977 matches
-
Cristos refuză să se supună diavolului, în ciuda ofertelor foarte generoase ale acestuia, tot astfel falsul mesia refuză să se supună lui Dumnezeu (să îngenuncheze în fața lui). Într‑adevăr portretul fizic este alcătuit cu scopul de a reliefa orgoliul său nemăsurat. Anticristul va avea fruntea înaltă, deoarece este mândru; ochii asemenea Luceafărului (Is. 14,12‑15), ca unul care este cel dintâi în neascultarea lui Dumnezeu; nasul ca un hău, căci va fi prăpastia pierzării păcătoșilor; gura sa monstruoasă, căci va spune
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de ani (ex. 2 Baruh 29, 4‑8), dat fiind că reia una dintre acestea, dar o plasează într‑un context preeshatologic și nu posteshatologic, din pricina condamnării doctrinei milenariste. Astfel se explică de ce această perioadă de prosperitate inaugurează domnia lui Anticrist. În al doilea rând, autorul insistă asupra cadențării și scurtării timpului anterior Judecății (cap. 8): „Vremea aceea va dura trei ani, și voi face trei ani ca trei luni, trei luni ca trei săptămâni, trei săptămâni ca trei zile și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Vremea aceea va dura trei ani, și voi face trei ani ca trei luni, trei luni ca trei săptămâni, trei săptămâni ca trei zile și trei zile ca trei ceasuri, iar aceste trei ceasuri ca trei clipe”. În fine, portretul Anticristului realizat de autor seamănă foarte mult cu cel din Apocalipsa lui Ezdra. Cu toate acestea există două elemente inedite: părul monstrului ca „niște țepi”, iar ochiul stâng „ca al leului”. Cele două comparații urmăresc să evidențieze caracterul violent și războinic
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sprâncenele [stufoase] ca [miriștea] câmpului, ochiul drept ca luceafărul din zori, celălalt ochi, ca al leului, gura lungă de un cot, fiecare dinte de o palmă, degetele ca niște coase, urmele tălpilor lungi de două palme, iar pe frunte scris: Anticristul. El se va înălța până la cer și se va coborî până la iad, scornind tot felul de închipuiri mincinoase.” Spre deosebire de textele patristice, scrierile apocrife sunt interesate și de trăsăturile fizice ale Anticristului. Acestea propun portrete care pentru noi, cititorii secolului al
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
tălpilor lungi de două palme, iar pe frunte scris: Anticristul. El se va înălța până la cer și se va coborî până la iad, scornind tot felul de închipuiri mincinoase.” Spre deosebire de textele patristice, scrierile apocrife sunt interesate și de trăsăturile fizice ale Anticristului. Acestea propun portrete care pentru noi, cititorii secolului al XXI‑lea, par suprarealiste, dar care aveau pentru cititorul din vechime o înaltă semnificație simbolică. La originea acestor portrete se află imaginea celei de‑a patra fiare de la Dan. 7, ale
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
personajului. Aceste portrete înspăimântătoare și în culori vii trădează sursa populară a mărturiilor noastre. Concluzie generală A sosit timpul să sistematizăm concluziile parțiale de la sfârșitul fiecărui capitol și să formulăm câteva concluzii de ordin general. Lucrarea noastră a urmărit mitul Anticristului în mai multe contexte concomitent: ideologic, teologic, istoric, exegetic. Din acest motiv, am fost nevoiți să dezvoltăm uneori alte probleme, colaterale subiectului principal. Ne‑am asumat, încă de la început această metodă, întrucât considerăm că orice raționament posedă o anume coerență
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de a înțelege un anumit fragment izolat al acestui raționament, în afara ansamblului care îl înconjoară și care îl organizează într‑un anumit mod, ar fi cel puțin naivă. Încercarea noastră a constat, așadar, din a pătrunde structura și sensul figurii Anticristului la câțiva Părinți ai Bisericii, din perspectiva evenimentelor semnificative care au marcat destinul și cariera acestora, precum și din interiorul cadrului teologic și ideologic al gândirii lor. În același timp, am încercat permanent să stabilim conexiuni între diferitele versiuni ale mitului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
al gândirii lor. În același timp, am încercat permanent să stabilim conexiuni între diferitele versiuni ale mitului, pe care nu le considerăm etape succesive ale unei traiectorii liniare. Dimpotrivă, considerăm - și aceasta este una dintre concluziile cercetării noastre -, că mitul Anticristului, ca de altfel oricare alt mit, nu evoluează liniar, „dezvoltându‑se” de la o „etapă” la alta (de la Irineu la Origen, de pildă), ci se metamorfozează, păstrându‑și trăsăturile esențiale, în funcție de fiecare context care îl înconjoară. Nu este deci vorba de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de o schimbare dialectică a sensului și a „adevărului”. Viziunea „evoluționistă” ar trebui deci complet abandonată, în folosul acestei viziuni dialectice, mult mai apropiată de cea propusă de fenomenologii religiilor. Ceea ce era considerat, până în prezent, o „etapă” a evoluției figurii Anticristului către forma sa „desăvârșită” este mai degrabă o versiune a mitului, la fel de încărcată de sens, la fel de completă și semnificativă ca și celelalte. Există, așadar, tot atâtea „mituri ale Anticristului” câte contexte în care el este inserat sau care îl adoptă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
