964 matches
-
Asemenea absurdului, grotescul va fi explorat cu precădere de avangarda literară postbelică în sens pozitiv, ca modalitate paradoxală dar adecvată de eliberare, de expulsie magică a răului prin exhibare ritualică în scop terapeutic, sau ca instrument de trezire a conștiințelor amorțite de frumosul convențional. "Nu trebuie ascunse sforile, ci făcute vizibile, deliberat evidente, ajungându-se la grotescul profund, la caricaturi, dincolo de ironia spirituală a comedienilor de salon"180. Imperativul teatrului absurdului, redat în această celebră formulare ionesciană, viza chiar această funcție
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
involuntara desconsiderare sau luare în zeflemea a morții, a sacrului și a gravității pe care o presupune. Aceasta ar fi atitudinea personajelor direct implicate. În privința intenției autorului, însă, nu s-ar putea susține că ar viza zguduirea violentă a conștiințelor amorțite de literatura de amuzament facil și convențional, prin expunerea atrocității în scopul exorcizării terapeutice a angoaselor, așa cum preconiza Antonin Artaud în manifestele la "teatrul cruzimii" și așa cum vor justifica dramaturgii absurdului recurgerea la umor negru. Ceea ce credem că motivează la
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
din ce în ce mai puțin spaimele morții... Gândul i se duse iar, o clipă la Lina lui... lacrimi începură să-i curgă pe obraji. Simțea cum un frig îl cuprinde din toate părțile, Anuca, fata pădurarului 191 cum îi răcește carnea, cum îi amorțește sângele, cum i se sleiește voința... Numai gândul îi mai pâlpâia... ca un opaiț în care s-a topit seul. „Avea dreptate conu‟ Griguță... ce s-ar faci omu‟ fără gânduri“ Bătrânul se analiza urmărindu-se cum, încetul cu încetul
ANUCA Fata pădurarului. In: ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
fie Înhămat la plug. Mânecile jachetei sale fuseseră Îndesate cu câteva kilograme de cartofi și se sfârșeau brusc, prematur, dând la iveală Încheieturi și pumni care aveau mărimea și culoarea a doi raci fierți. Respirând adânc, am scuturat din cap, amorțit de durere. M-am ridicat În capul oaselor Încet, ținându-mă de gât cu amândouă mâinile. — Hristoase, cu ce m-ai pocnit? Cu o bucată de șină de tren? — Îmi pare rău, zise atacatorul meu, dar când am văzut că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2260_a_3585]
-
o fată frumoasă, haina verde se preschimbă într-o rochie albă de mătase, iar coroana hidoasă într-o coroniță de aur. Mirați, drumeții începură ași căuta ascunziș, ba Ionică încercă să o ia la sănătoasa, dar, pe loc, le-au amorțit picioarele, rămânând statui vii. Eu am fost blestemată de un vrăjitor rău, dar voi m-ați salvat, așa că vă dăruiesc o candelă de argint. Când veți fi la liman, să bateți o dată și veți avea tot ceea ce vă doriți! Mulțumim
Chemarea străbunilor by Dumitru Hriscu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/555_a_735]
-
pe pereții întunecați și reci ai peșterii. Atunci, își aminti de candela fermecată a Crăiesei, bătu o dată din palme și, în măinile lui, străluci o candelă de argint, care lumina întreaga peșteră. Mulțumind, în gând, Crăiesei, bătrânul își târâ trupul amorțit de ani și de frigul pătrunzător al grotei, șerpuind pe poteca întortocheată a peșterii. Ajunse la o ușă, o deschise și văzu o bătrână vestejită, flămândă, legată cu lanțuri de mâini și de picioare. Când sufla, Baba Iarna, căci ea
Chemarea străbunilor by Dumitru Hriscu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/555_a_735]
-
și l-a rănit de moarte; aceeași mulțime care a privit, apoi, tăcută cum Tenochtitlanul era transformat în ruine, dărâmat casă cu casă și incendiat. Indienii care își duc marfa nevândută trec deasupra vechilor canale astupate de spanioli, pe bulevarde amorțite de dimineața rece și încă tulbure, unde lipsește ceva. Nu există ruine ca la Roma, deși n-au trecut decât patru secole și jumătate de la căderea Tenochtitlanului. Nimic nu amintește că aici a existat un alt oraș, capitala imperiului aztec
Caminante by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295603_a_296932]
-
altul în camera mea, o Natură moartă, primit de mine și eu mi-amintesc din caietul lui, o cutie cu medicamente, o pereche de chei, două pahare pline inegal cu lichid roșu, răsfrânte în sticlă, cine-i puștiul? și el amorțit de frig în gară după acest cine-i puștiul, Mă iertați o clipă, trebuie să-i caut tatălui meu ceva de lucru, și Aida scotocește grăbită câteva din sertarele bibliotecii masive de lemn, scoate în cele din urmă două gheme
