7,673 matches
-
pentru realizarea planurilor lui Stalin. În primii ani postbelici, Stalin nu a manifestat nici o ostilitate față de subordonații săi evrei. La Națiunile Unite, URSS era un suporter entuziast al proiectului sionist, favorizând crearea unui stat evreiesc În Orientul Mijlociu ca piedică pentru ambițiile imperiale britanice. Acasă, Stalin Încuviința activitatea Comitetului Antifascist Evreiesc, format În timpul războiului pentru a mobiliza opinia evreiască din URSS și (mai ales) din exterior În timpul luptei antinaziste. Evreii sovietici, ca mulți alții aflați sub influența Moscovei, sperau că starea de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
eclipsarea Anei Pauker, moscovită și stalinistă impecabilă. Chiar și Kostov petrecuse o parte din anii ’30 la Moscova, la biroul balcanic al Kominternului. Era și un critic consacrat al lui Tito (deși din motive proprii: Kostov vedea În Tito moștenitorul ambițiilor teritoriale sârbe ce amenințau Bulgaria). În loc să-l salveze, acest lucru i-a exacerbat vina: Stalin nu căuta consimțământul altora, doar obediența lor neclintită. În fine, instrumentalismul cinic și reglarea de conturi aveau o pondere semnificativă În selectarea victimelor și acuzațiile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Milovan Djilas, evocând propria sa experiență ca adjunct al lui Tito, „la Început, totalitarismul e numai entuziasm și convingere; abia mai târziu se transformă În structuri, șefie, carierism”. La Început, partidele comuniste i-au flatat pe intelectuali, care vedeau În ambițiile comunismului o alternativă atrăgătoare atât la provincialismul patriotard, cât și la antiintelectualismul violent al naziștilor. Pentru mulți tineri intelectuali, comunismul nu era o convingere, ci o credință - cum observa ulterior Alexander Wat (alt viitor ex-comunist polonez), intelighenția laică din Polonia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să monteze o siglă de neon În vârful turnului Eiffel...), dar sentimentele subiacente erau cât se poate de serioase. Europenii de dreapta și de stânga Împărtășeau aceleași păreri despre caracterul grosier al culturii americane - de la filme la răcoritoare - și despre ambițiile imperialiste ce motivau prezența americană În Europa. Dacă Uniunea Sovietică punea În primejdie Europa pe moment, America reprezenta un pericol mai insidios și mai durabil. Aceste vederi au câștigat teren după izbucnirea războiului din Coreea, când Statele Unite au Început să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
socialiști germani a abandonat oficial linia marxistă a partidului, veche de șaptezeci de ani, și și-a făcut o virtute din nevoia de a accepta realitatea RFG. Marxismul avusese În socialismul german postbelic cel mult o funcție retorică - PSD abandonase ambițiile revoluționare În 1914, asta dacă le-a avut vreodată. Dar renunțând la formulele anchilozate ale socialismului maximalist, socialiștii germani au putut să-și modifice Însăși substanța gândirii. Deși mulți erau În continuare nemulțumiți de rolul țării În noua Comunitate Economică
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
confruntarea ideologică nu prezentau interes pentru această lume a femeilor, dintre care multe munceau și Își creșteau singure copiii 20, având amintiri teribile din ultimele luni de război și din perioda imediat următoare. Adoptarea unor deziderate publice care să Înlocuiască ambițiile discreditate ale trecutului a fost calculată. După cum explicase Konrad Adenauer cabinetului său la 4 februarie 1952, descriind importanța Planului Schuman pentru conaționalii săi: „Trebuie să dăm o nouă ideologie poporului. Nu poate fi decât una europeană”. Germania de Vest era
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
reflectau acest lucru. Dar la Haga, Londra sau Paris grija principală o reprezentau costisitoarele războaie de gherilă În colonii Îndepărtate și din ce În ce mai neguvernabile. De-a lungul anilor ’50, problema strategică au constituit-o mișcările naționale de independență, nu Moscova și ambițiile sale - deși, În unele cazuri, acestea se confundau. Imperiul Francez, asemenea celui britanic, beneficiase după 1919 de redistribuirea coloniilor asiatice și africane preluate de la Puterile Centrale. Așa se făcea că, În 1945, Franța eliberată era din nou stăpână pe Siria
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
semnarea acordurilor de la Geneva. Dar Africa de Nord era de mult timp un motiv major de Îngrijorare pentru Paris. Încă de la sosirea În 1830 a francezilor pe teritoriul Algeriei de astăzi, colonia de acolo fusese doar o mică parte a unei vechi ambiții franceze - aceea de a domina Africa sahariană de la Atlantic la Suez. Blocați la est de britanici, francezii se mulțumiseră cu supremația În vestul Mediteranei și, dincolo de Sahara, În Africa Centrală și de Vest. În afară de mult mai vechea colonie din Québec
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