religiilor. Ceea ce era considerat, până în prezent, o „etapă” a evoluției figurii Anticristului către forma sa „desăvârșită” este mai degrabă o versiune a mitului, la fel de încărcată de sens, la fel de completă și semnificativă ca și celelalte. Există, așadar, tot atâtea „mituri ale Anticristului” câte contexte în care el este inserat sau care îl adoptă. Dar, chiar și atunci când acesta își schimbă contextul și rolul, el păstrează totuși un nucleu, o anumită structură care îi este proprie și care nu îi permite să fie
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
își schimbă contextul și rolul, el păstrează totuși un nucleu, o anumită structură care îi este proprie și care nu îi permite să fie confundat cu alte mituri (mitul lui Satan sau al lui Nero, de pildă). Nenumăratele „metamorfoze” ale Anticristului de‑a lungul istoriei vin să confirme această concluzie care ni se pare esențială. Grandoarea unui mit stă în fecunditatea sa, în capacitatea de a se perpetua la infinit, sub diferite măști. Tocmai această fecunditate face obiectul cărții extrem de valoroase
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
film ca Rosemary’s Baby de Roman Polanski, cu mijloacele de artă și într‑un context istoric contemporan, prezintă, în fapt, același mit redat de Irineu al Lyonului, cu mijloacele teologiei creștine, în contextul secolului al II‑lea. Interpretările mitului Anticristului oferite de Părinții Bisericii sunt, în principal, de trei tipuri. Prin a XV‑a cateheză a lui Chiril al Ierusalimului și pseudoepigrafica De consummatione mundi ne aflăm în fața nivelului cel mai apropiat de mitologie. Dimensiunea istorică a mitului este aici
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
universului și a speciei umane, provocând palingeneza acestora, adică distrugerea totală, urmată de renașterea într‑o formă „complet nouă”. Părinții adoptă în schimb o viziune mai curând istorică, fără a reuși totuși, prin demersurile lor, să realizeze o demitologizare completă. Anticristul apare, la unii dintre ei sub forma, extrem de politizată, a tiranului eshatologic ce va domina lumea pentru un anumit timp înaintea venirii adevăratului Cristos. Această viziune este proprie în special autorilor care își redactează poemele, tratatele sau monografiile lor în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Lactanțiu. Dacă Irineu evită să politizeze prea mult personajul său, din diplomație sau din consecvență față de principiile teologice după care se conduce, Lactanțiu trezește un mai mare interes mai curând prin ceea ce nu spune decât prin ceea ce spune. Pentru el, Anticristul nu este decât o armă ideologică împotriva Imperiului, armă abandonată fără vreo remușcare, în momentul în care Imperiul își schimbă atitudinea față de creștini. Cu toate acestea, prin Commodian și Lactanțiu, o temă extrem de importantă vine să adauge o nuanță cu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
conflictul dintre Orient și Occident, temă prezentă deja în Oracolele sibiline și care face din mitul nostru o modalitate de recuperare și evidențiere a figurii legendare a lui Nero. Acesta din urmă joacă rolul Anticristului păgân care va preceda veritabilul Anticrist de sorginte iudaică. Pe de altă parte, Părinții conferă Anticristului un sens colectiv care se menține de‑a lungul vremii. Rămânem de asemenea în registrul exegezei istoricizante; de această dată, Anticristul nu mai este personajul singular care se va arăta
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sibiline și care face din mitul nostru o modalitate de recuperare și evidențiere a figurii legendare a lui Nero. Acesta din urmă joacă rolul Anticristului păgân care va preceda veritabilul Anticrist de sorginte iudaică. Pe de altă parte, Părinții conferă Anticristului un sens colectiv care se menține de‑a lungul vremii. Rămânem de asemenea în registrul exegezei istoricizante; de această dată, Anticristul nu mai este personajul singular care se va arăta într‑un moment determinat, ci o multitudine de personaje identificate
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