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2310_a_3635]
-
a mutat discuția în franceză, ca să-i permită și bunicii ei să, dar eu nu mai știam ce se întâmplă cu mine, de la primele cuvinte rostite din nou în franceză, un văl de neputință s-a lăsat peste simțurile mele amorțite de efectul anihilant al limbii acesteia necunoscute și ploaia scurgându-se pe fereastră, întunecându-se în cameră, cuvintele străine pe care ar fi trebuit să le înțeleg, impresia că le înțelegeam cu altceva decât cu mintea și nu-mi dădeam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2310_a_3635]
-
acestor lucruri, Calvin lansă bomba: — Ar însemna să te muți la Dublin. Șocul provocă un bâzâit surd în capul ei, de parcă urma să îi pocnească urechile. O senzație amorțită și difuză de alienare. Singura realitate palpabilă era agonia degetelor sale amorțite de la picioare. Poate... poate... poate au vrut să spună Dublin, New York. —Dublin, Irlanda, spuse Calvin Carter ca ecoul unui tunel lung, spulberând și ultima ei picătură de speranță. Nu îmi vine să cred că mi se întâmplă mie asta. —Irlanda
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2243_a_3568]
-
bată puternic când simți din nou acel sentiment ciudat că nu îl cunoaște. Dar acesta era omul care odată o făcuse să simtă că va muri dacă nu îl va avea. Amețită de ecoul acelei iubiri puternice, a simțit cum amorțește brusc. Era șocată pentru că nu îi venea în minte nici măcar un singur lucru pe care i l-ar putea spune. Doar pentru o secundă. Apoi, bineînțeles, i-au venit în cap o grămadă de lucruri. Adică, se gândea ea, ușurată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2243_a_3568]
-
plângea? Cantitatea imensă de durere pe care o simțea îi dădea dreptul să se lase pradă convulsiilor. Dar ochii ei rămâneau uscați. Nici o urmă - nici vocea, nici gâtul uscat, nici umflăturile feței nu se arătau. Nu că ar fi fost amorțită. Doamne, măcar să fi fost. Vorbea încet, mai mult cu ea însăși decât cu ceilalți doi. Mă tot întreb cu ce am greșit și chiar nu cred că e vina mea. L-am lăsat să testeze numerele noi pe mine de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2243_a_3568]
-
de meciul Blanchard-Bleichert a fost cea care mi-a dat această veste. Mă întorceam de la o tură lungă petrecută la un radar rutier instalat pe Bunker Hill, unde vânasem vitezomani. Completasem un întreg chitanțier cu amenzi, iar creierul îmi era amorțit după opt ore de supraveghere a intersecției dintre 2nd Street și Beaudry. Cum treceam prin sala de ședințe de la Centrală și printre o mulțime de polițiști care așteptau să audă lista infracțiunilor de după-amiază, era cât pe ce să ratez
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1945_a_3270]
-
Nu știu ce e În capul meu. Mă simt prost, mai singură ca oricând, Însă n-am nevoie de nimeni, de nimic. Am pierdut iubirea, am pierdut sufletul singurătății mele. De aceea simt golul, vidul din suflet cum ia proporții, Îl simt amorțind totul În cale, aruncând afară idealul iubirii. Eram sigură că Petre n-o să vină azi. Se plictisește doar atât de mult cu mine! Dar piară iubirea, piară acest sentimentalism vulgar, de ce să cad când am pierdut doar față de mine? Patinoarul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
atât: Petre mă Înșală, nu știu ce-i cu mine... Sunt tristă, e adevărat, nespus de tristă, dar de ce nu mă revolt? Oare nu m-a lovit În propria mea mândrie? M-a lovit, e adevărat, Însă prea tare și mi-a amorțit mintea, deocamdată. Dar știu sigur că voi simți din plin durerea Încă a unei răni, a unei răni mai adânci decât toate celelalte, a unei răni ce nu se va putea cicatriza mult timp, poate niciodată... Dar, gândind logic, e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
o oră, apoi m-am dus la școală, o brută fără simțire. A fost de-ajuns să mă asculte la germană, singura materie la care nu Învățasem, și să-mi pună 9, ca să simt declanșându-se În mine torentul durerilor amorțite de o lovitură prea tare. Mâine nu mă pot duce la școală, e prea mare durerea de cap și prea neînvățate lecțiile. Deci am cedat! Da, am cedat. Dragostea mea atât de mare, imensă, a fost trădată În chipul cel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
Descoperise că e ciudat de calm. Serenitatea aceasta îi amintea de momentul imediat următor incendiului de la circul Hasbro din Ohio, înainte ca toate implicațiile dezastrului să devină evidente. Deși ar fi fost normal să urle, descoperise de fapt că e amorțit. În comă emoțională. Simțea același lucru și acum ascultând muzica, bașii amplificați, se părea, chiar de pânza întinsă a cortului. Aplauze difuze, râsete, murmure de uimire. În toți anii în care interpretase, i se întâmplae rareori să aibă trac. Atunci când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2103_a_3428]
