8,101 matches
-
în Occident, Ecclesia este o organizație exterioară, juridică și socială, bine definită și exprimată în activitatea ei. În percepția occidentală, "realizarea" nu a reprezentat o "împlinire, un adaos ontologic semnificativ prin acțiune", ci, mai degrabă, "o superficia lizare, trecere de la adâncul plin de ființă, deplin realizat într-un plan de idei platonice, la suprafața unei înfățișări trecătoare și efemere, într-o lume inconsistentă în ea însăși, cum este aceea a simțurilor"6. În schimb, Ortodoxia a delimitat cu precizie între ceea ce
Biserica şi elitele intelectuale interbelice by Constantin Mihai [Corola-publishinghouse/Science/898_a_2406]
-
un mod specific și ființa, și natura, și existența, și transcendența. De aceea, Dumnezeu nu este dincolo; El nu este realitate metafizică, ci realitatea pur și simplu. Discursul teologic vorbește de o libertate nelimitată a spiritului, libertate ce rezidă din adâncurile ființei noastre și care nu poate fi cenzurată întrucât este de origine divină. Această libertate interioară implică o luptă continuă între dorințele și aspirațiile de a acționa în favoarea virtuților creștine și între patimile și plăcerile lumești. Creștinul dispune și de
Biserica şi elitele intelectuale interbelice by Constantin Mihai [Corola-publishinghouse/Science/898_a_2406]
-
sprijinea pe puterea armatei și pe dominarea altor popoare. Chiar dacă prin folosirea forței îndeplinea o misiune civilizatoare, instituind obiceiurile sale celor barbare, rămânea concomitent un simbol de oprimare și de violență. Imperiul roman era văzut rău de creștinul care, în adâncul sufletului său, se credea liber prin principiile de libertate predicate de Evanghelie și prin evaluarea personalității umane proclamate de Isus, care, în fața unei societăți compuse din asupriți și asupritori, îi numea pe toți deopotrivă frați și fii ai lui Dumnezeu
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
fibrele intime ale preotului dalmat, legat prin cultura sa clasică de Atena și de Roma, asemenea tuturor marilor scriitori ai vremii. Tocmai această lume este cea pe care Ieronim o vede dispărând. Lamentațiile pe care și le face auzite din adâncul deșertului Chaltris sunt într-adevăr puternice, și le lansează pentru a-i trezi din nepăsare, din insensibilitate și inconștiență pe cetățenii romani, fii denaturați ai unei mame atât de mari, dedați chefurilor și viciilor, cu sufletul golit de Dumnezeu și
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
să-și depășească în chip orgolios predecesorul într-o întrecere de fărădelegi, se mândrea prin inventarea unor noi suplicii împotriva noastră. Într-adevăr, nu au mai fost suficiente nici focul sau fierul, nici răstignirile, nici sfâșierile animalelor sălbatice și nici adâncurile mării profunde. După falimentul persecuției dioclețiene, declarate solemn de către Galerius (311), și finalul tragic al opozanților creștinismului, era de negândit ca Licinius, care își dăduse acordul în promulgarea rescriptului de la Milano (313), deși era de credință păgână convinsă, să se
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
Domnului nostru Isus Cristos, care m-ai făcut vrednic de a ajunge până azi, călăuzindu-mă pe mine, slujitorul tău, să gust această bucurie. Și binecuvântat este Isus Cristos, Fiul tău, Regele cerului și al pământului, al mării și al adâncurilor, și al tuturor lucrurilor vizibile și invizibile. Te laud și te slăvesc pe tine, Dumnezeul meu, care m-ai învrednicit să pătimesc pentru numele Tău, și m-ai destinat însoțitor al sfinților martiri“. 5. El recita aceste laude lui Dumnezeu
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
lăsa deschisă. Când există Încredere și respect Între oameni, aceștia nu mai trebuie, desigur, să-și cenzureze intențiile sau aprecierile.) „Trebuie să trăim ca și cum am trăi În văzul lumii; trebuie să cugetăm așa ca și cum altul ar putea să privească În adâncul inimii noastre.” (Seneca) Pe unde a sărit capra, sare și iada. (Răul exemplu oferit de unii dintre părinți este urmat cu fidelitate de copiii lor: „Ce a făcut mama și tata o să facă fiul și fata”. Mai mult chiar, copiii
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
și la vale cu oprele. (Este Însuși drumul vieții, marcat de greu, atât În Împrejurările când ne propunem să obținem anumite rezultate, cât și atunci când trebuie să ne Înfrângem dezamăgirile produse de unele scopuri prea ambițioase.) „Pentru a sonda misterul adâncurilor trebuie, uneori, să scrutezi Înălțimile; focul din centrul pământului nu apare decât pe vârfurile vulcanilor.” (H. Bergson) Nu zi hop până nu treci (sari) pârleazul. (Este Înțelept să nu ne lăudăm cu un rezultat mai Înainte de a-l fi obținut
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
