1,343 matches
-
în anul 1952. După trecerea testelor în teren (în anii 1949, 1950) a fost introdus în înzestrarea Armatei Sovietice și a fost folosit pe scară largă în Trupele de Apărare Antiaeriană, Forțele Aeriene și în unitățile de coastă de Apărare Antiaeriană ale Marinei Militare. Radarul a fost folosit pentru cercetarea circulară a spațiului aerian, descoperirea și urmărirea mijloacelor aeriene de zbor și transmiterea coordonatelor acestora unităților și formațiunilor militare beneficiare. P-8 a fost o dezvoltare a radarului P-3, unul
P-8 (radar) () [Corola-website/Science/336066_a_337395]
-
Mai târziu, catargul înalt "Unja" s-a utilizat pe scară largă în diverse tehnici radar și de comunicații militare. Mobilitatea și alte posibilități tactice ale radarului P-8 au creat anumite premise pentru utilizarea acestui radar în Trupele de Apărare Antiaeriană în compunerea posturilor de radiolocație de detectare timpurie a țintelor aeriene și în compunerea punctelor de comandă ale unităților de artilerie antiaerienă. Între anii 1956 și 1957 radarul P-8 și moștenitorul acestuia radarul P-10 au fost dotate cu
P-8 (radar) () [Corola-website/Science/336066_a_337395]
-
din față doar în cazuri speciale, iar deschiderile erau prevăzute cu obloane solide din metal. Acest program de construcție a asigurat apărarea orașelor Aachen și Saarbrücken, care se aflau inițial la vest de linia programului „limesului”. Zona apuseană de apărare antiaeriană ("Luftverteidigungszone West" ori "LVZ West") era constituită din două serii de turnuri de turnuri „flak” (artilerie antiaeriană) din beton. Bateriile antiaeriene erau plasate în așa fel încât să silească avioanele inamice de bombardament să zboare la înălțime mare, ceea ce le-
Linia Siegfried () [Corola-website/Science/311580_a_312909]
-
de construcție a asigurat apărarea orașelor Aachen și Saarbrücken, care se aflau inițial la vest de linia programului „limesului”. Zona apuseană de apărare antiaeriană ("Luftverteidigungszone West" ori "LVZ West") era constituită din două serii de turnuri de turnuri „flak” (artilerie antiaeriană) din beton. Bateriile antiaeriene erau plasate în așa fel încât să silească avioanele inamice de bombardament să zboare la înălțime mare, ceea ce le-ar fi scăzut precizia atacurilor. Aceste turnuri ale antiaerienei erau apărate de bunkerele construite mai înainte în cadrul
Linia Siegfried () [Corola-website/Science/311580_a_312909]
-
apărarea orașelor Aachen și Saarbrücken, care se aflau inițial la vest de linia programului „limesului”. Zona apuseană de apărare antiaeriană ("Luftverteidigungszone West" ori "LVZ West") era constituită din două serii de turnuri de turnuri „flak” (artilerie antiaeriană) din beton. Bateriile antiaeriene erau plasate în așa fel încât să silească avioanele inamice de bombardament să zboare la înălțime mare, ceea ce le-ar fi scăzut precizia atacurilor. Aceste turnuri ale antiaerienei erau apărate de bunkerele construite mai înainte în cadrul programelor Limesului și Aachen-Saar
Linia Siegfried () [Corola-website/Science/311580_a_312909]
-
două serii de turnuri de turnuri „flak” (artilerie antiaeriană) din beton. Bateriile antiaeriene erau plasate în așa fel încât să silească avioanele inamice de bombardament să zboare la înălțime mare, ceea ce le-ar fi scăzut precizia atacurilor. Aceste turnuri ale antiaerienei erau apărate de bunkerele construite mai înainte în cadrul programelor Limesului și Aachen-Saar. Poziția Geldern prelungea Linia Siegfried spre nord până la Kleve pe fluviul Rin și a fost construită după începerea celui de-al doilea război mondial. Linia Siegfried se termina
