9,812 matches
-
sulul pe care se învălătucește pânza existenței noastre, unde?“ Cum Orfeu nu văzuse niciodată un război de țesut, îi era foarte greu să-l înțeleagă pe stăpânul său. Privindu-l însă în ochi pe când vorbea, îi ghicea simțământul. VIII Augusto tremura și scaunul pe care ședea i se părea o bancă de tortură; îl invada o pornire violentă să se ridice de pe el, să se plimbe prin salon, să pălmuiască aerul din jur, să țipe, să facă trăsnăi ca la circ
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
eu... — Vreți ceva? Aveți nevoie de ceva? Un pahar cu apă. Eugenia, de parcă ar fi găsit un pai de care să se agațe, ieși din încăpere și se duse chiar ea după paharul cu apă, aducându-i-l numaidecât. Apa tremura în pahar, dar și mai tare tremură în mâinile lui Augusto, care-o dădu de dușcă, în mare grabă, apa scurgându-i-se în barbă și el neslăbind din ochi în tot acest timp ochii Eugeniei. Dacă vreți - zise ea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
Un pahar cu apă. Eugenia, de parcă ar fi găsit un pai de care să se agațe, ieși din încăpere și se duse chiar ea după paharul cu apă, aducându-i-l numaidecât. Apa tremura în pahar, dar și mai tare tremură în mâinile lui Augusto, care-o dădu de dușcă, în mare grabă, apa scurgându-i-se în barbă și el neslăbind din ochi în tot acest timp ochii Eugeniei. Dacă vreți - zise ea -, pun să vi se facă o ceașcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
dormi împreună cu cineva! Să nu fie doi care-și dorm fiecare propriul somn, nu, ci să dormi împreună cu altcineva, să doarmă amândoi același somn! Ce-ar fi dac-am dormi împreună, Rosario, același somn? — Și femeia aia... - începu biata copilă, tremurând în brațele lui Augusto și cu lacrimi în glas. — Femeia aia, Rosario, nu mă iubește..., nu mă iubește..., nu mă iubește... Ea însă m-a învățat că există alte femei, prin ea am aflat că există alte femei... și una
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
mai târziu, Liduvina intră într-o dimineață în camera lui Augusto și-i spuse că dorea să-l vadă o domnișoară. — O domnișoară? — Da, aia, pianista. — Eugenia? — Eugenia, da. Hotărât lucru, nu doar dumneavoastră ați înnebunit. Bietul Augusto începu să tremure. Și pe deasupra se simțea vinovat. Se sculă, se spălă în pripă, se îmbrăcă și fu gata de orice. — Am și aflat, domnule don Augusto - îi spuse cu solemnitate Eugenia după ce se văzură -, că mi-ai răscumpărat datoria de la creditorul meu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
naștere dezamăgirii, amintirii, iar dezamăgirea, amintirea dau naștere la rându-le iluziei, speranței. Știința este realitate, e prezent, iubite Augusto, și eu nu mai pot trăi acum din nimic prezent. De când bietul meu Apolodoro, victima mea - și, vorbind, vocea îi tremura de plâns -, a murit, adică s-a omorât, nu mai există prezent posibil, nu mai există știință sau realitate valabilă pentru mine; nu pot trăi decât rememorându-mi-l sau așteptându-l. Și m-am pripășit atunci în sălașul tuturor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
Augusto se așeză pe o sofa, o chemă: „Vino aici!“, o puse să se așeze, ca și data trecută, pe genunchii săi și o privi o bună bucată de vreme în ochi. Ea făcu față cu calm privirii lui, dar tremura toată ca o frunză de plop. — Tremuri, fetițo...? — Eu? Nu. Mi se pare că dumneavoastră... Nu tremura, liniștește-te. — Nu mă mai faceți să plâng. Lasă, ba da, vrei să te fac iar să plângi. Spune-mi, ai un logodnic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
chemă: „Vino aici!“, o puse să se așeze, ca și data trecută, pe genunchii săi și o privi o bună bucată de vreme în ochi. Ea făcu față cu calm privirii lui, dar tremura toată ca o frunză de plop. — Tremuri, fetițo...? — Eu? Nu. Mi se pare că dumneavoastră... Nu tremura, liniștește-te. — Nu mă mai faceți să plâng. Lasă, ba da, vrei să te fac iar să plângi. Spune-mi, ai un logodnic? — Ce-ntrebare... Spune-mi, ai? — Logodnic... logodnic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
data trecută, pe genunchii săi și o privi o bună bucată de vreme în ochi. Ea făcu față cu calm privirii lui, dar tremura toată ca o frunză de plop. — Tremuri, fetițo...? — Eu? Nu. Mi se pare că dumneavoastră... Nu tremura, liniștește-te. — Nu mă mai faceți să plâng. Lasă, ba da, vrei să te fac iar să plângi. Spune-mi, ai un logodnic? — Ce-ntrebare... Spune-mi, ai? — Logodnic... logodnic propriu-zis... nu! — Dar cum, încă nu ți-a făcut curte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
