KorAP: Find »[drukola/base=asceză & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...30 31 32 ...57 >

1,401 matches

Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405

douăzeci de ani în mănăstirea din Lérin și a fost, așadar, discipolul lui Iulian Pomerius la Arles, astfel încât formația sa culturală a fost de tip retoric și literar, așa cum se obișnuia în secolul al cincilea. Însă concepția lui personală despre asceza creștină, pe care voia s-o pună în practică, l-au determinat să abandoneze încântătorul sediu de la Arles și să întemeieze și să conducă el însuși, începând din 499, o mănăstire. În 502 a devenit episcop de Arles și a

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
Grigorie, pe lângă proclamata și repetata profesiune de credință, dă dovadă și de o particulară devoțiune față de Sfânta Fecioară și Sfântul Martin, cel mai vestit sfânt din Galia. Martirii sunt adevărații eroi ai acestei istorii creștine și un accentuat interes pentru asceză străbate opera, ca și pentru încercarea la care sunt supuși călugării prin pocăința lor. Această atitudine, de altfel, e mai potrivită cu „cultura” din epoca lui Grigorie decât speculația dezinteresată și teoretică. Aceleași caracteristici, accentuate tocmai de subiectul tratat, le

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
și Venantius Fortunatus îl prețuiau pentru cultura lui, ilustrată și de numeroasele sale opere care sunt dovada unor preocupări diverse, fără să fie însă îndeajuns de originale. Aceste scrieri, fără mare valoare literară, sunt centrate în special pe probleme de asceză și morală. În ce privește morala, e interesant faptul că Martin împrumută multe lucruri din scrierile lui Seneca, un scriitor prețuit, fără îndoială, de cultura creștină, dar nu atât de mult încât operele sale să ajungă să fie reluate sub forma unor

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
religios. Isidor era perfect conștient că aceasta era sarcina sa permanentă, atât ca învățat cât și ca episcop. În fond, episcopul de Sevilia se găsea într-o situație analoagă cu aceea a lui Grigore cel Mare, sfâșiat între dorința de asceză și necesitățile vieții practice, și a avut și el foarte limpede în minte sarcina pe care și-o asuma. Așa cum observă Fontaine, această imagine a unui om pe care urgențele crescânde ale imenselor responsabilități pastorale îl îndepărtează de înclinațiile sale

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
se aprinseseră din nou în jurul lui Origen, după conflictele din epoca lui Teofil din Alexandria (aici, p. ???). Încă o dată, călugării se numărau printre protagoniști; într-adevăr, origenismul, mai ales în versiunea lui Evagrie Ponticul (aici, p. ???), asigura un temei metafizic ascezei monastice, văzută ca un mijloc de reconstituire a relației originare dintre intelectele preexistente și Dumnezeu. Criza a început (sursa principală este Viața Sfântului Saba de Chiril din Scythopolis; aici, p. ???) când un grup de călugări conduși de Nonnos și primiți

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
să aducă mulțumiri lui Dumnezeu pentru boala lor, are ca punct de plecare faptul că Alexandru e neliniștit din cauza unui om grav bolnav de trei ani. O parte din sermones sunt consacrate unor teme clasice din sfera moralei și a ascezei; în afară de cele două amintite deja, pot fi amintite iubirea (3), pomana (21), participarea la ospețe (9). Altele vorbesc despre comportamentul potrivit în anumite împrejurări de viață comunitară: relațiile cu presbiterii (5); căderea în mrejele Satanei și pierzania (6); comemorarea sfinților

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
Epigrammi. Testo, traduzione e commentario, Loescher, Torino 1963. Cf. R. Macrides - P. Magdalino, The Architecture of Ekphrasis: Construction and Context of Paul the Silentiary’s Ekphrasis of Hagia Sophia, în „Byzantine and Modern Greek Studies” 12 (1988), 47-82. CAPITOLUL XVIII ASCEZĂ ȘI SPIRITUALITATE ÎN AL CINCILEA SECOL DE CLUTURĂ GREACĂ ȘI ÎN PRIMA JUMĂTATE A CELUI DE-AL VI-LEA 1. Monahismul egiptean: deșertul Sceti în secolul al V-lea Două mari așezări monastice din deșertul egiptean își începuseră existența în

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
să aibă totuși o formulă bine definită pentru a exprima raportul reciproc dintre acestea. În scrisorile 323-324 îl pune în gardă pe Chiril, probabil în timpul tratativelor cu antiohienii, în privința pericolului îndepărtării de tradiția lui Atanasie. Pentru Isidor, sărăcia voluntară și asceza transformă viața monahală în Împărăția lui Dumnezeu (I, 129), iar filosofia discipolilor Domnului (I, 63) și virginitatea sunt superioare căsătoriei așa cum cerul e mai presus de pământ, iar sufletul e superior trupului (IV, 192). Totuși, viața de călugăr nu deplină

