KorAP: Find »[drukola/base=pomeni & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...307 308 309 ...422 >

10,542 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255

la „Varșovia“ (unde te întâmpinau cele mai soioase fețe de masă) și „Primăvara“ (nu găseai niciodată bere acolo, doar votcă „Săniuța“). Apoi, până la Hotel Dorobanți, pedalai doi kilometri de pomană, spre Dacia și Eminescu. Acolo, la intersecția Marilor Clasici, te pomeneai iar cu-o grămadă de birturi sub nas: „La Ciupercuțe“ (unde halbele duhneau a Dero), „Turist“ (cu berea cea mai diluată din București, pe care o întăream cu sare), „Butoiul cu vin“ (ăsta chiar nu mai avea nevoie de recomandare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
sau mai târziu decât ora pe care o anunțase. Trebuia să fii prost ca să nu înțelegi; el nu era. Doar Maurer crezuse contrariul; imprudența asta îl costase șoldul, o jumătate de bazin și scaunul plușat de la prezidiul CC-ului. Mă pomeneam luând startul prin grădină și sărind în izmene gardul vilei din „Primăverii“, fluierat de securiști și fugărit de Aro-urile Miliției, arestat, bumbăcit și dus la anchetă și, finalmente, confruntat cu însuși „Gigantul Carpaților“ și vocea sa tremurând de astm

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
dovedeau fie pe jumătate goale, fie pline de nu puteai să strecori o unghie. Legată cu sârmă de tijele metalice, literatura strângea rândurile. Rebreanu, Renard și Russo zăceau în același catastif, presați ca o lalea uscată. Mausoleul de cultură se pomenea vizitat anual de toți studenții. Imprudenții intrau, primeau un număr mare, scris cu cerneală pe-un carton gros și se-așezau la locul indicat. Care mișca, scotea o vorbă sau schimba locul era evacuat. Iar dacă-ți suna telefonul mobil

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
drumului, culoarea se răsfira pe degetele abandonate pe-o carte. Dormeau și ele, împărătește. Era momentul de spaimă, dar și de încredere maximă. Între minte și corp se producea o ruptură, un soi de lentă decapitare la capătul căreia mă pomeneam cu un străin în pat. Ar fi putut fi oricine acolo, împachetat în sulurile de carne. Femeia pe care o cunoșteam eu, intim, până la ultima aluniță, lipsea cu tot ce mi-era mie drag și adresat, nu mișca un mușchi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-ncepe metalul să vorbească și să dea ordine, de zici că au toți halucinații.“ Îl văzusem, dar nu vroiam să-i spun. Se umflase destul în pene, parcă vorbea de la catedră. Uitase complet de cutremur; de vin, nici nu mai pomenesc. Stăteam pe uscat, noaptea, ca popândăii. „E cam aceeași poveste, cu alți actori.“, a continuat Mihnea, imperturbabil. „Eu, de exemplu, am vrut să aflu cum va arăta geografia Orientului Mijlociu peste cincizeci de ani. Am introdus datele, am pus programele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
completat eu, „Adică între Ștefan Luchian și Remedios Varo.“ „Presupunând că la asta se referă și una, și alta.“ „Ce altceva ai mai scos din scrisoare și din cercetările tale de biografie amoros-picturală?“, m-am interesat. „Nimic mai mult. Varo pomenea de prietenul lui Brauner, Louchian. După toate aparențele, se cunoșteau. Dacă nu personal, măcar din auzite. Deși nu știu cum poți să auzi de cineva că miroase bine.“ „Miroase bine, în sens de parfum?“ „Il sent bien. Atât spune. Bănuiesc că nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Sau vouă nu vi s-a predat?“ „N-am uitat. Noi am făcut carte cu profesori buni; nu ca voi, care-ați făcut cu noi.“ „Și ce e cu romanul?“ „Acolo e-o scrisoare a lui Ladima, în care se pomenește de-un aparat de citit printre rândurile poeziilor. Chiar așa se cheamă. Nu ni se spune cum arată, și nici ce face. Ladima doar îi zice Emiliei că l-a văzut la un prieten, pe masa de lucru. Și că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
cutremur. Nimic, parcă nici nu fusese. Se încolonau tot felul de-alte articole, despre te miri ce. Am citit și eu unul, mi-a plăcut titlul: „Pagube de 3,2 miliarde de lei din cauza actelor de vandalism“ Suna promițător, se pomenea de-orașul meu și de niște oameni simpli, corecți, supărați pe viață și pe tramvaiele alea ruginite, care nu veneau niciodată la timp. Cineva se documentase, întocmise o statistică și supărarea căpătase o formă concretă, cu cifre și rezultate: „În