-
au comemorat primii trei ani ai relației ei cu Duncan. Stătuse ore întregi să aleagă cele mai bune fotografii, să le grupeze pe dimensiuni și să retușeze ochii roșii. Clic, clic, clic — apăsase de atâtea ori pe mouse până îi amorțiseră degetele și o durea mâna, hotărâtă să facă totul perfect. Unele pagini erau în stil colaj, iar altele conțineau un singur instantaneu. Cea pe care o alesese pentru fereastra decupată de pe copertă era preferata ei: o fotografie alb-negru pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2011_a_3336]
-
lui ridicîndu-se În aerul serii ca un panou argintiu care face reclamă Însemnelor escadrilei sale. Jim se uită fix la uriașul avion distrus și se așeză lîngă domnul Maxted, printre trupurilor Înghesuite unele de altele sub lumina Înserării. Foamea Îl amorțea. Își supse Încheieturile degetelor, mulțumit chiar și de gustul puroiului lui, apoi rupse tulpini de plante de pe marginea drumului și mestecă frunzele acide. Un caporal japonez Îi escorta pe doctorul Ransome și pe doamna Pearce spre docuri. Debarcaderele și depozitele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2010_a_3335]
-
subțire și maică-sa o lasă deschisă toată noaptea. Să nu Înghețe din nou. Aud cu toții o veste ciudată În ultima zi a anului. Lumea vorbește de un avion care a căzut. A murit un ministru. Degetele de la picioare Îi amorțesc, stând pe scaunul Înalt, În fața televizorului. Îi place așa de mult să se uite la televizor și vecina este cumsecade, dar nu Îi cheamă Întotdeauna, iar el, când se face seară, ciulește urechile și Îi spune mamei să nu facă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
află deasupra atelierului de tăiat lemne și forme al fabricii de perii și bidinele, iar din cauza paznicului care scoate sunete Înfiorătoare degeaba Îl fluieri că nu te aude nimeni. Îl aștepți resemnat În curte, așezat la umbră sub un oțetar, amorțit de emoție și de glorie. Curtea lui Oprescu e plină de oțetari. Stai acolo ca Într-o pădure și tragi pe nas mirosul, puturos, Înțepător, ca de sulf al frunzelor. Apare Într-un târziu și-i spui că: Bă, Opincă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
decât cu foaie de ceapă și pâine mestecată În gură de bunica, la șopârla verde care s-a ascuns printre lemne când ai fost la moară, la duminicile când oamenii mergeau la biserică mirosind a busuioc și trandafirași cum Îți amorțeau picioarele În timpul slujbei și cum pe la jumătate voi copiii fugeați afară pe la tufele de zmeură din spatele bisericii și cum stăteau oamenii după-amiază pe cale, bărbații deoparte și femeile și bătrânele În altă parte toți pe bănci ca sfinții și cum venea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
cu busuioc după ce te-ai spălat În ligheanul smălțuit pus pe băncuța de lângă tufa de trandafiri ce Îmbracă aproape, fântâna. În fântână trăiește un balaur. Purtând cămașa albă și mirosind a busuioc intri În biserică. În timpul slujbei transpiri și Îți amorțesc picioarele. Ai vrea să ieși afară. Bat clopote și ard lumânări. Șerpi Își mistuie zvârcolirea pe sub stoguri de fân. Ochii albaștri sunt ai bunicii tale. Amintirea e dintr-o vacanță. Te uiți la ochii albaștri și Îți vine să plângi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
din fața pichetului de gardă, caporalul de schimb te trimite În post. Ești de gardă la drapelul unității. E trecut de miezul nopții, iar tu stai cu arma la picior, smirnă, În clădirea pustie a comandamentului. Păzești drapelul. Tot corpul Îți amorțește, ai vrea să te miști, să te Întinzi, dar ți-e teamă de nenorocitul de caporal. Dacă urcă la tine desculț, În ciorapi, ca să nu-l auzi și te prinde? Tribunalul Militar te mănâncă. Îți cauți o ocupație ca să te
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
și porni spre ușă. Asistenta se grăbi în urma lui. Cuvintele lui se strecurară până la mine chiar înainte să închidă ușa. Foarte nehotărâți oamenii ăștia. Am insistat să conduc eu. Madeleine nu se împotrivi. Nu știa că brațul meu drept era amorțit. Nici nu băgă de seamă că țineam volanul cu o singură mână. Se obișnuise deja cu asta. Dar nu se putu abține să nu mă întrebe, în timp ce depășeam o mașină care pierdea vremea pe banda de viteză, lăsând în urmă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]