8,156 matches
-
naționale urmărite de marile figuri eroice ale trecutului românesc. Această temă, pe care o vom numi "motivul unității intenționale", o vom explora detaliat în cele ce urmează, ca un derivat al temei unității politice. d. Unitatea intențională. Portretizarea lui Mihai Viteazul ca naționalist idealist, motivat în acțiunile sale de cucerire a Ardealului și Moldovei de intenții unificatoare în sensul reîntregirii națiunii române, este o constantă care traversează de la un cap la altul istoriografia autohtonă postpașoptistă (cu excepția perioadei interbelice în care, după cum
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
spațiu dacic sub autoritatea sa politică este cu totul ignorat. În 1595, Sigismund Bathory realiza prima unire politică a celor trei principate, devenind astfel "Restitutor Daciae" înainte ca titlul acesta să îi fi fost confiscat și atribuit definitiv lui Mihai Viteazul (Rezachevici, 2000; Diaconescu, 2004). Excluderea planului de unificare imaginat și aplicat de prințul maghiar al Transilvaniei reflectă axa etnică a memoriei naționale românești. Independența. Două evenimente cardinale perforează firul devenirii naționale a românilor în perioada pe care o avem în
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
educațional un număr impresionant de "unități ideologice", după cum urmează: 200.000 de exemplare a 20 tablouri istorice (câte 10.000 de fiecare) depictând momente fundamentale ale trecutului național, la care se adaugă câte 20.000 de tablouri-portret reprezentând pe Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare. Cele 240.000 de tablouri sunt completate de un număr de alte trei picturi reprezentând scene din Războiul de Întregire a României, trei tablouri înfățișând personalități revoluționare (Tudor Vladimirescu, Avram Iancu și triada Horea, Cloșca și
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
d) Epoca Fanarioților; • Partea IV (1821-1921), ultimul act al dramei istorice românești, se sfârșește cu a) Epoca Redeșteptării (1821-1859), conceptualizată ca preludiu pentru b) Epoca Unirii (1859-1919). Surprinzătoare este absența pragului 1600, anul unificării celor trei principate românești de către Mihai Viteazul, din structura temporală a trecutului românesc. Momentul 1600, vertebra decisivă a spinării trecutului românesc în perspectiva naționalistă, este deliberat eliminată din succesiunea de momente simbolice transformate în borne temporale. Evitând capcanele "naționalismului retrospectiv" (Smith, 2002, p. 32) (i.e., tentația de
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
epurează "Cea dintâi Unire a tuturor Românilor" (p. 163) de orice intenționalitate naționalistă: aceasta "nu putea să dureze", în primul rând "fiindcă era o unire silită, din care lipsea unirea sufletească" (p. 169). În interpretarea critică a lui Constantinescu, Mihai Viteazul a servit idealul național, dar "fără a-și da seama" (p. 175), acest fapt datorându-se absenței conștiinței unității naționale în acel moment istoric. În aceeași tradiție critică, de-naționalizantă, se înscrie și manualul redactat de R. David (1937). În plus
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
Rezoluției de la Alba Iulia prin care Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească a hotărât unirea cu România, va fi declarată "Ziua națională a României" după căderea regimului comunist. Modul de raportare la acțiunea lui Mihai Viteazul poate fi luat ca un barometru al naționalismului istoriografic. Din acest punct de vedere, periodizarea lui N.A. Constantinescu denotă minimumul de naționalism în conceptualizarea istoriei poporului român, din două motive: în primul rând, pentru că evacuează sensul intrinsec național al "Cuceririi
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
această cheie poate fi interpretată afirmația făcută de Lambrino et al. (1939), care după ce admit implicit caracterul inferior al istoriei românești, susțin totuși că "de asemenea sunt epoci în istoria noastră, bunăoară aceea a lui Ștefan-cel-Mare, aceea a lui Mihai Viteazul și mai recent aceea a lui Ferdinand I-iu, care fac parte deadreptul din istoria universală" (p. 3). Retardul istoric atât de acut prezent în conștiința națională românească nu putea fi minimalizat doar prin elevarea anumitor momente eroice ale trecutului
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
prin integrarea acesteia în matca istoriei occidentale. Apoi, cu câteva excepții (Constantinescu, 1928; David, 1937), toate celelalte manuale afișează o ambivalență față de momentul 1600 în istoria românilor: chiar dacă există un consens unanim asupra faptului că acțiunea unificatoare a lui Mihai Viteazul nu a fost motivată de idealuri naționale, "ci numai de interese politice" (Lambrino, Lazăr și Arbore, 1939, p. 212), acest fapt nu îi împiedică pe autorii de manuale să investească retrospectiv anul 1600 ca punct cardinal al istoriei românilor. De
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
Românii și de aceea Basarab se intitula: "Domn a toată Țara Românească"" (Constantinescu, 1928, p. 61). Planul de unificare statală a românimii, urmărit încă de la ctitoria Țării Românești de către Barasab, s-a împlinit, efemer, trei secole mai târziu, prin Mihai Viteazul: "Unitatea țărilor române, așa cum o înțelegea Basarab întemeitorul, când s-a intitulat "Domn a toată Țara Românească", era înfăptuită" (Constantinescu, 1928, p. 168). Literatura didactică interbelică evoluează, ca și întreaga cultură a epocii, între un naționalism critic și un fanatism
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
