KorAP: Find »[drukola/base=sabie & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...304 305 306 ...354 >

8,833 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924

o întrebam "a citit ceva?" sau "se pricepe în ceva?" îmi riposta, ca o scuză suficientă: "Dar e așa de bun!", ca și cum bunătatea ar fi putut să-l caracterizeze în mod deosebit pe sublocotenentul X. zornăind de dimineața până seara sabia pe trotuarul străzii princi- pale, ieșit ofițer numai cu cinci clase liceale, terminate și ele anevoie. Așa și-a început Irina existența ei în afară de a mea. Cum eram nemulțumit, ca să nu mă supere, trebuia să mă mintă deseori. De fapt

O moarte care nu dovedește nimic. Ioana by Anton Holban [Corola-publishinghouse/Imaginative/295595_a_296924]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573

să ieșim din castel, dar adevăratele probleme au început după aceea. Forțele clanului Araki erau postate la palisadele de lemn, ici și colo, așa că ne-au înconjurat de mai multe ori și, câteodată, am fost despărțiți unii de alții, în mijlocul săbiilor și al lăncilor inamice. Într-un târziu, am reușit să ne croim drum, dar, în timpul uneia dintre încăierări, Seniorul Kanbei a fost rănit de sabie la genunchiul stâng, iar aceasta ne-a împiedicat să ajungem prea departe. Până la urmă, am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
au înconjurat de mai multe ori și, câteodată, am fost despărțiți unii de alții, în mijlocul săbiilor și al lăncilor inamice. Într-un târziu, am reușit să ne croim drum, dar, în timpul uneia dintre încăierări, Seniorul Kanbei a fost rănit de sabie la genunchiul stâng, iar aceasta ne-a împiedicat să ajungem prea departe. Până la urmă, am fost nevoiți să ne culcăm într-un hambar. Am călătorit noaptea, iar în timpul zilei am dormit în capelele, de pe drum. În sfârșit, am reușit să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
îi veni vremea, omul nu poate face nimic. — Bine, atunci du-te cu binecuvântarea mea și-i urez și lui Shojumaru succes în prima lui campanie. Nobunaga îi făcu băiatului semn din ochi să se apropie și-i dărui o sabie scurtă, făurită de un armurier vestit. Apoi, îi ordonă unui vasal să aducă sake și băură împreună. MOȘTENIREA LUI HANBEI Nimeni nu ar fi putut să prevadă că Bessho Nagaharu avea să reziste atât de mult în Castelul Miki. Castelul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
că generalul inamic, care-și anunțase vizita, ajunsese la palisada din josul pantei. Kanbei sosi, purtat într-o lectică. Lectica era ușoară, făcută din lemn, paie și bambus. Nu avea acoperiș, iar panourile laterale erau joase. Învățase să-și agite sabia lungă din lectică, în timpul bătăliei, când se lupta cu inamicul. În seara aceea, însă, venise ca emisar de pace. Peste roba de culoare galben-deschisă, Kanbei purta o armură cusută cu fir verde pal și o manta albă cu broderie argintie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
normal. Dar nu vreau să mă laud cu asta. Ați putea-o face și în toiul unei lupte? — Cred că pe câmpul de luptă e mai bine cu lectica. Chiar și în ciocnirile corp la corp, sunt liber să țin sabia cu ambele mâini sau să înhaț lancea dușmanului și chiar s-o arunc înapoi spre el. Singurul lucru pe care nu-l pot face e să alerg înainte și-napoi. Când stau cocoțat pe lectică și văd trupele inamice năvălind

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
Dintr-o dată, se auzi țipătul sfâșietor al unui copil, iar Katsuyori răcni înnebunit: — Sozo! Ce-ai făcut? Sozo își înjunghiase propriul fiu de patru ani, care muri chiar sub ochii soției sale, iar acum femeia suspina. Fără ca măcar să lase deoparte sabia însângerată, Sozo se prosternă spre Katsuyori, de la distanță. — Ca dovadă a ceea ce tocmai v-am declarat, mi-am trimis propriul fiu înainte, pe drumul morții. Cu siguranță, altminteri ne-ar fi stânjenit. Stăpâne, am să vă însoțesc; și, fie că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
ne luăm rămas bun. În timp ce tatăl și fiul păreau gata să se repeadă asupra inamicului, soția lui Katsuyori îi strigă din spate bărbatului ei: — Voi pleca înaintea voastră! Katsuyori rămase încremenit, țintuindu-și soția cu privirea. Ținând în mâini o sabie scurtă, femeia privi spre cer, apoi închise ochii. Avea fața albă și pură ca luna răsărind peste creasta muntelui. Calmă, intonă un vers din Sutrele Lotusului, care îi plăcuse să recite, în alte vremuri. — Tsuchiya! Tsuchiya! strigă Katsuyori. — Stăpâne? — Asist

