8,411 matches
-
acel moment (sic!). Iată motivele condamnării sale la moarte. Vom vedea imediat legătura cu subiectul nostru. Iuda, spune apocrifa, era nici mai mult, nici mai puțin decât nepot de frate al lui Caiafa (apo adelphou Kaiapha en), infiltrat în grupul apostolilor pentru a-i spiona și a transmite informațiile necesare Sinedriului. „Nu era ucenic pe față”, zice textul, adică sincer; fusese „împins de iudei, cu viclenie”. El primește misiunea precisă de a-L compromite pe Isus, inventând o minciună verosimilă. Iuda
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ale acestei lumi nu doreau ca șIsusț Cristos să pătimească, pentru ca nu cumva moartea Lui să aducă mântuirea neamului omenesc, șIudaț, preocupat de mântuirea neamului omenesc, l-a predat pe Cristos”. Alt grup, mult mai radical, văd în Iuda singurul apostol cu discernământ, care a recunoscut în Isus un pseudo-mântuitor, un impostor. Prin urmare, nu mai avem de-a face cu o trădare, ci pur și simplu cu eliminarea adversarului „bunului Dumnezeu” gnostic. Exegeza gnosticilor utilizează, după cum se știe, provocarea și
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
dumnezeiești și cade la pământ. Avem de-a face cu scenariul luptei dintre Petru și Simon Magul, descrisă în Faptele apocrife ale lui Petru, dar cu sens inversat: aici, creștinul e biruit de iudeu. Povestea continuă. Isus se retrage cu apostolii, dar Iuda, camuflat într-o tunică asemănătoare cu a lor, îi urmărește, îi deconspiră pe toți (apostolii se ascundeau!), apoi Îl prinde pe Isus și-L duce în fața Sinedriului. Isus e lapidat, apoi răstignit în batjocură de un cotor imens
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
descrisă în Faptele apocrife ale lui Petru, dar cu sens inversat: aici, creștinul e biruit de iudeu. Povestea continuă. Isus se retrage cu apostolii, dar Iuda, camuflat într-o tunică asemănătoare cu a lor, îi urmărește, îi deconspiră pe toți (apostolii se ascundeau!), apoi Îl prinde pe Isus și-L duce în fața Sinedriului. Isus e lapidat, apoi răstignit în batjocură de un cotor imens de varză (sic!). Bănuind că leșul va fi furat de ucenici cu intenția de a-L proclama
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
răstignit în batjocură de un cotor imens de varză (sic!). Bănuind că leșul va fi furat de ucenici cu intenția de a-L proclama „înviat”, Iuda Îl ia pe ascuns și-L îngroapă la loc sigur, în propria grădină. Când apostolii, descoperind mormântul gol, încep să răspândească vestea despre înviere, Iuda merge și dezgroapă leșul, îl leagă de coada unui cal și-l târăște prin tot orașul până la „curtea reginei”. Astfel, confruntarea se termină cu victoria clară a iudeilor, iar „erezia
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ca un erou. În această interpretare foarte radicală, Isus îi cere lui Iuda să-l trădeze. În contrast cu evangheliile canonice, Iuda Iscariotul e prezentat ca un model pentru toți cei care vor să fie discipoli ai lui Isus. El este singurul apostol care în mod real Îl înțelege pe Isus”. Traducerea, în parte, dar mai ales studiile incluse în volum (cu precădere studiul lui Bart Ehrman) justifică aserțiunile de pe copertă. Vulgata, montată de savanți, nu de ziariști de scandal, pare bine fondată
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
este numele Său; tot numele Său e scris și pe casa unde au loc jertfele. În numele Său generațiile omenești „au sădit copaci fără rod, în chip rușinos”. Iar cei doisprezece preoți vulgari, păcătoși, criminali și desfrânați sunt chiar cei doisprezece apostoli, care n-au înțeles taina lui Isus, pervertindu-I mesajul. Să nu uităm că avem de-a face cu un text de factură și doctrină gnostică. Isus din Evanghelia lui Iuda se opune sacrificiilor, considerându-le vestigii ale unui cult
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
substelară, jertfele materiale nu-și mai au rostul. Pentru gnosticii creștini, indiferent de tendință, singurul sacrificiu care contează și mântuiește este cel spiritual, interior. Jertfa exterioară și materială trimite la teologia vetero-testamentară a templului de la Ierusalim. Practicând sacrificiile în numele Său, apostolii se întorc, de fapt, cu un pas înapoi, trădând evanghelia adevăratului Isus. Ei fac jocul „generațiilor pământene”. Iuda se diferențiază de restul ucenicilor? Nu, dimpotrivă. La p. 56 citim: „Dar tu, Iuda, tu vei face mai mult decât toți. Căci
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
să se înțeleagă pasajul altfel. Iuda nu este un erou - sau, dacă este, atunci, vorba lui Louis Painchaud, el este „un erou de tragicomedie”. De ce? Din alte două motive, care se adaugă celui de mai sus. După viziunea relatată de apostoli, numai Iuda îi ține piept lui Isus, iar acesta îl numește „al treisprezecelea daimon”. Textul menționează aici chiar termenul grecesc daimon. Traducătorii ediției National Geographic redau, iarăși tendențios, termenul prin „spirit”, trimițând în nota de subsol la sensul platonician. „Daimon