logodnic? — Eu nu v-am spus nimic... — Domol! Domol! - și, așezând-o lângă el pe sofa, se ridică și începu să se preumble prin cameră. Întorcându-și însă privirea spre ea, văzu că biata fată era schimbată la față și tremura. Înțelese că se simțea lipsită de apărare, așa, singură, în fața lui, la o anumită distanță, și, așezată pe sofaua aceea, ca un acuzat în fața procurorului, simțea că-și pierde cunoștința. — E drept! - exclamă el -; cu cât stăm mai aproape, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
unde totdeauna se jucau câțiva copii, căci pe-acolo nu circulau tramvaie și arareori automobile, câțiva bătrâni veneau să se însorească în după-amiezile fragile și blânde de toamnă, când frunzele unei duzini de castani sălbatici care creșteau exilați acolo, după ce tremuraseră în vântul de miazănoapte, se rostogoleau pe pavaj sau acopereau șederea băncilor de lemn vopsit totdeauna în verde, în culoarea frunzei proaspete. Acei arbori domesticiți, urbani, în formație corectă, care, când nu ploua, își primeau rația de apă la ore
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
Prin urmare vom putea redeveni prieteni, buni prieteni, adevărați prieteni? — Vom putea. Eugenia îi întinse mâna fină, albă și rece ca zăpada, cu degete fusiforme menite a domina claviaturi, și i-o strânse în a sa, care în clipa aceea tremura. Vom fi deci prieteni, don Augusto; buni prieteni, deși prietenia asta pentru mine... — Ce? — Poate în public... — Ce? Vorbește! Vorbește! — Dar, în sfârșit, după unele dureroase experiențe recente, am și renunțat la anumite lucruri... — Explică-te mai clar, domnișoară. N-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
Femeia asta e diabolică!“, gândi Augusto, și-și plecă fruntea privind în pământ fără a ști ce să răspundă. Când, în aceeași clipă, și-o ridică, văzu că Eugenia își ștergea o lacrimă furișă. — Eugenia! - exclamă el, și glasul îi tremura. — Augusto! - șopti ea cu supunere. — Bine, și ce vrei să facem? — Oh, e fatalitatea, nu e decât fatalitatea; suntem jucăriile ei. E o nefericire! Augusto, părăsindu-și fotoliul, se duse să se așeze pe sofa, lângă Eugenia. — Ascultă, Eugenia, pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
fiind prietena, nimic mai mult decât prietena mea, nu va mai exista niciun pretendent pentru tine? — Ah, nu contează; hotărârea mea este luată! — Poate după ruptura aceea...? — Poate... — Eugenia! Eugenia! Chiar atunci se auzi un ciocănit la ușă, iar Augusto, tremurând, cu fața aprinsă, exclamă cu glasul uscat: — Ce este? — Rosario, Rosario așteaptă - rosti vocea Liduvinei. Augusto se schimbă la față, făcându-se livid. — Ah! - exclamă Eugenia -, deranjez. Te așteaptă... Rosario. Vezi că nu putem fi decât prieteni, prieteni buni, prieteni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
trăia cu mine, și-a dat seama de ceva și m-a întrebat: „Ce-i cu tine?“ Conveniserăm să ne tutuim, de dragul fetiței. „Lasă-mă!“, i-am răspuns. Am sfârșit însă prin a-i mărturisi totul, iar ea, ascultându-mă, tremura. Și cred că am molipsit-o de gelozia mea furioasă... — Și, evident, după asta... — Nu, s-a întâmplat ceva mai târziu și pe alt drum. Și anume, într-o bună zi, stând amândoi cu fetița, eu o țineam pe genunchi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
la el în cameră. — A venit o scrisoare pentru domnișorul, a fost adusă adineauri. Mi se pare că e de la domnișoara Eugenia... — Scrisoare? De la ea? O scrisoare de la ea? Las-o aici și du-te! Liduvina ieși. Augusto începu să tremure. O neliniște stranie îi agita inima. Își aminti de Rosario, apoi de Mauricio. Nu vru să pună însă mâna pe scrisoare. Privi cu groază plicul. Se dădu jos din pat, se spălă, se îmbrăcă, ceru micul dejun, devorându-l numaidecât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