până În 1970 responsabil de cheltuirea a 47% din PNB, această prudență pare un paradox curios. Dar statul britanic, deși deținea sau administra mare parte din sectoarele de transport, medical, educațional și de comunicații, nu s-a lăudat niciodată cu vreo ambiție strategică de ansamblu la nivel național; În practică, economia a fost lăsată pe seama propriilor mecanisme. I-a revenit unei generații ulterioare de reformatori ai pieței libere - și unui prim-ministru conservator alergic la stat - sarcina de a aplica Întreaga forță
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
politice: obligația străveche de a-și apăra glia contrabalansa, pentru cetățenii deveniți suverani, drepturile moderne. După 1945, elementul definitoriu al relației a devenit păienjenișul de beneficii sociale și strategii economice prin care statul Își servea supușii - și nu invers. Ulterior, ambițiile atotcuprinzătoare ale statului asistențial occidental aveau să-și piardă din atracție, poate și pentru că nu mai reușeau să se materializeze: șomajul, inflația, o populație Îmbătrânită și ritmul Încetinit al creșterii economice au contribuit toate la incapacitatea statului de a asigura
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
condus două guverne social-democrate timp de paisprezece ani; În Suedia, Tage Erlander și-a cârmuit partidul și țara timp de 23 ani, din 1946 până În 19692. Societățile scandinave moșteniseră o serie de avantaje. Mici și omogene social, fără colonii sau ambiții imperiale, ele erau de mulți ani state constituționale. Constituția daneză din 1849 a adus un parlamentarism moderat, dar o libertate substanțială a presei și cultelor. Constituția suedeză (și norvegiană, pe atunci) din 1809 (care a rămas În vigoare până În 1975
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
interbelică Scandinavia - și În special Suedia - nu a avut soarta altor societăți afectate de criză de la marginea Europei, meritul le revine În mare măsură social-democraților. După primul război mondial, partidele socialiste scandinave au abandonat În linii mari dogma radicală și ambițiile revoluționare pe care le Împărtășiseră cu socialiștii nemți și cu alte mișcări socialiste din Internaționala a II-a; În cursul anilor ’30, ei au tins spre un compromis istoric Între capital și forța de muncă. La Saltsjöbaden, În 1938, reprezentanții
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
condiției umane, să prevenim (sau să eliminăm) făpturile umane imperfecte? În primele decenii ale secolului XX, proiectele sociale sau genetice bazate pe descoperiri științifice erau des Întâlnite și perfect respectabile; ideea a fost discreditată În Europa abia de naziști, prin ambițiile lor „igieniste” care au debutat cu o antropometrie contrafăcută și au culminat cu camerele de gazare. Cum s-a dovedit după mulți ani, autoritățile scandinave nu abandonaseră complet interesul teoretic - și practic - pentru „igiena rasială”. Între 1934 și 1976, În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
perfect ilustrat de același Antonioni În Blow-Up (1966). Filmului italian Îi lipsea intelectualismul seducător al filmului francez (sau suedez), dar ce aveau toate În comun - și din abundență - era stilul. Acest stil - un amestec În proporții variabile de siguranță artistică, ambiție intelectuală și spirit cultivat - era factorul care singulariza scena europeană, mai ales În ochii americanilor. La sfârșitul anilor ’50, Europa Occidentală nu numai că-și revenise după criza economică și război, ea era din nou un magnet pentru toți cei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
raportau la ființe, locuri sau evenimente anume, ci doar la alte semne, În interiorul unui sistem Închis. Prin urmare, nu putea fi supus la teste sau infirmări empirice - o abordare structuralistă nu putea fi, În vreun sens, greșită -, iar combinația dintre ambiția iconoclastă a tezelor și invulnerabilitatea la contradicție garantau structuralismului o audiență largă. Absolut orice putea fi explicat ca o combinație de „structuri”: cum spunea Pierre Boulez când Își intitula una dintre compoziții Structures, „șacestaț e cuvântul de ordine al epocii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pentru Întâietate geopolitică, ci și o bătălie autentică pentru sufletul „revoluției mondiale”. Din acest punct de vedere, competiția cu Beijingul Îi plasa pe liderii moscoviți poststaliniști Într-o poziție contradictorie. Ca patrie a revoluției anticapitaliste, ei Își afirmau mai departe ambițiile incendiare și insistau asupra autorității nezdruncinate a Partidului, În URSS și statele-satelit. Pe de altă parte, Kremlinul a continuat să favorizeze coexistența cu puterile occidentale - și cu propriii săi cetățeni. Perioada Hrușciov a adus ameliorări reale. Din 1959, Cursul scurt