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
al treisprezecelea fiind stăpânul, guvernatorul Arhontelui. Conform Apocalipsei lui Adam, altă scriere sethiană, al treisprezecelea eon corespunde creștinilor „psihici”, creștinilor „de mâna a doua”, intermediari, aflați între „spirituali” și „hylici”. Așadar Iuda joacă rol de căpetenie, îi depășește pe ceilalți apostoli, dar într-o lume inferioară, sublunară, care nu este „lumea sfinților”. Al treilea contraargument major se leagă tocmai de această „lume” sau „generație a sfinților” (p. 37). „Într-adevăr”, spune Isus, „nici o ființă ieșită din această generație nu va vedea
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
stelelor (din lumea sublunară) nu va domni peste generația aceea, nici o făptură născută din muritori nu-i va putea sta alături”. La p. 45, Iuda are altă viziune: el se vede pe sine însuși persecutat și lapidat de „cei doisprezece apostoli”. Apoi vede o casă cu acoperiș de verdeață, înconjurată de „lume bună”. Dar lui nu i se permite să intre. Isus îi explică: steaua l-a înșelat arătându-i Împărăția veșnică, locuită numai de sfinți, de gnosticii împliniți. Iuda, ca
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
căpetenie a lumii inferioare (p. 46). Concluzia se desprinde ușor. Din datele apocrifei rezultă că Iuda beneficiază, într-adevăr, de o poziție privilegiată, dar la un nivel inferior, în universul sublunar. De asemenea, el se află „mai presus” de ceilalți apostoli, dar, încă o dată, nu pentru că ar fi avut parte de o inițiere specială, ci pentru că-l va sacrifica pe Însuși Isus - altfel spus, va duce oroarea sacrificiului până la ultima consecință. Realizatorii ediției National Geographic nu pot fi acuzați de impostură
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
textul integral, perfect editat al Evangheliei lui Iuda, e mai sănătos să ne abținem de la orice verdict „definitiv”. În loc de încheiere Romantismul german, cu un puternic pigment naționalist, l-a transformat pe Iuda într-un fel de erou-patriot neînțeles de ceilalți apostoli și nici de tradiția creștină ulterioară. Pe filieră germană, această reconfigurare a „trădătorului” a ajuns și în Anglia, unde, în 1857, Thomas de Quincey, autorul celebrelor Confesiuni ale unui opioman, publică un eseu strălucit, Judas Iscariot. Pentru De Quincey, Iuda
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
a dezlega”, „a disculpa”, „a achita pe cineva”. În Noul Testament, verbul nu are doar sensul de „a ierta”, ci și de „a lăsa”. De pildă, Matei (25,44) spune despre Isus, în episodul Ghetsimani, că „i-a lăsat (baltă)” pe apostolii care adormiseră din nou. II Matei Fragmentul din Matei trebuie citit în contextul polemicii antifariseice. În ochii fariseilor, Isus profanează sabatul, îngăduindu-le discipolilor, printre altele, să smulgă spice de la marginea drumului și să le mănânce. Replica lui Isus îi
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Fariseii și irodienii se coalizează pentru a-L prinde și omorî. Isus pleacă, urmat de o mulțime provenită din toate provinciile: Galileea, Iudeea, Idumeea, Tyr, Sidon etc. Ne aflăm chiar la începutul misiunii sale publice. Îi desemnează pe cei doisprezece apostoli și-i învestește cu puteri speciale: să vindece, să alunge demonii, să predice. La Marcu, opoziția atinge apogeul. Până și duhurile necurate îl recunosc pe Isus drept Fiu al lui Dumnezeu, în vreme ce fariseii îl taxează drept nebun (textul spune exact
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Omilia 41 despre Evanghelia după Matei. În confruntarea Sa cu fariseii, Isus merge până la capăt cu blândețea și îngăduința. El nu le reproșează că nu-L recunosc ca Fiu al lui Dumnezeu, dat fiind că El Însuși le-a cerut apostolilor să nu vorbească public despre acest subiect. În plus, faptul că s-a pogorât pe pământ „învelit în carne”, așadar „camuflat” sub o înfățișare comună, reprezintă o piedică în fața acceptării adevărului. Prin urmare, nerecunoașterea Sa ca Mesia constituie un păcat
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
de pasajul amplu consacrat păcatului împotriva Sfântului Duh din Comentariul neterminat la Scrisoarea către romani. Augustin pleacă de la analiza formulei pauline de salut, „har și pace” (charis, eirene), afirmând că acestea sunt două denumiri ale Sfântului Duh, neinvocat explicit de apostol: „Păcătuiește împotriva Duhului Sfânt cel care, disperând sau bătându-și joc sau disprețuind cuvântul (praedicationem) harului (gratia), prin care se dezleagă păcatele, și al păcii, prin care ne împăcăm cu Dumnezeu, refuză să se pocăiască de păcatele sale și decide