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
să treacă drept fruct al propriei investigații. El nu intenționează să ne ofere o istorie organică a monahismului, ci o serie de portrete de indivizi și de grupuri menite să ne transmită tensiunea lor spirituală și să constituie exemple de asceză și de viață spirituală; acestea se înșiră unele după altele și nu sunt legate între ele decât prin firul vieții lui Palladius - despre care am vorbit - de altfel implicit aici și destul de firav. Numele celor mari (Didim cel Orb, cap

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
Stilul e simplu, viu, colocvial; în special capitolele despre pustia Nitriei sunt bogate în detalii concrete și colorate izvorâte în mod evident din experiența directă a autorului. Partea consacrată deșertului Scheti e mai dramatică; era o regiune renumită pentru severitatea ascezei practicate acolo. Palladius povestește că a fost atât de chinuit de patimi la Scheti încât s-a gândit să renunțe la viața în deșert (cap. 23). Totodată, în această parte, el insistă foarte mult asupra acțiunii diavolului, de exemplu în

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
asupra acțiunii diavolului, de exemplu în luptele cu necuratul ale lui Natanael (c. 16), Macarie din Alexandria (c. 18) sau Moise (c. 19). Palladius, pe de altă parte, nu se ferește să critice defectele pe care le poate stimula uneori asceza, înainte de toate trufia, cum este cazul în povestea lui Velens din capitolul 25. S-a discutat mult în privința valorii istorice a acestei opere; lăsând la o parte unele erori de cronologie și de detaliu, credibilitatea lui Palladius este în general

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
secolul al VI-lea sunt unele scrisori (600-607) prin care Varsanufie și Ioan răspund unui călugăr care a citit scrieri ale lui Origen, Didim, Evagrie; Varsanufie încearcă întâi să-l convingă pe acest călugăr să se ocupe mai degrabă de asceză, în timp ce Ioan precizează că e utilă lectura anumitor părți din opera lui Evagrie. Când călugărul obiectează spunând că unii Părinți acceptă. Centuriile gnostice ale lui Evagrie. Varsanufie precizează că și Sfinții Părinți pot greși când se raportează doar la tradiție

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
cunoașterea vieții spirituale din deșert sub toate aspectele sale, în raport cu problemele concrete ale indivizilor. Varsanufie declară că omul trebuie să trăiască sub domnia hanului și nu sub domnia Legii; dar nu refuză să dea instrucțiuni echilibrate și moderate pentru practicarea ascezei. În ansamblu, Ioan se ocupă mai ales de detalii practice și ajunge chiar să explice, dacă e necesar, răspunsuri precedente ale lui Varsanufie adresate unor destinatari care nu au reușit să le înțeleagă. Amândoi, din câte se pare fără să

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
găsite. Așadar, materialul disponibil e departe de a reda ansamblul doctrinei autorului, reproducând doar o parte a acesteia, care este, în plus, fructul unei selecții întâmplătoare. Învățăturile sunt niște „conferințe”, adică discuții pe teme cu caracter spiritual, legate de itinerariul ascezei monastice: renunțarea, umilința, conștiința, teama de Dumnezeu, interdicția de a-ți urma propria judecată, aceea de a judeca etc. Au fost notate de ascultători și după aceea redactate, deși nici cei ce le-au redactat nu au fost mânați de

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
lui Dorotei, dar a fost inspirată de el, este Viața lui Dositei, un tânăr, fost soldat, care venise la mănăstirea condusă de Serid și fusese dat chiar în seama lui Dorotei; trăise acolo cinci ani, până la moarte, practicând exerciții de asceză severă și de renunțare la propriile dorințe; era într-un fel, un model de viață spirituală conform cu cel propovăduit de Învățăturile lui Dorotei. Bibliografie. L. Regnault - J. de Préville, Dorothée de Gaza. Oeuvres spirituelles (SChr 92), Cerf, Paris 1963 (text

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
de Evagrie. În orice caz, scrierea pare să aparțină totuși autorului Comentariului la Cântarea Cântărilor (cf., aici, mai jos); această carte biblică este citată aici de mai multe ori, iar Cânt. 1,10 este comentat în mod asemănător. Discursul despre asceză începe cu un reproș adresat călugărilor care, împinși de vanitate și de dragostea de cele lumești, trădează adevăratul sens al vieții monastice, căutarea și practicarea adevăratei filosofii, așa cum a făcut însuși Cristos, pentru a ajunge la contemplație. O secțiune importantă

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
de cercul persoanelor inutile, retras în solitudine, desprins de lucrurile sensibilie și chiar de senzații, sufletul poate atinge starea de contemplare a inteligibilelor. Mai ales aceste ultime teme sunt o dovadă a notabilei influențe a lui Evagrie Ponticul. Discursul despre asceză are multe puncte în comun cu scrisorile și pare, așadar, că și autorii sunt identici. Începutul tratatului Despre sărăcia de bunăvoie trimite la Discursul despre asceză, constituind, evident, continuarea acestuia. Nilus discută aici cele trei tipuri de sărăcie. Primul corespunde