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
spre noi. „Robane, te rog eu, fără scandal. Hai să plecăm de-aici. Fac eu cinste!“ Să-ți facă cineva cinste după 1989 era o întâmplare; după 2000, un eveniment. Să se roage de tine, asta chiar nu se mai pomenise! Merita să-l înregistrezi pe bandă: genul de chestie rară, sublimă, de natură să-i calmeze și pe cei mai nervoși. „Vă explic totul.“, a promis Mihnea, fluturând vreo două hârtii de-o sută. Ironia sorții, Caragiale ajunsese pe ele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
circulau pe vremea asta. Cine se mai plimba în noiembrie, la 11 noaptea, între Constanța și Mangalia? În Eforie Sud, am ocolit centrul și hotelurile sindicaliștilor. Când trăia nea’ Nicu, debarcau băieții la saună și nămol, câte zece mii odată. Te pomeneai c-a ieșit tot schimbul trei din tură și s-a vărsat pe plajă: cearșaf lângă cearșaf, șlapi peste șlapi, radiodifuzor lângă radiodifuzor. N-aveai loc să arunci un ac. Dacă ajungeai după ora nouă, priveai marea doar din poze

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
locul ei, cu Brutus tolănit pe capac. I se zărea și coada, zvâcnind în ritmul viselor. „Mă rog...“, a mai lăsat Mihnea de la el, „Nu era pe dulap.“ „Și urmele de pe gât?“, am insistat, „Au apărut din senin sau te pomenești că sunt tot o iluzie? Și, apropo, de ce umblă Rapotan și Penciu după tine?“ „O să vă spun eu mai târziu de ce...“, s-a eschivat Mihnea. Am mai sorbit din țuică, apoi i-am întins sticla Mariei. A luat și ea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
nu obosea niciodată, indiferent când o priveai. „N-am fost sigur până n-am vorbit cu Scurtu.“, am mințit. „Doar când ne-a stabilit întâlnirea am priceput cum stau lucrurile. Și-oricum, aveam nevoie de-aparat. Că tot l-am pomenit atâta, bănuiesc că există, nu?“ „Există, dom’ profesor.“, m-a liniștit tânărul Lupu. „Nu mi-ați pomenit însă cu ce vă poate fi de folos?“ Am privit spre ușa care dădea în bucătărie. Era închisă, dar se putea auzi prin

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
am mințit. „Doar când ne-a stabilit întâlnirea am priceput cum stau lucrurile. Și-oricum, aveam nevoie de-aparat. Că tot l-am pomenit atâta, bănuiesc că există, nu?“ „Există, dom’ profesor.“, m-a liniștit tânărul Lupu. „Nu mi-ați pomenit însă cu ce vă poate fi de folos?“ Am privit spre ușa care dădea în bucătărie. Era închisă, dar se putea auzi prin ea. Îmi doream să nu treacă nimic dincolo, Mihnea nu trebuia să afle chiar totul. Și-așa

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Maria. „E-o diferență.“ „Mă rog. Și Bertone sau Pininfarina sunt tot un fel de tinichigii ornamentali. Dar, să revenim. Ce-au în comun: tabloul lui Luchian. Cu toții sunt legați, într-un fel sau altul, de el: Varo l-a pomenit în scrisori; Dimitriu apare-n pictură printr-un cod secret; Camil știa de el, în 1943: fără aparatul lui, nu l-am fi putut descifra. Cam multe coincidențe pentru-o simplă bucată de pânză, nu credeți?“ „Ba da, dar pista

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
de-a lui din Pitar Moș.“, am improvizat. „Una roșcată, cu gura și pantofii mari, de Robespiere.“ „Mai zi...“ „Ochi căprui, talie-ngustă, da’ niște picioare de nu te-apropii.“, am continuat să inventez. „Văd c-ai notat detaliile. Te pomenești că te dădeai și tu-n vânt după ea?“, a tatonat Mihnea. „Pitar Moș, Edgar Quinet: stradă-n stradă, bot în bot. Academicieni amândoi. Lipsea doar nunta, ai?“ „Mai scutește-mă cu «ai» -ul tău! Dă textu’ mai departe.“ Degeaba

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
bătrân și vulnerabil, gata să evadez pe-o altă planetă. Avusesem și eu partea mea de ciocniri cu mamaiele de pe stradă. Iubisem și eu ca un prostănac și mă trezisem la timp (povestea cu fata inspectorului, de care am mai pomenit). Se potriveau multe lucruri. M-am întrebat două lucruri: ce puteam simți citind intimitățile lui Paul? Și-al doilea: ce scop avea toată investigația asta pe care Mihnea o pusese la cale? Când curiozitatea trece și plăcerea se stinge, rămâne