Constantinescu, 1928, p. 168). Literatura didactică interbelică evoluează, ca și întreaga cultură a epocii, între un naționalism critic și un fanatism naționalistic. Această dualitate discursivă afectează și chestiunea unității. De exemplu, există un consens aproape unanim asupra faptului că Mihai Viteazul nu a fost motivat de rațiuni naționaliste în cucerirea Transilvaniei și Moldovei, și că unirea din 1600 a celor trei principate nu s-a făcut pe baza principiului naționalismului. Cu toate acestea, patosul naționalist se manifestă chiar și pe fondul
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
național controlat parțial de evidențe empirice și rigori inferențiale. În climatul spiritual dominat de un ortodoxism intransigent, unitatea sufletească a românilor a fost readusă în capul ordinii de zi a chestiunilor identitare. Am arătat că acțiunea unificatoare a lui Mihai Viteazul nu mai putea fi interpretată în cheie naționalistă. Profesionalizarea câmpului istoriografic, precipitată prin asumarea criticismului, prevenea asemenea "anacronisme psihologice". Niciun istoric serios nu își mai permitea să atribuie unirii principatelor din 1600 semnificații naționaliste. Concesia pe planul unității politice este
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
prin asumarea criticismului, prevenea asemenea "anacronisme psihologice". Niciun istoric serios nu își mai permitea să atribuie unirii principatelor din 1600 semnificații naționaliste. Concesia pe planul unității politice este însă compensată pe planul unității spirituale. Adevărata moștenire lăsată posterității de Mihai Viteazul nu a fost nici politică, nici națională ori socială (faimoasa "legătură" a lui Mihai prin care a legiferat iobăgia în Transilvania probează că principele nu a fost interesat de emanciparea țărănimii românești), ci eclezială: "Favorizarea elementului romănesc s-a făcut
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
în direcția culturală, în biserică. A scutit pe preoți de sarcinile servile. [...] A legat întreaga biserică ardelenească de Târgoviște, legătură care a rămas și după el" (Floru, 1923, p. 120). Prin instituirea Mitropoliei Ortodoxe în Transilvania, la Alba Iulia, Mihai Viteazul a început procesul de colonizare românească a Ardealulul maghiarizat. Aceasta este interpretarea lui I. Floru (1923), care, în manualul său, semnalează: "odată cu Mihai Viteazul, un început de romanizare a Ardealului înstrăinat" (p. 120). "Instinctul național" care pulsa în Mihai s-
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
după el" (Floru, 1923, p. 120). Prin instituirea Mitropoliei Ortodoxe în Transilvania, la Alba Iulia, Mihai Viteazul a început procesul de colonizare românească a Ardealulul maghiarizat. Aceasta este interpretarea lui I. Floru (1923), care, în manualul său, semnalează: "odată cu Mihai Viteazul, un început de romanizare a Ardealului înstrăinat" (p. 120). "Instinctul național" care pulsa în Mihai s-a concretizat astfel nu în unificarea politică (vremelnică și sortită eșecului datorită lipsei conștiinței naționale în epocă), ci prin unificarea eclezială. Înființarea Mitropoliei Ortodoxe
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
soteriologia românismului și profetismul național, aripa naționalistă a interbelicului a elaborat o miracologie a neamului. Citind "istoria, cartea suferințelor și bucuriilor poporului român", aflăm "că nașterea poporului român s-a întâmplat cu ajutorul a trei minuni": a) miracolul roman, care, biruind viteazul popor dac, iar apoi înfrățindu-se cu învinșii, au format poporul român; b) miracolul continuității: "A doua minune: Daco-Romanii, părăsiți de împărăție la voia soartei, în anul 271, au rămas pe loc în țara lor, Dacia, și fără vreo sminteală
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
trăgeau în țapă pe țărani, cum au tras 9 din ei după răscoala din 1437" (Floru, 1923, p. 66). Mitul Primei Uniri din 1600 cade și el victimă scrupulozității critice. Alături de el pălește și aureola care înconjura figura lui Mihai Viteazul, care este metamorfozat din profet al românismului într-un unificator inconștient de semnificația profundă a acțiunii sale. În concluzie, merită subliniată încă o dată tensiunea funciară ce subîntinde memoria națională în interbelic, care se configurează pe fondul dialogului tensional dintre naționalismul
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
înlocuită cu principiul material al intereselor obiective de clasă. Construirea statului unitar român, departe de a fi o materializare a vreunei idei naționale, s-a realizat ca funcție a infiltrării capitalului în teritoriile românești. Unirea din 1600 realizată de Mihai Viteazul este epurată de orice rămășițe ale naționalismului retrospectiv care ar fi putut supraviețui examenului demitizant întreprins de școala critică din interbelic. În fapt, avangarda istoriografiei critice își găsește prelungirea în analiza rolleriană a cazuisticii Mihai Viteazul. În primul rând, viitorul
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
1600 realizată de Mihai Viteazul este epurată de orice rămășițe ale naționalismului retrospectiv care ar fi putut supraviețui examenului demitizant întreprins de școala critică din interbelic. În fapt, avangarda istoriografiei critice își găsește prelungirea în analiza rolleriană a cazuisticii Mihai Viteazul. În primul rând, viitorul domnitor al celor trei principate românești este retrogradat în originea sa socială: "Mihai s-a născut într-un oraș de negustori pe malul Dunării și anume la Târgul de Floci, la gura Ialomiței, unde mamă-sa
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
a născut într-un oraș de negustori pe malul Dunării și anume la Târgul de Floci, la gura Ialomiței, unde mamă-sa ținea cârciumă" (Roller, 1952, p. 168). Este reluată aici teza formulată de P.P. Panaitescu în monografia sa Mihai Viteazul (1936), care afirmă că Mihai nu putea fi în niciun caz fiul legitim al lui Pătrașcu cel Bun. Aureola originii sale nobile este iremediabil știrbită prin stabilirea descendenței materne a lui Mihai dintr-o "vânzătoare de rachiu" (Panaitescu, 1936, p.