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
lui erau înconjurați de dușmani. Când alergă lângă ei să-i asiste, Sozo văzu un vasal al stăpânului său fugind în direcția opusă. — Trădătorule! strigă Sozi, alergând după el. Unde te duci? Și îl înjunghie în spate. Apoi, ștergându-și sabia de sânge, se repezi drept în mijlocul inamicilor. — Dați-mi un alt arc! Sozo, dă-mi alt arc! Katsuyori își rupsese deja de două ori coarda arcului, iar acum luă unul nou. Sozo stătea lângă stăpânul său, ferindu-l pe cât putea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
arc! Katsuyori își rupsese deja de două ori coarda arcului, iar acum luă unul nou. Sozo stătea lângă stăpânul său, ferindu-l pe cât putea. După ce trase toate săgețile, Katsuyori aruncă arcul jos și luă o halebardă, după care ridică o sabie lungă. De-acum, inamicul ajunsese chiar în fața lui, iar o luptă între tăioasele lame dezgolite n-avea să dureze mai mult de un moment. — Acesta e sfârșitul! — Senior Katsuyori! Senior Taro! Am să v-o iau înainte! Strigând încoace și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
în lacrimi, declară că avea să moară cu fratele său, orice-ar fi fost. — Prostule! Pleacă imediat! Sozo îi dădu un brânci, dar era prea târziu. Soldații inamici îi înconjuraseră ca un cerc de fier. Acoperiți cu răni de la nenumăratele săbii și lănci, frații Tsuchiya muriră, încununați de glorie. Fratele cel mijlociu stătuse cu fiul lui Katsuyori de la început până la sfârșit. Tânărul senior și vasalul său fură loviți și uciși în același timp. Taro era considerat un tânăr frumos și până

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
două-trei ori ceafa. Da, stăpâne? Culoarea, beția, chiar și luciul cheliei lui Mitsuhide păliră dintr-o dată, căpătând culoarea lutului. — Ieși din încăpere. Evantaiul lui Nobunaga i se dezlipi de ceafă, dar numai pentru a arăta spre coridor, întocmai ca o sabie. Nu știu ce-am făcut, dar, dacă v-am jignit cu ceva, stăpâne, pe dumneavoastră și pe ceilalți, nu sunt sigur încotro să mă îndrept. Vă rog, condamnați orice am greșit. Nu mă supăr dacă mă certați acum pe loc.

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
puteai, în sfârșit, să te plângi. — Ferească cerul! Fie ca zeii din cer și de pe pământ să-mi fie martori! Păi, am primit atâtea favoruri de la dumneavoastră... m-ați ridicat, dintr-un om care purta numai zdrențe și o singură sabie... — Gura! — Vă rog, dați-mi drumul. — Sigur că da! îl îmbrânci Nobunaga. Ranmaru! Apă! strigă el, cu glas sonor. Ranmaru umplu un vas cu apă și i-l aduse. Când Nobunaga luă apa, ochii săi păreau să arunce flăcări. Umerii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
trimiși din partea Seniorului Hideyoshi. Bine ați venit. Părea să aibă vreo cincizeci de ani, modest și îmbrăcat simplu. Nu-l însoțeau ajutoare, numai un paj de unsprezece-doisprezece ani, care îngenunche în spatele lui. Omul era atât de puțin ostentativ încât, în lipsa săbiei și a pajului, ar fi părut o căpetenie de sat. Kanbei, din partea lui, era extrem de curtenitor cu acel general fără fasoane. — E o mare plăcere să vă cunosc. Sunt Kuroda Kanbei. În timp ce se făceau prezentările, Muneharu se înclină afabil. Emisarii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
mai întâi, răspunse omul, privind spre mulțime, în așteptarea unui sprijin, dar fără a vădi nici urmă de teamă. — În nici un caz! Pentru prima oară, Kanbei vorbi cu glasul său adevărat. În aceeași clipă, își aruncă la pământ bastonul, trase sabia din teacă și-l tăie pe muncitor în două. Răsucindu-se repede spre altul, care dădea să fugă, îl spintecă și pe el. În același timp, Rokuro și Kyuemon - care stăteau înapoia lui Kanbei - scoaseră săbiile și-i lichidară pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
la pământ bastonul, trase sabia din teacă și-l tăie pe muncitor în două. Răsucindu-se repede spre altul, care dădea să fugă, îl spintecă și pe el. În același timp, Rokuro și Kyuemon - care stăteau înapoia lui Kanbei - scoaseră săbiile și-i lichidară pe ceilalți trei, într-un șuvoi de sânge. În acest mod, Kanbei, Kyuemon și Rokuro își împărțiră sarcinile și doborâră cinci oameni, cu iuțeala fulgerului. Izbiți de iuțeala și surpriza acestei fapte, muncitorii amuțiră ca iarba dintr-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
tăcere într-o clipă. Chipurile care până atunci arătaseră atâta obrăznicie, expresiile sfidătoare, dispărură. Nu mai rămăseseră decât nenumărate fețe de culoarea pământului, tremurând de frică. Stând lângă cele cinci cadavre, cei cinci samurai îi priviră amenințători pe muncitori, cu săbiile înroșite de sânge încă în mâini. În cele din urmă, Kanbei strigă, cu toată ferocitatea: — Acești cinci oameni care v-au reprezentat - i-am chemat aici, am ascultat ceea ce au avut de spus și le-am dat un răspuns foarte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
tuturor, acum e momentul să vorbească! Kanbei făcu o scurtă pauză, lăsându-le oamenilor timp de gândire. Printre acele capete fără număr, existau în mod foarte clar oameni ale căror expresii se preschimbau din teamă, în regret. Kanbei își șterse sabia de sânge și o vârî la loc în teacă. Îmblânzindu-și expresia, le cuvântă lucrătorilor cu demnitate: — Văd că nimeni nu mai vrea să urce după acești cinci oameni, ceea ce înseamnă, cred, că intențiile voastre sunt altele decât ale lor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
așa a spus Seniorul Mitsuhide, în timp ce încălța sandalele de paie la ușă, adineaori. Mitsuharu nu lipsea niciodată de la rugăciunile de dimineață, în fața capelei castelului și la altarul familiei, dar, în ziua aceea, le neglijă pe amândouă. Echipându-se atât cu sabia lungă, cât și cu cea scurtă, porni grăbit, spre intrare. Dar Mitsuhide și vasalul său plecaseră deja, iar acolo nu mai erau decât vasalii care-i conduseseră, privind spre norii albi de peste Shimeigatake. Se pare că anotimpul ploios ia sfârșit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
mai îndepărtată cameră de pe coridor - dormitorul lui Mitsuhide - se strecura lumina slabă a unei lămpi. Când Mitsuharu privi în încăpere, nu văzu nici slujitori și nici paji. Mitsuhide era singur, îmbrăcat într-o kimono de vară din voal alb, cu sabia lungă lângă el și brațul pe rezemătoarea de-alături. Lumina lămpii era deosebit de palidă, fiind filtrată prin plasa verde de borangic pentru țânțari, care atârna în jurul lui Mitsuhide. Când dormea, plasa îl înconjura din toate cele patru laturi, dar acum