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
pot converti și boteza, iar prin botez, primind Duhul Sfânt, devin curați ca lacrima. Cazul iudeilor: și aceștia, cum spune protomartirul ștefan, se încăpățânează împotriva Duhului. Dar există și cazuri excepționale, când harul îi transformă pe torționari sau increduli în apostoli ai lui Isus: convertirea lui Pavel pe drumul Damascului oferă cel mai formidabil contraargument. La fel stau lucrurile și cu ereticii. Indiferent de învățăturile false pe care le proclamă împotriva Duhului, dacă la un moment dat ei revin pe făgașul
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ale secolului al II-lea. Redactarea nu înseamnă revelație, ci consemnare a unor tradiții legate de viața, patimile și învierea Mântuitorului. Iustin Martirul 73, vorbind despre textele care se citesc la slujbele de duminică de către creștini, folosește expresia „memorii ale apostolilor” (apomnemoneumata ton apostolon). Or, „memoriile” nu pot să apară decât după trăirea și consumarea unui eveniment, nu înainte. „Memoriile apostolilor”, adică textele evanghelice, sunt mărturii posterioare despre viața, învățătura, moartea și învierea lui Isus, redactate la peste treizeci de ani
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Mântuitorului. Iustin Martirul 73, vorbind despre textele care se citesc la slujbele de duminică de către creștini, folosește expresia „memorii ale apostolilor” (apomnemoneumata ton apostolon). Or, „memoriile” nu pot să apară decât după trăirea și consumarea unui eveniment, nu înainte. „Memoriile apostolilor”, adică textele evanghelice, sunt mărturii posterioare despre viața, învățătura, moartea și învierea lui Isus, redactate la peste treizeci de ani de la consumarea faptelor, când tensiunea eshatologică începe ușor să scadă, iar Biserica pământească începe să se pregătească de o așteptare
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
morți. Înseamnă pur și simplu a reaminti un lucru banal pentru un creștin de la sfârșitul secolului I, și anume că revelația lui Dumnezeu a avut loc deplin în Întrupare. Textele cuprinse în viitorul Nou Testament au fost scrise fie de apostoli, fie de ucenici. Așa cum spune unul dintre cei mai competenți specialiști în istoria manuscriselor neotestamentare, Bart D. Ehrman, profesor la University of North Carolina: „Dacă Isus Cristos ar fi vrut să ne transmită o carte sacră și la nivelul literei
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ni s-a păstrat. Conținutul lui poate fi reconstituit parțial după una din cele două versiuni latine. Apocalipsa lui Pavel este primul text creștin care vorbește despre soarta sufletului individual după moarte și despre judecata individuală, luând ca pretext mărturisirea apostolului Pavel din 2Corinteni: „Cunosc un om în Cristos, care acum paisprezece ani - fie în trup, nu știu, fie în afară de trup, nu știu, Dumnezeu știe - a fost răpit în felul acesta până la al treilea cer. și-l știu pe un astfel
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
se dezlănțuie, explodează în momentul de maximă constrângere sau opresiune. * Simbolic vorbind, Noul Testament e organizat după scara celor trei virtuți creștine: Evangheliile, având în centru viața pământească a lui Isus, întruchipează în gradul cel mai înalt și pur iubirea; Faptele apostolilor și Epistolele sunt străbătute ca de un fir roșu de credința plină de fervoare a primelor comunități creștine; Apocalipsa lui Ioan adaugă acestui tablou mistic-sapiențial speranța, virtute iudaică universalizată. Speranța este singura dintre cele trei virtuți capabilă să învie totul
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
jignire nu trebuie adusă Tradiției! Trebuie ca Dionisie să rămână ceea ce a fost vreme de secole, adică un autor pe care Tradiția îl plasează în secolul I d.Hr., convertit de Pavel în trecerea sa prin Atena, conform mărturiei din Faptele Apostolilor 17,34. Cu toate acestea, într-un text din anii ’30 reluat în volumul Ortodoxie și românism (1939), tânărul teolog, comentând o frază a lui Augustin -in quantum sumus, boni sumus, et in quantum mali sumus, in tantum etiam minus
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
sufletul lui Origen între credința Bisericii și aceste posibilități contradictorii? Pentru Stăniloae, existența unui corpus de învățături ferme ale credinței la începutul secolului al III-lea pare un lucru evident. Acest corpus dogmatic ar fi fost transmis de către Cristos și apostolii săi prin Biserică, într-un fel limpede și distinct. Origen ar fi pus la îndoială aceste învățături de credință, zdruncinându-le autoritatea. Or, ajunge să citim prefața de la De principiis, pentru a-l absolvi pe Origen de orice intenție vătămătoare
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]