Linia Siegfried () [Corola-website/Science/311580_a_312909]
-
Flak 88 mm a fost un tun antiaerian și antitanc german folosit în al Doilea Război Mondial. A fost intens folosit de către Germania pe toată durata războiului, și este cea mai recunoscută armă germană din această perioadă. Dezvoltarea modelului original a dus la obținerea unei mari varietăți de
Tun antiaerian Flak 88 mm () [Corola-website/Science/327600_a_328929]
-
pentru a descrie o gamă mare de arme, prima fiind Flak 88 mm 18, urmată de Flak 88 mm 36 și mai târziu Flak 88 mm 37. Denumirea de "Flak" provine din micșorarea cuvântului german "Flugzeugabwehrkanone" care înseamnă "tun defensiv antiaerian", scopul original al piesei de artilerie. Afetul versatil a permis ca tunul să fie folosit ca armă antitanc când era nemișcat pe roți, și să fie amplasat complet în doar două minute și jumătate. Folosirea sa cu succes împotriva vehiculelor
Tun antiaerian Flak 88 mm () [Corola-website/Science/327600_a_328929]
-
și jumătate. Folosirea sa cu succes împotriva vehiculelor blindate a dus la dezvoltarea unui tun de tanc similar, utilizat ca armă principală pentru tancuri ca Tiger I. Pe lângă varianta originală produsă de Krupp, Rheinmetall a creat mai târziu un tun antiaerian mai puternic, Flak 88 mm 41, produs într-un număr relativ mic. Krupp a răspuns cu un alt prototip cu țeavă lungă, transformat mai târziu în tunul antitanc și vânător de tancuri Pak 88 mm 43 și tunul KwK 88
Tun antiaerian Flak 88 mm () [Corola-website/Science/327600_a_328929]
-
într-un număr relativ mic. Krupp a răspuns cu un alt prototip cu țeavă lungă, transformat mai târziu în tunul antitanc și vânător de tancuri Pak 88 mm 43 și tunul KwK 88 mm 43 folosit de tancurile grele. Armele antiaeriene din Primul Război Mondial erau adaptări ale unor arme existente de calibru mediu, montate pe piedestaluri pentru a permite tragerea din unghiuri mari. Până în 1915, comandanții germani au realizat că acestea nu folosesc decât la descurajarea piloților, fiind slabe chiar
Tun antiaerian Flak 88 mm () [Corola-website/Science/327600_a_328929]
-
unghiuri mari. Până în 1915, comandanții germani au realizat că acestea nu folosesc decât la descurajarea piloților, fiind slabe chiar și împotriva baloanelor și a avioanelor cu viteză redusă. Odată cu creșterea eficienței noilor aparate de zbor, multe țări au dezvoltat arme antiaeriene speciale cu o viteză la gura țevii mare - permițând proiectilelor să ajungă la înălțimi mult mai mari - și cu o cadență ridicată. După înfrângerea din Primul Război Mondial, Germaniei i-a fost interzis să procure multe tipuri de arme noi
Tun antiaerian Flak 88 mm () [Corola-website/Science/327600_a_328929]
-
Rahova este un cartier din sud-vestul Bucureștiului, România, situat în sectorul 5, în vestul râului Dâmbovița. Numele cartierului provine de la victoria obținută la Rahova de armatele române, în 9 noiembrie 1877. Cartierul este delimitat în vest de Strada Antiaeriană, Drumul Sării și Piața Panduri, în nord de Șoseaua Panduri și Calea 13 Septembrie, Bulevardul George Coșbuc, Șoseaua Viilor și Șoseaua Sălaj în est și periferia Bucureștiului în sud. Cele mai importante străzi sunt Calea 13 Septembrie și Calea Rahovei. Cartierul
Rahova (cartier) () [Corola-website/Science/303439_a_304768]
-
atacat și distrus tunurile fortului, mai înainte ca forțele terestre germane să intre în raza lor de acțiune. Această soluție a fost respinsă. Avioanele de transport Junkers Ju 52 aveau o viteză prea mică și erau vulnerabile la atacul artileriei antiaeriene belgiene și olandeze. Student a mai pus probleme condițiilor meteo - vântul puternic ar fi îndepărtat parașutiștii de țintă și i-ar fi dispersat. O încercare de parașutare dintr-un Ju 52 la înălțimea minimă operațională a dus la o dispersare
