3,429 matches
-
ceea ce profetul le‑a spus odinioară: „Chipul ți s‑a făcut de desfrânată, tuturor nerușinată te‑ai făcut” (Ier. 3,3). Oare ce este mai limpede decât aceste cuvinte? Căci profetul a spus acestea mai curând în chip evanghelic și apostolic decât profetic și enigmatic. Isus însuși spune în Evanghelii: „Veți vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului împreună cu îngerii săi” (cf. Mt. 24,30). Iar fericitul Pavel: „Că la un semn poruncitor, la glasul arhanghelului și‑n trâmbița lui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
éd. S. Reiter, 1960. Ieronim, Tractatuum in psalmos series altera, psalmus 88 : SL 78, éd. G. Morin, 1958. Ignațiu, Epistulae interpolatae et epistulae suppositiciae, Epist. 9, 5, 2 ; Epist. 10, 2, 3 : éd. F.X. Funk and F. Diekamp, Patres apostolici, vol. 2,. Tubingen, 1913. Ilarie de Arles, Tractatus in septem epistulas catholicas : In epist. Iacobi ; In epist. Iohannis I ; In epist. Iudae : SL 108B, éd. R.E. McNally, 1973. Ioan Cassian, Conlationes xxiiii, collatio 8, 4 : CSEL 13, éd. M. Petschenig
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Instructions des apôtres, Paris, 1958; S. Giet, L’énigme de la Didachè, Paris, 1970; Kurt Niederwimmer, The Didachè, Minneapolis, 1998. L. Peerbolte, Antecedents..., pp. 171‑184. * Pentru toate citatele din Didahia am preluat trad. pr. Dumitru Fecioru, din vol. Scrierile Părinților Apostolici, EIBMBOR, București, 1995 (n.tr.). . Despre profeți și profetism în creștinismul primar, cf. A. Lemaire, Les Ministères aux origines de l’Église, Paris, 1971; de asemenea, sinteza admirabilă a lui P. de Labriole, în La crise montaniste, pp. 112‑123
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Η, ≅⊂ ≅⇔∗∞ ϑ≅℘Η Δγϑ←< Β≅2≅¬Φ4< <2ΔφΒ≅4Η ϑΗ ΒΔς>γ4Η ®:≅∴∀Η ♣Π≅ΛΦ4<. . În Epistola către Filipeni, Policarp al Smirnei se mulțumește să reia admonestările din cele două epistole ale lui Ioan. În acord cu spusele acestui Părinte Apostolic de la sfârșitul secolului I, Anticristul simbolizează ereticul prin excelență: el neagă întruparea lui Dumnezeu în Isus Cristos, schimbă voit sensul cuvintelor rostite de Isus, în fine, neagă Învierea și Judecata de Apoi. Policarp îi are drept țintă pe docetiști. . L.
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a i se lua și a se da la ai săi, și a se lăsa în socotința rudelor, ori părinți de vor fi, ori frați, sau orice fel de ocrotitori ai fetei...”. Răpirea este condamnată și de alte canoane: 67 apostolic, 27 al celui de-al IV-lea Sinod ecumenic, 92 și 98 Trulan și 11 Ancira 29. Este greu de știut care ar fi fost reacția rudelor (răpirea pare să fi fost una autentică, nu o înscenare), căci Safta nu
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
a trăit 150 de ani ținând doliu după bărbatul ei, Minași, și postind și că l-a decapitat pe Holofera, general al lui Nabucodonosor 188), din lumea romană (precum Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, urcată pe un piedestal apostolic; Felicitas, patriciana ce și-a adus copii - șapte a avut - în sânul Bisericii și a suferit, împreună cu aceștia, persecuții și moarte de martiră poruncite de împărat 189; Marcela - cea martirizată pe la 410 de goții lui Hlaric -, pe care Fericitul Ieronim
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
a i se lua și a se da la ai săi, și a se lăsa în socotința rudelor, ori părinți de vor fi, ori frați, sau orice fel de ocrotitori ai fetei ...”. Răpirea este condamnată și de alte canoane: 67 apostolic, 27 al celui de-al IV-lea Sinod ecumenic, 92 și 98 Trulan și 11 Ancira 393. Răpirea autentică - prin violență ori prin seducere (în legătură cu care nu se puteau naște suspiciuni privind conivența „părților”) - și cu un „autor” corect definit
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