el este adevăratul, singurul și unicul Napoleon Bonaparte. Rezultatul: e dus la balamuc, unde se va Încerca, prin diferite tratamente, să «i se retragă» presupusa identitate. Celălalt tip de nebun este cel care știe cu siguranță și e convins până În adâncul sufletului că el e adevăratul, unicul Napoleon Bonaparte, dar nu spune la nimeni și se comportă de parcă ar fi altcineva, ca nu cumva să fie băgat la balamuc. Acest al doilea tip este greu de depistat, cu toate că e foarte răspândit
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
mai mult decât să vorbești”.) „În anii tineri vezi ideile În libertatea lor. În anii târzii, În necesitatea lor.” (C. Noica) „Omul trebuie să aibă pe cineva pe care să-l respecte, a cărui autoritate să-i sfințească până și adâncul tainic al sufletului.” (Seneca) Virtute - viciutc "Virtute - viciu" Nu există drum sau cale dreaptă spre virtute. (Trebuie, desigur, să ai puterea să Înfrângi mult egoism din tine ca să poți face bine altuia sau să poți recunoaște adevărul spuselor altuia În detrimentul
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
aceeași măsură În care nu suportă Martins criticile Îndreptate către romanele scrise de maeștrii săi, tot așa cuvintele care lezează ușor cărțile din bibliotecile noastre interioare, luându-se de ceea ce a devenit o parte din identitate, ne rănesc unori până În adâncul sufletului. Pagină nouă de dreapta CAPITOLUL II ÎN FAȚA UNUI PROFESOR ÎN CARE SE CONFIRMĂ, CU CEI DIN FAMILIA TIV, CĂ, RISCÂND SĂ-I DEZAMĂGIM PE SPECIALIȘTI, NU-I DELOC NECESAR SĂ FI DESCHIS O CARTE CA SĂ AI O PĂRERE STRĂLUCITĂ
[Corola-publishinghouse/Science/2314_a_3639]
-
Completând această idee, a unei solidarități etice cu Generația, același Gheorghe Grigurcu, readuce în prim-planul discuției tematica identică, aflată sub raportul unei "exteriorități, care se înfățișează mistuită de-o chemare orientată spre interior a subiectului liric, acesta reflectând structura adâncurilor ontologice"79. Firește, criza identitară, care se regăsește în poezia Anei Blandiana și care o face solidară Generației sale, se naște dintr-un fond tragic al existenței exterioare, marcată de opresiunile ideologiei comuniste, care pun stăpânire pe scrierile acesteia, subminându
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
se știe, "epoca modernă a pus în centrul ei, ca echivalență a eului, Ego affectus est, răsturnare de perspectivă evidentă, dacă ne gândim la îndelungata tradiție raționalistă, în definirea esenței umane, cu atâtea consecințe pentru științele antropologcie"44. Plămădit din adâncurile existenței sale, la fel ca într-un adevărat laborator de creație, Persoana I plural creează un nou Univers, în centrul căruia este pusă condiția poetului. Exuberanța unei vârste originare, care este vârsta copilăriei, este împletită cu o înțelegere rațională a
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
uscat/ De când nu s-au mai ridicat din afară,/ Genele mi s-au înțelenit/ Încâlcite, înnodate-ntre ele,/ De când ochii mei/ Nu mai contenesc să mă văd// Sub raza cea verde în care mă scaldă/ Privirea din frunză/ Ca din adâncul unui somn etern răbdător,/ Fără să spună nimic,/ Pregătindu-mă doar/ Pentru mai aspre și mai lungi învieri". Deconstrucția canonului universal se realizează și prin intermediul ochiului întors spre interior imagine romantică asemănătoare ochiului de greier. Autoarea, neputând suporta universul sufocant
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
Strălucire interioară,/ Formă de lumină desenată,/ Cu lumină pe lumină,/ Încât nu se mai distinge/ Decât o misterioasă combustie/ Care semnifică totul./ Așa cum raza albă a diamantului,/ Se face țăndări colorate/ Așa cum șarpele își înghite coada/ Și devine inel,/ În adâncul rădăcinilor fără sfârșit,/ Popoarele lumii delirează la fel". (Mandala) Din nou jocul antitezelor, între aparență și esență stabilindu-se de fiecare dată o punte stabilă, în poeziile Anei Blandiana, care trimite, însă, spre nicăieri. Subliniem însă prezența acelorași versuri lapidare
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
încercând să evadeze. "Cele patru poezii de mare curaj din 1984 (Eu cred că suntem un popor vegetal, Cruciada copiilor, Totul și Delimitări cu cuvintele-cheie "foame", "frică", "gratii", "fuga") marchează o nouă etapă din creația Anei Blandiana. Ceea ce răbufnise din adâncuri, pentru că ținea de ființa ei intimă, de experiențele profunde care o marcaseră încă din copilărie (arestările la care fusese supus tatăl ei, eminent preot al catedralei din Oradea), și care se manifestase deja prin splendidele nuvele din volumul Proiecte de
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