Bătălia Belgiei () [Corola-website/Science/333069_a_334398]
-
unități de infanterie, două divizii de "Chasseurs Ardennais", șase divizii de infanterie de rezervă, o brigadă de grăniceri pe biciclete, un corp de cavalerie și o brigadă de cavalerie motorizată. Forțele terestre mai aveau în componență două regimente de artilerie antiaeriană și patru regimente de artilerie ca și subunități de geniști, transmisioniști și alte specialități. Corpurile Marinei Begine ("Corps de Marine") au fost modernizate în 1939. Cea mai mare parte a marinei comerciale belgiene (aproximativ 100 de vase) a reușit să
Bătălia Belgiei () [Corola-website/Science/333069_a_334398]
-
Advanced Air Striking Force", care avea cea mai numeroasă flotă de bombardiere aliate, a pierdut 63 dintre cele 135 de aparate de zbor până pe 12 mai. Pentru următoarele 24 de ore, misiunile de bombardament au fost amânate datorită eficienței artileriei antiaeriene și aviației de vânătoare germane. Este dificil de apreciat care au fost rezultatele raidurilor de bombardament. Jurnalul de front al Corpului XIX german rezuma situația pe 14 mai: Operațiunile "Luftwaffe" inclus o notă despre „activitatea viguroasă a avioanelor de vânătoare
Bătălia Belgiei () [Corola-website/Science/333069_a_334398]
-
fi aruncate, ca nu cumva să rănească pe cineva la sol. Pierderile britanice în timpul "ofensivei aeriene împotriva Germaniei" au fost scăzute: șapte bombardiere au fost doborâte în timpul raidurilor aeriene, iar două avioane Spitfire au fost doborâte de focul propriilor baterii antiaeriene. Pe 11 septembrie, au fost stopate toate raidurile aeriene. Atât rapoartele antebelice ale spionajului polonez, cât și mărturiile postbelice ale unor generali naziști, în principal ale lui Wilhelm Keitel și Alfred Jodl, afirmă că pe frontul de vest existau în
Trădarea occidentală () [Corola-website/Science/304855_a_306184]
-
Direcției de Planificare-Înzestrare și Mobilizare din Marele Stat Major (septembrie 1960 - decembrie 1962). În anul 1961 a fost avansat la gradul de general-maior (cu 1 stea). În calitate de șef de direcție în Marele Stat Major și expert în probleme de artilerie antiaeriană, a participat la ședința din martie 1961 a Consiliului Politic Consultativ al țărilor membre ale Tratatului de la Varșovia de la Moscova, unde s-a decis și înzestrarea cu rachete a armatelor țărilor membre. Devine apoi șef al Direcției Generale a Înzestrării
Vasile Ionel () [Corola-website/Science/304995_a_306324]
-
de infanterie de munte și trei brigăzi de parașutiști. Diviziile de infanterie motorizate erau organizate în manieră sovietică, cu trei regimente de infanterie motorizate, un regiment de tancuri și un regiment de artilerie, având circa 12.000 de soldați. Apărarea antiaeriană pentru fiecare corp de armată consta din două regimente de artilerie antiaeriană și un batalion de rachete sol-aer (SAM), fiecare format din mai multe baterii. La finele anilor 1980 diviziile de tancuri includeau câte două batalioane de artilerie și un
Forțele Terestre Române () [Corola-website/Science/315713_a_317042]
-
motorizate erau organizate în manieră sovietică, cu trei regimente de infanterie motorizate, un regiment de tancuri și un regiment de artilerie, având circa 12.000 de soldați. Apărarea antiaeriană pentru fiecare corp de armată consta din două regimente de artilerie antiaeriană și un batalion de rachete sol-aer (SAM), fiecare format din mai multe baterii. La finele anilor 1980 diviziile de tancuri includeau câte două batalioane de artilerie și un batalion de lansare rachete multiple. La începutul anilor 1990, unele mari unități