titlul Îndemn, în volumul său File rupte (1909), anunță o linie pe care scriitorul o urmase începând cu „Vieața” (1893-1896): „Ne strângem, cu credință și cu dragoste, în jurul aceluiași stindard, stindard de pace, de înseninare și de înfrățire intelectuală, de apostolică muncă pentru dezmorțirea inimilor care tânjesc, pentru redeșteptarea avântului de-odinioară în sufletele românești, pentru chemarea atâtor puteri risipite la o îndrumare mai sănătoasă - la sfânta grijă a întăririi și-a înălțării neamului acestuia”. Reluând orientarea „Daciei literare” (1840), nu
SAMANATORUL. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289452_a_290781]
-
Ceea ce îl face, câteodată, să nimerească alături sau să o ia razna. Răzleț, îi reușesc schițe de portret (G.Ibrăileanu, „marele senzitiv”, P. P. Carp, un „caracter de bronz”, V. Pogor, „un tip de faun”, C. Stere, „de ortodoxă și apostolică înfățișare”, „chipul de sfânt bizantin al lui Bacovia”). E mai în largul lui în asemenea ochiri decât în teoretizările, nu lipsite de bun-simț, pe care, din unghiul artei pentru artă, le încercase în junețe (definiția artei, a frumosului, despre naturalism
SATEANU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289507_a_290836]
-
Învierea Domnului sau sărbătoarea Paștilor este praznicul despre care putem spune ca nu are un început, în sensul că el se naște odată cu creștinismul. Împreună cu duminica sărbătoarea săptămânală a creștinilor, Paștile a fost sărbătorit încă din epoca apostolică. Duminica Învierii, așa cum se înfățișează ea astăzi, este expresia firească a evoluției misterului pascal trăit de vechea Biserică creștină, păstrat și desăvârșit , de-a lungul veacurilor, de Biserica Ortodoxă. Drept dovadă că poporul român este un popor creștin încă de la
ÎNVIEREA DOMNULUI – SĂRBĂTOARE OGLINDITĂ ÎN TRADIŢII POPULARE DEMERS SUSŢINUT ÎN FAŢA ELEVILOR PRINTR-O METODA ACTIV - PARTICIPATIVĂ. In: SIMPOZIONUL NAŢIONAL „BRÂNCUŞI – SPIRIT ŞI CREAŢIE” ediţia a II-a by Amarandei Mihaela Tatiana () [Corola-publishinghouse/Science/569_a_911]
-
Buzău, 1691; Mărturisirea ortodoxă a apostoliceștei și catoliceștei Biserici de Răsărit, tr. Filaret Scriban, Mănăstirea Neamț, 1844; Mărturisirea ortodoxă, îngr. și introd. Niculae M. Popescu și Gh. I. Moisescu, pref. Tit Simedrea, București, 1942; Mărturisirea ortodoxă a credinței universale și apostolice a Bisericii Orientale - Ortodoxa confessio fidei catolicae et apostolicae Ecclesiae Orientalis, ed. bilingvă, tr. și introd. Traian S. Diaconescu, Iași, 2001. Repere bibliografice: A. Philippide, Introducere în istoria limbei și literaturei române, Iași, 1888, 138-142; Iorga, Ist. Bis., I, 290-295
MOVILA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288264_a_289593]
-
repune în dezbatere relația dintre creație și morala omului care scrie, dintre singurătate și suferință, suferință și iubire. Argumentele din Apărarea lui Galilei sunt reluate în epistola către Seneca, filosoful și sfetnicul lui Nero, cu aceste vorbe aspre în ton apostolic; „Și, acceptând să fiți sfetnicul lui Nero, ați acceptat ca filosofia să fie sfetnica unui ucigaș. Chiar dacă ați vrut în felul acesta să-l temperați, împuținând numărul victimelor. În loc ca Nero să condamne numai în numele unui călău, în numele unui nebun
PALER. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288629_a_289958]
-
un mănunchi de însemnări care pledează diletant și eclectic în favoarea dialogului critic dintre discipline și specializări. Fără această confruntare nu cred că putem vorbi despre modernitate - și cu atât mai puțin despre Evanghelie. Secțiunea intitulată „Areopag” discută exigențele mărturisirii Crezului apostolic în cetate. „Teologia pentru Moromete” este o pledoarie în favoarea gazetăriei creștine - o idee întâmpinată uneori de cărturari cu un surâs superior. Propriul rostirii teologice nu este doar vorbirea în șoaptă, sub un pridvor mănăstiresc, ci și adresarea răspicată, declamată în