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
caracteristică necesară a națiunii viața economică comună, coeziunea economică. Substituția conștiinței naționale cu piața internă ilustrează încă o dată răsturnarea principiului național operată de istoriografia comunistă. Evacuând orice urmă de naționalism și distrugând statutul hiperbolic al figurii istorice a lui Mihai Viteazul, istoriografia rolleriană a oferit cea mai critică imagine a epocii din jurul anului 1600, a protagoniștilor umani (Mihai), a actorilor săi colectivi (boierimea, țărănimea) și a raporturilor dintre aceștia, o imagine direct inspirată din istoriografia critică a interbelicului românesc. S-ar
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
imagine direct inspirată din istoriografia critică a interbelicului românesc. S-ar putea pleda cazul pentru cea mai demistificată frescă istorică a perioadei, evenimentelor și actorilor realizată până la momentul respectiv. Cu toate acestea, tentația mitică nu poate fi complet anihilată. Mihai Viteazul și lupta sa dețin un capital simbolic mult prea prețios pentru a nu fi exploatat politic. Din simbol al idealului unității naționale, Mihai este convertit într-un simbol al independenței, faptele acestuia însemnând pentru români "trezirea demnității și năzuinței spre
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
evoluînd spre voievodatul unic" (Daicoviciu et al., 1984, p. 97). Această "evoluție a civilizației românești unitare" a fost întârziată vremelnic de anexarea Transilvaniei la regatul maghiar, doar pentru a fi din nou impulsionată de "epopeea românească" din timpul lui Mihai Viteazul (pp. 97, 171). Unirea politică a țărilor române din 1600 "venea ca o încoronare a unei îndelungi evoluții istorice", fundamentându-se pe unitatea civilizațională, lingvistică, culturală și religioasă a poporului român, care a dezvoltat în Evul Mediu deplina "conștiință de
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
Simultan, și contradictoriu, este intensificat discursul naționalist. În 1976, tendința ambivalentă a celor două orientări contradictorii este tranșată în favoarea naționalismului. Ediția din 1976 a Istoriei Patriei ilustrează foarte clar optarea unei perspective autohtone și abandonarea viziunii sovieto-centriste. Realizarea lui Mihai Viteazul este reevaluată într-o notă și mai naționalistă, iar Unirea din 1918 este prezentată ca "îndeplinirea unui vis străvechi al poporului român. În tot cursul istoriei, de la zămislirea lui, poporul român a dus o luptă necurmată pentru libertate și unire
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
este amestecat cu personaje istorice europene. De exemplu, programa școlară de istorie pentru clasa a IV-a din 2005 nominalizează următoarele personalități: Alexandru cel Mare, Decebal, Traian, Carol cel Mare, Dragoș, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Napoleon, Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza, Carol I, Regina Maria, Ecaterina Teodoroiu. Învățătorii pot alege cel puțin cinci dintre aceste nume pentru a le preda la clasă, cu condiția de a respecta proporția de trei personalități din istoria
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
-i, reafirmată în forță în literatura didactică despre trecut. În aceleași formule patetice hiperbolizate poetic în național-comunism, manualele postcomuniste au continuat să declame teza bi- milenarității poporului român, "stîncă neclintită de peste două mii de ani" (Almaș, 1994, p. 18). Urmaș al vitejilor daci și al "stăpînilor lumii", romanii, "pe acest pămînt a trăit dintotdeauna același popor [român]", care "n-a părăsit niciodată aceste locuri" (ibidem, p. 17). În contextul retensionării relațiilor diplomatice dintre statul român și cel ungar după 1989, vechea chestiune
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]