Forțele Terestre Române () [Corola-website/Science/315713_a_317042]
-
și-au revizuit echipamentul în ultimii ani, prin înlocuirea acestuia cu unul mai modern. Tancul TR-85M1 „Bizonul” și mașina de luptă a infanteriei MLI-84 „Jderul” reprezintă cele mai moderne echipamente ale Forțelor Terestre Române. De asemenea, 36 de sisteme germane antiaeriene „Ghepard” au fost puse în funcțiune după 2004. Forțele terestre au comandat în jur de 100 de Humvee-uri blindate de la Armata SUA; primele 8 au fost primite în decembrie 2006 și sunt folosite de poliția militară. 31 de Piranha III
Forțele Terestre Române () [Corola-website/Science/315713_a_317042]
-
ducând direct pe plajă. Parcul se întindea inițial pe 94.000 de metri pătrați, fiind înființat de căpitanul Al. Șteflea în anul 1914. Pe plaja respectivă a fost amplasată o baterie de coastă în anul 1927, dotată cu tunuri navale/antiaeriene Armstrong Model 1916 de calibrul 76 mm. Bateria a fost denumită oficial „Tudor”. Ulterior, au fost folosite tunuri de calibrul 152 mm, sistem Armstrong. Bateria a fost modernizată după război, fiind dotată cu tunuri B-13 de fabricație sovietică de calibrul
Plaja Tataia () [Corola-website/Science/327120_a_328449]
-
în Comitetul Central al PMR și viceprimar al Bucureștiului (noiembrie 1947 - februarie 1948). A îndeplinit între februarie 1948 - martie 1950 funcția de adjunct al Ministrului construcțiilor. În perioada martie 1950 - mai 1952 a îndeplinit funcția de comandant al Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului. În mai 1952 a fost trecut în rezervă. În perioada 11 mai 1956 - 21 ianuarie 1957, Doncea a îndeplinit funcția de ministru al colectărilor în Guvernul Chivu Stoica (1). La Plenara CC a PMR din 9-13 iunie 1958
Constantin Doncea () [Corola-website/Science/311672_a_313001]
-
din nou-construitele cartiere muncitorești din București (astăzi Bulevardul Nicolae Grigorescu), precum și Pieței Titan. După Revoluția din decembrie 1989, bulevardul și piața au fost redenumite. De asemenea, obiective industriale și militare au primit numele generalului (Școala Superioară de ofițeri de Artilerie Antiaeriană și Radiolocație “Leontin Sălăjan” din Brașov etc.).
Leontin Sălăjan () [Corola-website/Science/304808_a_306137]
-
cazul unităților formate din soldați tineri și lipsiți de experiență. Totuși, trupele din prima linie au suferit pierderi scăzute. Comandanții flotelor aeriene aliate au trebuit să recunoască faptul că rezultatele bombardamentelor nu se ridicaseră la nivelul așteptărilor. În plus, apărarea antiaeriană germană a reușit să doboare 12 bombardiere. Corpul al VII-lea comandat de J. Lawton Collins a efectuat atacul principal după o puternică pregătire de artilerie și raiduri aeriene intense. În fața americanilor se afla Corpul LXXXI cu efective incomplete comandat
Operațiunea Queen () [Corola-website/Science/334480_a_335809]
-
explozii de până la 900 kg TNT, în condițiile în care cele mai puternice torpile folosite în război nu au avut încărcături mai mari de 500 kg. Artileria navei era compusă din 3 categorii de tunuri: Artileria principală Artileria secundară Artileria antiaeriană Cuirasatul german era echipat cu 12 boilere care trimiteau abur la 450-475*C către 3 turbine Blohm&Voss, fiecare dintre ele putând genera 51.666 cai putere. Fiecare turbină era conectată la un ax cu lungimea de 50-55m, care puneau
Bismarck (cuirasat) () [Corola-website/Science/321268_a_322597]