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
calm și cu multă ostentație, nu trimit decât la setea de ordine prin răzbunare. În concluzietc "În concluzie" Pentru a vorbi lumii, studenții disciplinei (citește: ascezei) teologice ar trebui să deprindă, pe lângă o inimă curată și o inteligență ironică, știința apostolică a scrisului și arta nefățarnicei rostiri. Ucenicii Cuvântului vor putea folosi oare altceva decât „cuvinte potrivite”, „totdeauna plăcute și drese cu sare” (Coloseni 4, 6), „vrednice de credință și de toată primirea”? Vor avea oare oamenii de cultură și de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
oare alinia Crezul în Treime unui crez într-o Biserică „luptătoare” și atât de puțin infailibilă la început de mileniu III? Este vorba de una? E oare sfântă? S-a păstrat chiar și sobornicească (deci catolică)? Este însă cu adevărat apostolică? Dacă anarhia liturgică n-ar domina prin țară, dacă plaga simoniei nu i-ar fi pus în dilemă și pe cei mai râvnitori candidați la preoție sau profesorat, dacă etnocentrismul gregar n-ar sufoca vocația creștinilor pentru universalitate și dacă
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
a adevărului. Tradiția transmite nu propoziții dogmatice, ci un mod de a fi. Tradiția funcționează ca membrană a cunoașterii teologice, ca sit invizibil al articulării conștiinței ecleziale, ca principiu de configurare a autorității Bisericii. Înțeleasă ca mediu al distilării învățăturii apostolice, tradiția liturgică face ca propovăduirea Bisericii să nu fie mioapă. Predania nu se reproduce de la sine, fără un răspuns din partea oamenilor față de îndatoririle trecutului și provocările viitorului. Responsabilitatea noastră față de Tradiție este deci nominală, căci fiecare se mântuiește după numele
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
pentru Antichitate. La întretăierea marilor culturi și civilizații - cu precădere în bazinul mediteranean - tradițiile s-au disputat mereu cu vehemență. Nimeni nu credea într-o epifanie a adevărului pe un suport tabula rasa. În ceea ce privește creștinismul primar, apartenența la tradiția (parádosis) apostolică era un mod indispensabil de supraviețuire. Din primele sale decenii, tradiția a devenit pecetea identității ecleziale. Edificiu teandric în care memoria sfântă a comunității era păstrată intactă, tradiția ține de un consens tacit în marginea urmelor Revelației. Pentru Sf. Vasile
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Edificiu teandric în care memoria sfântă a comunității era păstrată intactă, tradiția ține de un consens tacit în marginea urmelor Revelației. Pentru Sf. Vasile cel Mare (330-379), tradiția are un versant public și vizibil, care ține de continuitatea propovăduirii (kerygma) apostolice. Un aspect „dogmatic” al tradiției ține de subteranele cunoașterii duhovnicești și le rămâne necunoscut credincioșilor botezați ai Bisericii. Tradiția are, în acest caz, o anumită dimensiune „ezoterică”, ținând ferite de vederea profanilor anumite taine ale credinței și practicii creștine. În
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
luxurianța disciplinelor secundare. Abundența filologiilor renascentiste a introdus modelul adevărului-corectitudine. Redescoperirea grecilor păgâni, lipsiți multă vreme de avocați cu aplomb, era un demers mult mai fascinant decât ucenicia în marginea patrologiilor orientale. Reforma a acuzat distorsiunile speculative suferite de tradiția apostolică a Bisericii, validate de universalismul politic al centrului ecleziastic roman. Teologii au devenit istorici ai dogmei și, mult mai puțin, pneumatofori. Încercând să se întoarcă la Biserica primilor creștini, Reforma a rămas fixată pe imaginea unui schelet (Scripturile), pe care
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