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ei politici din Herri Batasuna, partidul separatist basc fondat În 1978 - era una de nedisimulată violență instrumentală: prețul apartenenței bascilor la Spania urma să devină inacceptabil politic. Dar, ca și IRA și alte organizații asemănătoare, ETA avea În același timp ambiția să funcționeze ca o societate În interiorul statului. Catolici, stricți și moraliști - stil ce amintea, paradoxal, de Însuși Franco -, activiștii ETA atacau nu numai polițiști spanioli (prima victimă a fost ucisă În iunie 1968) și notabili basci moderați, ci și simbolurile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sus: scăderea economică abruptă și de lungă durată, alături de violența generalizată din viața politică, dădea senzația că „vremurile bune” ale Europei s-au dus, poate pentru mult timp. Tinerii nu mai căutau să schimbe lumea; căutau doar o slujbă. Fascinației ambițiilor colective i-a urmat obsesia nevoilor personale. Într-o lume amenințătoare, devenise mai important să-ți aperi interesul personal decât să lupți pentru o cauză colectivă. Dar schimbarea de atmosferă era, fără Îndoială, și o reacție la abundența amețitoare a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ca și Wilhelm Reich, se situa clar În dubla descendență a lui Marx și Freud, căutând transformarea colectivă prin eliberarea individuală. Discipolii lui Jacques Lacan, pe de altă parte, sau teoreticiene feministe contemporane ca Annie Leclerc și Kate Millett, nutreau ambiții mai mari - și În același timp mai mici. Nu erau interesați de proiectele tradiționale de revoluție socială (În care feministele vedeau pe bună dreptate mișcări politice conduse În principal de și pentru bărbați). Căutau În schimb să mineze Însăși noțiunea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și Constituția noii republici erau garantate de Marea Britanie, Turcia și Grecia; Ciprul era condus de un „parteneriat” greco-turc sub președinția arhiepiscopului Makarios: exilat cândva de Londra ca terorist armat și violent, el era acum respectabilul purtător de cuvânt al unor ambiții greco-cipriote „rezonabile”. Între timp, comunitățile greacă și turcă continuau să trăiască În proximitate, Într-o atmosferă de disconfort și suspiciune punctată de izbucniri sporadice de violență intercomunitară. Guvernele de la Atena și Ankara se erijau În protectoarele compatrioților lor, amenințând ocazional
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
bine integrate În piețele mondiale de capital, bunuri și forță de muncă. Până și Portugalia lui Salazar ținea, evident, de sistemul capitalist internațional - deși Împrumutase din el ce era mai rău. Noua clasă de mijloc, Îndeosebi În Spania, Își modela ambițiile și garderoba după directorii, oamenii de afaceri, inginerii, politicienii și funcționarii publici din Franța, Italia sau Marea Britanie. Deși Înapoiate, societățile din sudul Europei aparțineau deja unei lumi din care voiau acum să facă parte cu drepturi egale, iar oportunitatea care
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
evident politic, Însă Îi lipsea legitimitatea pe care o are un proiect politic tradițional, propus de o clasă de politicieni cunoscuți, aleși prin vot direct. În măsura În care „Europa” avea un țel distinctiv, strategia sa economică se baza Încă pe calculele și ambițiile anilor ’50. În ceea ce privește politica, tonul intervenționist și sigur al edictelor Comisiei Europene, Împreună cu felul autoritar și generos În care experții europeni se aplecau asupra regiunilor Îndepărtate trădau un stil de guvernare ancorat În epoca de aur a social-democrației de la Începutul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să fie și mai puțin dispusă la compromis. Adevărata dilemă militară cu care se confruntau liderii sovietici nu se afla nici În Europa, nici la Washington, ci la Kabul. Cu tot respectul pentru revelația tardivă a lui Jimmy Carter privind ambițiile strategice sovietice, invazia din Afganistan din 1979 nu era un nou front În lupta strategică dintre comunism și Lumea Liberă. Ea s-a datorat mai degrabă unor temeri legate de probleme interne. Recensământul sovietic din 1979 indica o creștere fără
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
structura socială a țării. Proiectul de „sistematizare” rurală era rodul unei megalomanii crescânde. Sub Ceaușescu, impulsul leninist de a controla, centraliza și planifica fiecare detaliu al vieții cotidiene a devenit o obsesie a omogenității și grandorii care depășea până și ambițiile lui Stalin. Întruchiparea durabilă a acestui impuls maniacal urma să fie capitala țării, căreia i se hărăzise o transformare imperială de proporții nemaivăzute de la Nero. Lovitura din decembrie 1989 a stopat proiectul de „renovare” a Bucureștiului, Însă nu Înainte ca
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lui Stalin. Întruchiparea durabilă a acestui impuls maniacal urma să fie capitala țării, căreia i se hărăzise o transformare imperială de proporții nemaivăzute de la Nero. Lovitura din decembrie 1989 a stopat proiectul de „renovare” a Bucureștiului, Însă nu Înainte ca ambiția lui Ceaușescu să rămână gravată În alcătuirea orașului. În centrul Bucureștiului, un cartier istoric de mărimea Veneției a fost complet distrus. Patruzeci de mii de clădiri și zeci de biserici și alte monumente au fost rase de pe fața pământului pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]