urmă joacă rolul Anticristului păgân care va preceda veritabilul Anticrist de sorginte iudaică. Pe de altă parte, Părinții conferă Anticristului un sens colectiv care se menține de‑a lungul vremii. Rămânem de asemenea în registrul exegezei istoricizante; de această dată, Anticristul nu mai este personajul singular care se va arăta într‑un moment determinat, ci o multitudine de personaje identificate cu ereticii, care lucrează încă de pe acum. Alături de persecutori, ereticii reprezintă a doua țintă importantă pe care Părinții o vizează în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de mulți alții, ca de pildă Atanasie cel Mare sau Ioan Hrisostom, care nu au fost incluși în această lucrare, dar care fac trimiteri, uneori foarte ample, la mitul nostru. Sunt rare pasajele antieretice ale acestor autori, în care numele Anticristului (la singular sau la plural) să nu fie rostit. Această țintă nedefinită a ereziilor va deveni de altfel ținta principală a manipulatorilor mitului pe tot parcursul istoriei creștinismului. Al treilea tip de interpretare depășește atât nivelul mitologizant, cât și pe
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
dusă la bun sfârșit de Augustin, cu complicitatea, trebuie spus, a lui Victorin de Poetovio și a donatistului Tyconius. Această viziune, pe care am putea‑o numi fie metafizică, în cazul lui Origen, fie psihologizantă, în cazul lui Augustin, conferă Anticristului un sens cu mult mai abstract și cu mult mai general, în care oricine se poate recunoaște de acum înainte: în momentul în care Origen identifică „pseudo‑Cristosul” cu oricare „sens denaturat” al Bibliei, el operează o extindere a semnificației
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
care Origen identifică „pseudo‑Cristosul” cu oricare „sens denaturat” al Bibliei, el operează o extindere a semnificației mitului nostru care face ca orice potențial cititor al Sfintelor Scripturi, situat în afara tradiției și a cadrului bisericesc să poată deveni un veritabil „anticrist”. Tot astfel, atunci când Augustin își îndeamnă ascultătorii să‑și scruteze conștiința, să vadă dacă nu cumva sunt ei înșiși acești „anticriști” care lucrează, despre care vorbește Ioan în prima epistolă, el merge încă și mai departe decât Origen și identifică
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a culpabilității și a responsabilității; cea a păcatului și a îndreptării; cea a pieirii și a mântuirii; cea a morții și a învierii. Augustin încheie astfel o perioadă în care diferite poziții teologice și exegetice au contribuit la șlefuirea figurii Anticristului după chipul și asemănarea lor. Theodoret va face sinteza unei părți a acestor poziții fără a aduce nimic nou. „Manualul” său va sluji totuși drept model lumii bizantine și, prin intermediul lui Ioan Damaschin, întregului creștinism ortodox. Nu putem încheia aceste
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
unei părți a acestor poziții fără a aduce nimic nou. „Manualul” său va sluji totuși drept model lumii bizantine și, prin intermediul lui Ioan Damaschin, întregului creștinism ortodox. Nu putem încheia aceste concluzii fără a atrage atenția asupra raportului dintre mitul Anticristului și dimensiunea profetică a religiei creștine. Într‑adevăr, acest mit redă un episod semnificativ al sfârșitului lumii, ale cărui etape sunt greu, chiar imposibil de stabilit sau de prevăzut cu exactitate. Cele două cărții pe care se sprijină anticristologia primelor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Cele două cărții pe care se sprijină anticristologia primelor secole, mai precis Cartea lui Daniel și Apocalipsa sunt cărții profetice prin excelență și nu trebuie pierdut din vedere că atât Irineu, creatorul mitului, cât și „biograful” cel mai meticulos al Anticristului, Hipolit, sunt în același timp doi dintre cei mai înfocați apărători ai canonicității scrierii ioanice. În cazul lor, se poate încă vorbi de un anumit echilibru între profetism și exegeză, cel dintâi nefiind sufocat de exigențele „filozofice” și metodologice ale
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sufocat de exigențele „filozofice” și metodologice ale celei din urmă. Scenariile lor sunt mult mai marcate de spiritul profetic decât scenariile lui Origen și Augustin, temperate de o exegeză intelectualistă. Cât despre apocrife, acestea sunt preocupate de trăsăturile fizice ale Anticristului și propun portrete de o înaltă semnificație simbolică, inspirate fiind de cea de‑a patra fiară din Cartea lui Daniel, capitolul 7. Trăsăturile de caracter - aroganța, megalomania, violența - sunt transformate în trăsături fizice, care subliniază monstruozitatea personajului. În fine, un
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în jurul celei de‑a doua veniri a lui Cristos. Numai prin raportarea la cea de‑a doua parusie apariția ultimului tiran anti‑mesia poate avea un sens, în același timp opresiv și soteriologic. Nu există mântuire decât prin suferință iar Anticristul este un nume al suferinței. A trece încercarea suferinței înseamnă a se iniția în viața cerească, în bucuria Împărăției veșnice. Părinții Bisericii insistă asupra ideii că etapa cea mai dureroasă și cea mai înfricoșătoare a unei inițieri în credință este
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]