-o formă reținută, caracteristică, neputința de a se fi realizat în alt plan. „Eu - mărturisește - am încercat să fac ceva avocatură, dar nu s-a prins”. Ipoteza că n-ar fi fost rău să se prindă e numai aparent exclusă. Neputînd munci în felul celorlalți
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
inteligent lucru făcut de Bacovia a fost acela de a rămîne el însuși. Dacă s-ar fi schimbat, mai devreme sau mai tîrziu, ar fi încetat să intereseze ca scriitor. Contrar acelora care consideră că monotonia e o dovadă a neputinței, eu văd în ea semnul unei voințe și, cum am spus, al inteligenței. în loc să se disperseze (lasă că pentru asta ar fi trebuit să scrie mai mult), s-a concentrat: e cel mai dens dintre poeții romîni. Cînd am scris
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]