ai. Tu ai meritat toate astea. Adevărat? Val: E adevărat că te-ai zbătut da... nu știu dacă o să mă înțelegi... mă îndoiesc că ai făcut-o pentru mine. Mihai: Nu, am făcut-o pentru mine! Sigur, am dorit din adîncul inimii să te am lîngă mine, să te văd mereu cît ești de fermecător, cît ești de nemulțumit, să-ți ascult veșnici le mîrîituri față de nu știu ce și nu știu cine. Ca să avem și noi deșteptul casei. De asta am făcut-o. Tu
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
dă pîinea cea de toate zilele... și băutura... și ne iubește... și ne dojenește... cu blîndețe... și ne apără țara de dușmanii... care ne invidiază realizările... (se aprinde, devine din ce în ce mai patetic, dar și sincer, convingător...!) Și noi îl iubim din adîncul inimii! Și ziua și noaptea! Și în stare de veghe, și în stare de somn! (încă un plus de voce și de... credință) Și să-i ferească Dumnezeu pe aceia care încearcă să saboteze..., să cîrtească..., să nu-l iubească
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
Temperament romantic, tumultuos, trecut prin școala lui Baudelaire și Rimbaud, poetul umple spațiul poeziei romanești cu toate splendorile firii, cu toate frământările însinguratului astenizat de visuri clădite "pe coșmarul unor vremi rele". Elegiac și meditativ ca un adevărat "spirit al adâncurilor", un intrus în contextul unei poezii pe care "el o vedea lipsită de vlagă: "Trăiesc în altă lume decât voi/ În lumea alcoolurilor tari", din când în când, mai urcă în lumea "liniștei senine",însă tot într-o ipostază plutonică
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
pământul, satul cu ulițele lui, câmpia ca vatră strămoșească, zilele babelor: "când e tăcere undeva în seară/ și-ți pare că auzi mărșăluirea surdă venind de prin pământ de peste câmpuri/ trec babele atunci, încet, pleșuve/ și duhul pământului deretică-n adâncuri." Undeva sub pământ stau îngropate femeile, pruncii, cei plecați în război; poetul prezintă antitetic o stare de efervescență, de proliferare în raport cu ceea ce a reprezentat războiul. "Case încărcate cu copii până-n acoperișuri/ trase la odgoane de cocori./ Pe aici războaiele au
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
umple". Lumea descoperită în primul volum, "Versuri", reapare și în "Julien ospitalierul": "Doar sufletul îmi alunecă prin casă/ Pe marile covoare și așteaptă." Evocarea unui peisaj oriental calești și caftane ne amintește de trecerea prin metempsihoză a iubitei, desprinsă din adâncul ceștii de email a "Paharului fermecat" al lui D. Anghel: "Calești ce-mi poartă încă-adolescența/ Ca pe un crin de delicată vază/ Lunecă lin prin luminiscența/ Pereților care se subțiază." Ritmica și universul poeziei ne trimite atât la I. Barbu
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
pentru a trăi clipe ce au fost; este sfântul și egalul demiurgului, când ajunge dincolo de moarte: "Numai eu cel care am iubit/ știu că voi muri/ Steaua mi-a luminat paradisul/ și infernul cu aceeași nepăsare foarte bine." Sunt invocate adâncurile, cele ale mării și ale cerului. Golul adâncurilor este ca un imn de fecioare și muzici de sfere, este lumina eternă în care strigătele sunt impersonale și fără ecou, ca într-un deșert al morții: "ți-aduci aminte era o
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
sfântul și egalul demiurgului, când ajunge dincolo de moarte: "Numai eu cel care am iubit/ știu că voi muri/ Steaua mi-a luminat paradisul/ și infernul cu aceeași nepăsare foarte bine." Sunt invocate adâncurile, cele ale mării și ale cerului. Golul adâncurilor este ca un imn de fecioare și muzici de sfere, este lumina eternă în care strigătele sunt impersonale și fără ecou, ca într-un deșert al morții: "ți-aduci aminte era o biserică/ fericită pe colina paradisiacă/ și tu înger
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
lipsim câte o clipă fugim în univers/ Putem lipsi din viață/ dar crezi c-ar fi mai bine/ cu-aceeași disperare să strălucim invers." Calm, poetul meditează asupra tainelor universului și asupra posibilităților de-a le dezlega, pentru că: "poezia din adâncul minții/ e un soi de tablă de alt soi". Menirea poetului este de a pune în evidență puntea de dulceață între poeți și omenire: "și toți poeții se răsfață/ trecând-o în închipuire." El caută în poezie un drum care
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
-mi ca a ei să rămână." Încă de la începutul creației, pe Doina Sălăjan o preocupă problema cuvintelor capabile de a exprima sentimente: "Cuvintele-s puține, și reci și neprofunde,/ Punându-le alături de zbuciumul din noi./ Noi să le dăm puterea, adâncul să pătrundă,/ Noi să le dăm căldura și înțelesuri noi." Doina Sălăjan aduce câte ceva din lumea specifică Ardealului: satul, câmpul, fata cu sapa pe umăr, al cărei cântec i-a rămas ca un dor în suflet: Nu știu. Ascult în
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]