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
ridica ochii la trecerea lui Mitsuhide, ostașii de toate gradele simțindu-se mândri de a lupta sub comanda unui atât de mare general. Mitsuhide purta o armură neagră cu fir verde deschis, pe sub o mantie de brocart alb cu argintiu. Sabia sa lungă și șaua erau lucrate cu nespusă măiestrie. În ziua aceea, părea mult mai tânăr ca de obicei, dar acest lucru nu i se întâmpla numai lui Mitsuhide. Când un om îmbrăca armura, își pierdea vârsta. Chiar și lângă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
era de o asemenea gravitate, încât nu putea fi discutată în câteva cuvinte. Arsese până-n temelii Muntele Hiei și, folosind o violență care o întrecea pe aceea a foștilor conducători, adusese buddhismul în genunchi. Azvârlise asupra clerului o ploaie de săbii și foc din iad, dar el însuși știa mai bine decât oricare altul că, oriunde s-ar fi dus, nu erau șanse ca dușmănia contra lui să se risipească. Pe de altă parte, le permisese misionarilor să construiască o biserică

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
câțiva oameni să păzească drumul prin munți de la Hozu, în jos dinspre miazănoapte de la Saga și de-a lungul drumului Ishijin din Jizoin. Vedeți să nu-i atacați din greșeală pe oamenii noștri. Glasul lui Mitsuhide era tăios ca o sabie; se vedea cu ușurință că mintea îi lucra cu toată viteza, iar vasele de sânge îi erau atât de tensionate, încât nu mai aveau mult până să plesnească. În timp ce priveau trupele lui Genemon trecând prin apa râului Katsura, oamenii rămași

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
Toți morții păreau să fi fost țărani din regiune. Căzută cu fața în jos, de parcă ar fi adormit pe o tarla cu vinete, o tânără fată zăcea moartă, cu coșul încă strâns în mână, tăiată dintr-o singură lovitură de sabie. Se vedea bine că sângele continua să curgă, căci era mai proaspăt decât roua dimineții. Fără îndoială, trupele lui Amano Genemon care porniseră înaintea armatei principale îi văzuseră pe acei agricultori matinali pe plantații, îi fugăriseră și-i uciseseră. Poate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
care alergau deja de la corpul de gardă de lângă poartă apucau toate armele pe care le găseau, încercând să stăvilească potopul acelui râu năvalnic. Însă era totuna cu a încerca să sprijine un baraj spart cu mâinile goale. Neluând în seamă săbiile și lăncile apărătorilor, avangarda clanului Akechi se repezi cu iuțeală printre ei, călcând peste cadavrele oamenilor care se angajaseră în luptă și care erau scăldați în sângele abundent al inamicilor. Parcă pentru a spune că nu voiau decât să viziteze

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]