postcomunist, simțul comunitar nu se naște prin negocieri asidue cu deținătorii unor portofolii guvernamentale. Viața bună a creștinilor nu dospește în biblioteci, redacții de reviste, sedii episcopale ori alte ziduri de instituții binecuvântate și perfect necesare. Răspândirea eficientă a creștinismului apostolic în bazinul Mediteranei nu s-a datorat unei legislații imperiale favorabile. Climatul politic era, dimpotrivă, ostil dorinței Bisericii de a refuza idolatria statală. Duhul martirilor vexa așadar conservatorismul politicii romane, fiind însă perfect viu în comunitățile liturgice de la marginea orașelor
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
care anunță succesul eshatologic al imanenței. La ce bun, atunci, să mai așteptăm un sfârșit? Reîntoarcerea la izvoarele comune ale tradiției Bisericii din primul mileniu nu înseamnă o muzeificare a trecutului. Contemplarea memoriei sfinte a Bisericii - una, sancta, catholica et apostolica - are ca rol infuzarea prezentului cu idei și principii fundamentale. În afara acestei recuperări reciproce a bogăției tradiției Părinților, răsăritenii pot face un nepărtinitor „negoț” de idei cu reprezentanții romano-catolici în chestiuni unde îi lipsește experiența: educația la nivel gimnazial și
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Biserică aproape decerebrată. În epocile de libertate, exercițiul mărturisirii a fost practicat fie ex cathedra, în spațiul strâmt al seminarilor, fie în Areopag. La noi, „republica literelor” a ignorat soporific vocația mediatoare a teologiei. Câți dintre intelectuali au recunoscut statura apostolică a unui Kierkegaard sau eroismul sacru al unui Bonhöffer? Având capul pe umeri, iar nu în mâinile adversarului, este oare chiar atât de greu să recunoaștem că trăim într-o bătălie dezlănțuită? Chiar și cu cele mai josnice ispite, lupta
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
5), luteranismul căuta sursa de viață și de autenticitate existențială proprie creștinismului primar. Că acest proiect nu s-a putut menține fără o imediată recesiune pietistă devine explicabil din perspectiva relației false întreținute de protestantism cu manifestul teologic al tradiției apostolice, de ale cărei exigențe spirituale (practica liturgică, incluzând regula postului, instituția paternității duhovnicești etc.) liderii Reformei s-au dispensat cu ușurință. S-ar putea ca pietismul protestant să reproducă în plan emoțional-afectiv mecanismele obiectivării intelectuale a Dumnezeirii din scolastica târzie
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
afiliere eclezială, pledoaria finală a lui H.-R. Patapievici nu pare a fi formulată în interiorul unei tradiții articulate vizibil, cu referințe istorice accesibile. Nu știm dacă soluția religioasă propusă, în termeni creștini, rimează cu marile voci critice ale tradiției Bisericii apostolice. Nu este foarte limpede cum apărarea liberalismului conservator de extracție britanică - aici referirea frecventă la Edmund Burke (1729-1797) pare inevitabilă - se armonizează concret cu soluția religioasă dată pentru ieșirea din nihilism. Rămâne invocarea „Viu este Dumnezeu” doar un strigăt în
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
și vitalitate (uneori, dar nu întotdeauna regresivă) în fața presiunii seculare 1. Faptul că H.-R. Patapievici omite discutarea raportului dintre cadrele modernității și vitalitatea unei credințe născute într-o geografie prea puțin europeană este greu de înțeles. În fond, creștinismul apostolic a înflorit în vremuri de remarcabilă ostilitate politică, așa cum în secolul XX numeroase persecuții n-au inhibat viața comunităților de creștini orientali. Creștinismul răsăritean, așadar, reprezintă un caz special de tradiție religioasă imună sau chiar ostilă față de seducțiile modernității. El
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]