pe care și le socotea cele mai secrete. M-a privit cu ochii plini de-o adevărată groază și de parcă ar fi văzut o ființă incredibilă; mi s-a părut că trăsăturile și culoarea feței i se schimbau și chiar tremura. Îl fascinam. Nu-i adevărat! - repeta el -. Nu-i adevărat! Dacă n-aș vedea-o cu ochii mei, n-aș crede... Nu știu dacă sunt treaz sau visez... — Nu ești treaz, nici nu visezi - i-am răspuns. — Nu-mi explic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
copleșit de nefericirile tale, ai conceput ideea diabolică de a te sinucide, dar, înainte de-a o pune în practică, împins de cele citite într-unul din ultimele mele eseuri, vii să te consulți cu mine în privința asta. Bietul om tremura ca varga, privindu-mă ca posedat. Încercă să se ridice, pesemne ca să fugă de mine: nu putea. Nu era stăpân pe forțele lui. Nu, nu te mișca! - i-am poruncit. — Dar..., dar... — Dar tu nu poți să te sinucizi nici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
pedepsesc cutezanța și concepțiile astea dizolvante, extravagante, anarhice, cu care mi-ai venit, hotărăsc și dispun să mori. De cum vei ajunge la tine acasă, vei muri. Vei muri, ți-o spun, vei muri! — Dar pentru Dumnezeu! - exclamă Augusto, acum implorator, tremurând ca varga și livid de frică. — Niciun Dumnezeu! Vei muri! Dar eu vreau să trăiesc, don Miguel, vreau să trăiesc, vreau să trăiesc... N-aveai de gând să te omori? O, dacă de asta-i vorba, jur, domnule de Unamuno
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
și călimara, și Augusto scrise: Salamanca. Unamuno. Ați avut câștig de cauză. Am murit. Augusto Pérez — De îndată ce voi muri o trimiți, da? Cum vreți dumneavoastră - răspunse valetul ca să nu mai discute cu stăpânul. Se duseră amândoi în dormitor. Bietul Augusto tremura în așa hal pe când încerca să se dezbrace, încât nu izbutea nici să-și apuce hainele ca să și le scoată. — Dezbracă-mă tu! - îi spuse lui Domingo. Da’ ce-i cu dumneavoastră, domnișorule? Parcă l-ați fi văzut pe dracu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
simți atunci că literele cărții i se ștergeau din fața ochilor, ca și cum i s-ar fi anihilat în apele Senei, ca și cum el însuși s-ar fi anihilat în ele; simți o fierbințeală în ceafă și frig în tot corpul, picioarele îi tremurară și-n minte îi apăru spectrul anginei pectorale de care fusese obsedat cu ani în urmă. Cartea îi tremură în mâini, fu nevoit să se rezeme de taraba de pe chei și-n cele din urmă, punând volumul în locul de unde-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
ca și cum el însuși s-ar fi anihilat în ele; simți o fierbințeală în ceafă și frig în tot corpul, picioarele îi tremurară și-n minte îi apăru spectrul anginei pectorale de care fusese obsedat cu ani în urmă. Cartea îi tremură în mâini, fu nevoit să se rezeme de taraba de pe chei și-n cele din urmă, punând volumul în locul de unde-l luase, se îndepărtă, de-a lungul fluviului, spre casă. Simțise pe frunte suflul pe care-l stârnește fluturarea de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
Geneva și de Veneția și de Florența și... la sosirea într-unul din aceste orașe, bietul meu Jugo de la Raza s-ar fi apropiat de o tarabă cu cărți și ar fi dat peste alt exemplar al cărții fatidice, și, tremurând din cap până-n picioare, l-ar fi cumpărat și l-ar fi dus la Paris, propunându-și să continue a-l citi până când și-ar fi satisfăcut curiozitatea, până când i-ar fi putut prevedea sfârșitul fără a ajunge la el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
-l iubesc și pe bezmeticul acela de Primo de Rivera, care regretă ce-a făcut cu mine, după cum regretă ce-a făcut cu Spania. Și simt pentru bietul epileptic Martínez Anido, care, într-o criză, cu spume la gură și tremurând tot, îmi cerea capul, simt pentru el o milă care e duioșie, căci presupun că nu-și dorește nimic mai mult decât iertarea mea, mai ales dacă bănuiește că mă rog zilnic: „Și ne iartă nouă greșelile noastre precum iertăm
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
ierni peste el, câteva primăveri peste mine și într-o noapte de-nceput de vară, când cireșele erau aproape coapte, a fost trăsnit, în plină furtună. Mi-aduc și acum aminte dimineața aceea rece și sticloasă când umblam desculț și tremurând în jurul lui, neștiind ce să fac și cum să-l mângâi, și pe bunicu’ cu securea în mâna . „Îl tăiem de tot”, și securea șuieră scurt în vânt. Nu mai era nimic de făcut. Am plâns în hohote. Mi-aduc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]