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
n-am mai fi știut cine suntem! Apocalipsa lui Paul ar fi rulat liniștit în creierele noastre. M-aș fi trezit într-o bucătărie de țară, lângă un burtos cu barbă, flancat de două calculatoare. Iar Mihnea s-ar fi pomenit ieșind din baie și dând de-un slăbănog brunet, puțin cocoșat, cu niște ghetuțe de fetru în picioare. Un „pârțar“, după toate aparențele. „Nimic...“, a zis cu seninătate „pârțarul“. „Ia să verificăm...“ Mihnea s-a așezat lângă mine și-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
poveste (ca Doamna T., și nu ca Ioana lui Holban), v-ar confirma pe loc. Viața noastră căpătase repede o culoare tonică, verde-lichior, gen Windows ’95. Mergeam la Operă și la biliard, beam cafeaua în același loc (l-am mai pomenit, se cheamă Caffé Latte), ne plimbam numai prin parcurile mari (Herăstrău, Carol, Tineretului), ne plictiseam blând seara - la meciuri (varianta ei) sau la prezentările de modă de pe Fashion TV (varianta mea), țineam periuțele de dinți în același pahar. Unii ar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
își băgase și ea coada, poate chiar mai mult decât credeam, infiltrată în cine știe ce persoane sau organizații: Paul, Bidileanu, comisarul Rapotan, vecinii de bloc - toți păreau suspecți (sau doar așa îi consideram eu), trăgeau cu urechea, întocmeau rapoarte și se pomeneau la rândul lor ascultați, îndosariați, prinși în rapoartele altora, ca într-un insectar viermuitor de texte și vieți. Ne spionam unii pe alții, în căutarea datelor de identificare. Cine era cine? Pe cine puteai conta? Cui îți vindeai amintirile? Până

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
la rândul lor în perete. Urcai pe ea și pe urmă te sprijineai de barele proaspăt instalate; era chiar mai ușor, parcă pășeai pe trepte până jos. Gardul așa arată și astăzi, peticit cu zăbrelele alea de nezdruncinat. N-am pomenit de grădina de zarzavaturi: ea a dispărut prima, călcată-n picioare; a doua oară, când s-a replantat, s-au furat toate legumele. Uneori, epuizați de efortul depus pe traseu, muncitorii mai opreau la gard, pentru o binemeritată pauză. Vecinii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
iar dacă aveai norocul să dai de el prin vreo bibliotecă, paginile ce-l încadrau, cu dovleci și mănăstiri pe lângă care mișunau țărani în huse și-opinci, te făceau s-o iei la sănătoasa. Pictorii îl ocoleau, iar romancierii îl pomeneau rar și în silă. Câteodată, îl mai vizita o trupă de hard-rock ieșită la pensie, răcnind noaptea pe scenă: „Hello, Budapest!“ Sigur că valoarea orașului sporea dacă între momente, clădiri și senzații exista o legătură solidă. Erau prețuite mai ales

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
nu mișcă!“ Cuvintele poate n-au sunat chiar așa (deși învățătorul se jură și azi că le-a priceput întocmai), dar în prelungirea lor veneau țevile unor pistoale de-oțel, cu ochiuri rele și întunecate, de care nimeni nu mai pomenise prin părțile locului. Chiar dacă nu stăteai foarte bine cu auzul, aveai suficiente motive să te faci că ai înțeles. Bărbații au strâns toți banii oamenilor, au scuturat într-un sac sertarul cârciumarului, după care au șters-o pe ușă, fără

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
abandonată în nămeți, pe vârful Păduchiosu; parcă bușiseră pe cineva, pe drum. De vaccinuri sau bandiți, ca-n poveștile bune: nici urmă. A treia oară, hoții au lovit de Sfântu Ion. Deja apăruseră vorbe în stânga și-n dreapta, tot județul pomenea de pungașii care vorbeau ca din cărți și se făceau nevăzuți prin pădure. Fiecare știa câte ceva. Învățătorul susținea că borfașii au terminat facultatea și-au un cenaclu al lor, în care își citesc seara prozele și poeziile (aflase și-adresa

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
organelor de Partid. Menționez că nici fiica mea, nici ginerele meu nu au avut cunoștință de această chitanță. De asemenea, datorită întâmplărilor survenite în anii 1950-1960, soldate cu arestarea și trimiterea mea la închisoarea Jilava, am considerat oportun să nu pomenesc ulterior organelor de Partid de prezenta chitanță. Situația s-ar fi putut interpreta ca una de favoritism social, ceea ce nu ar fi corespuns realității și ar fi dăunat mie și familiei mele. Îmi exprim convingerea că aceste clarificări, precum și anexarea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Palat). Cineva trebuia să ia potul, așa că, spre dimineață, unul dintre jucători ar fi ieșit cu buzunarele pline, în timp ce ălălalt ar fi rămas la masă, bombănind în fața unui pahar gol de vișinată. Și mai găseam ceva în neregulă. Undeva, se pomenea de-un anume Manolescu sau Manoilescu, zice-se numele de naștere al lui taică-meu. Nu numai că n-am auzit de-așa o trăznaie (toată lumea știa că pe taică-meu îl cheamă Robe, iar pe taică-su tot la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]