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
ultime teme sunt o dovadă a notabilei influențe a lui Evagrie Ponticul. Discursul despre asceză are multe puncte în comun cu scrisorile și pare, așadar, că și autorii sunt identici. Începutul tratatului Despre sărăcia de bunăvoie trimite la Discursul despre asceză, constituind, evident, continuarea acestuia. Nilus discută aici cele trei tipuri de sărăcie. Primul corespunde stării naturale a omului în virtutea căreia acesta nu era nevoit să-și facă griji legate de viața materială și se dăruia în întregime lui Dumnezeu în

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
o cât mai mare bogăție de semnificații. Cântarea, în care mirele e firește Cristos, este o profeție a istoriei mântuirii, iar mireasa este în același timp sufletul care se înalță spre contemplarea lui Dumnezeu, punctul de vedere fiind cel al ascezei monastice. Această concepție asigură unitatea operei care nu se poate înscrie fără îndoială nici într-o tradiție exegetică bazată pe litera textului (de tip antiohian) și nici într-una de tip alexandrin pe alegorie. Am semnalat faptul că acest Comentariu

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-lea. Clarificarea situației operelor lui Nilus nu a fost însă terminată și este complicată de textele lui Nilus transmise în alte limbi, în special în siriană, pentru că s-au păstrat astfel culegeri de maxime și o versiune a Discursului despre asceză care prezintă afinități, dar și diferențe sensibile, în raport cu textele grecești. Operele câtor autori au ajuns să fie reunite în corpusul lui Nilus? Bibliografie. Ediții: Textele ed. în PG 79. Ediții critice există doar pentru Narrationes care se referă la Nilus

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
Nil d’Ancyre. Commentaire sur le Cantique des cantiques I (SChr 403), Cerf, Paris 1994. Pentru scrierile în siriană, ed., introd., trad. de P. Bettiolo, Gli scritti siriaci di Nilo il Solitario, Peeters, Louvain-la-Neuve 1983. - Trad. it. a Discursului despre asceză de C. Riggi, Nilo di Ancira. Discorso ascetico, Città Nuova, Roma 1983. - Studii: e important încă K. Heussi, Untersuchungen zu Nilus dem Asketen (TU 42/2) Hinrichs, Leipzig 1917. H. Ringshausen, Zur Verfasserschaft und Chronologie der dem Nilus Ancyranus zugeschriebenen

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
Evagrie, iar nr. 8 și lui Marcu Monahul. În greacă, limba originalelor, au rămas doar 5 și 7, celelalte s-au păstrat doar în traducere siriană. Sunt scrieri adresate unor călugări, străbătute de o spiritualitate simplă și de moderație în asceză. Numerele 4 și 8 tratează teme cristologice; nr. 3 critică obiceiul de a întârzia botezul până la moarte. Cine e autorul, sau cine sunt autorii acestor tratate? J. Lebon, într-un studiu publicat postum prin grija lui A. van Roey, l-

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
unui alt Marcian, călugăr mai întâi la Ierusalim, apoi la Betleem; întâi anticalcedonian, apoi adept al calcedonismului începând cam din 480, a murit la 23 noiembrie 492. În două manuscrise, lui Marcian din Bettlem îi este atribuit un Discurs despre asceză și multe alte lucruri, transmis printre operele lui Nilus, iar sub numele lui au mai circulat și alte fragmente; unui Marcian i-a fost totodată atribuit în tradiția manuscrisă un opuscul Despre toate armele, închinat călugărilor, existent și în corpusul

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-lea (aici, p. ???); există apoi un manuscris sirian datat 534 care conține traducerea operelor sale. Marcu trebuie situat așadar între 400 și 530. Polemica implicită din scrierile sale care îi vizează pe messalieni (tendință monastică ai cărei adepți vedeau în asceză și mai ales în rugăciunea continuă calea pentru a ajunge la eliberarea de dorințe care ar fi făcut păcatul imposibil) nu ne ajută prea mult; e adevărat că messalienii, cunoscuți începând din 360 în Mesopotamia, s-au răspândit foarte mult

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
lui Porfir din Gaza. Acesta, născut la Tesalonic într-o familie de creștini prin 47, a plecat, în jurul vârstei de 25 de ani, în deșertul Scheti, apoi s-a dus în Palestina unde a continuat să ducă o viață de asceză severă. S-a stabilit apoi la Ierusalim unde episcopul Ioan l-a hirotonisit preot prin 392; în 395, la moartea lui Enea din Gaza (aici, p. ??? sq.), a fost uns de Ioan de Cezareea episcop al acelei cetăți. Aici, a

[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]