KorAP: Find »[drukola/base=barbar & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...30 31 32 ...105 >

2,601 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

toată împotrivirea bulgarilor și ungurilor, au fost îmbarcați și aduși în Imperiu. Deportarea efectuată de bulgari în scopul lucrării pământului a fost înfăptuită în sudul Moldovei, într-o regiune apropiată de gurile Dunării, unde populația era redusă din cauza repetatelor invazii barbare. Omurtag (814-841), fiul și urmașul lui Krum, ajutat de aristocrația militară bulgară, a continuat politica de război și expansiune, dar a încheiat un tratat de pace cu Bizanțul.16 De la începutul secolului al VIII-lea și până la mijlocul celui de-

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în Austria și Bavaria, la începutul secolului al X-lea, ungurii au atacat Moravia Mare, aflată în imediata lor vecinătate, care a fost ocupată și a dispărut ca stat. Încercând să-i înlăture pe acești migratori (maghiarii), sursa noilor atacuri barbare din centrul Europei, margraful Liutpold din Bavaria a organizat o expediție militară împotriva ungurilor, dar, în lupta din 907, a suferit o grea înfrângere, iar el a fost ucis. În anii următori, în urma acestei înfrângeri, ei au lansat numeroase atacuri

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
deosebite, se considera și se numea, în puterea unui trecut pe care nu-l uita, și a unei așteptări a Imperiului, necesar, inevitabil, logic și sacru, pe care nu o putea părăsi: roman".2 El consideră că neîntemeindu-se nici un stat barbar, până la anul 400, pe malul stâng al Dunării, "țara rămâne o Romania și cine o locuiește păstrează numele de roman", corespunzător lui "homo romanus" din Galia. Istoricul Orosius arată că Ataulf a respins gândul ispititor de a face o Gothia

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
târziu, în secolul al X-lea, împăratul Constantin Porfirogenetul, în De administrando Imperii, făcea distincție între "romanii politici" (bizantini) și cei de limbă romană ("romanoi"). "Romanus" este acela care conservă felul de a fi sub Imperiu, chiar dacă are un stăpân barbar, dar "Romania" nu este decât teritoriul care nici nu mai face parte din Imperiu, dar nici nu aparține unui rege barbar. La fel stăteau lucrurile pentru românii din Pind și pentru "romanii" de pe țărmul adriatic.3 Istoricul problemei În legătură cu originea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de limbă romană ("romanoi"). "Romanus" este acela care conservă felul de a fi sub Imperiu, chiar dacă are un stăpân barbar, dar "Romania" nu este decât teritoriul care nici nu mai face parte din Imperiu, dar nici nu aparține unui rege barbar. La fel stăteau lucrurile pentru românii din Pind și pentru "romanii" de pe țărmul adriatic.3 Istoricul problemei În legătură cu originea românilor, ca popor, cu locul lor de formare, s-a născut o controversă amplă care a continuat multă vreme. La sfârșitul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
colonizarea sașilor în Transilvania. Rezultă, conform teoriei roesleriene, că românii sunt urmașii romanității sud-dunărene, căci în nordul ei o asemenea romanitate nu s-a putut închega, între 106-275, iar cei rămași, după 275, foarte puțini, au fost victime ale năvălirilor barbare, fiind readuși în urma pătrunderii slave, după 602, la forma de viață nomadă. După Roesler, alți învățați n-au mai adăugat decât prea puțin la cele spuse de acesta, iar teoria imigraționistă va fi asociată cu numele său. În România, în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
trăind în vechea Dacie. Această muțenie, timp de zece secole, este impresionantă¨. El consideră că tăcerea scriitorilor bizantini, "singurii care contează", s-ar datora lipsei lor de interes față de o "plebe mizeră și tăcută", ei concentrându-și atenția asupra cuceritorilor barbari din nordul Dunării, care ocupă succesiv aceste ținuturi. Examinând datele furnizate de argumentele de ordin lingvistic, F. Lot constata că ele sunt categoric împotriva continuității daco-romane în nordul Dunării. Istoricul francez arăta, ca și Roesler, că vocabularul slav bogat în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
român în sudul Dunării, într-un mediu slav balcanic. El considera că acest mediu pare, în plus, să fi fost mai propice latinizării (romanizării) decât Dacia nord-dunăreană, imperfect (incomplet) romanizată, între 106-275, și, fără îndoială, golită de populație după năvălirile barbare din secolul al III-lea. Însăși unitatea limbii române, care se remarcă până și în dialectele îndepărtate, ca cel macedo-român din sud, nu se poate explica decât printr-o despărțire relativ recentă a celor două idiomuri, "poate prin secolul al

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
astfel: "Desigur, au rămas mulți care n-aveau nimic de salvat și nimic de pierdut, dar cea mai bună parte, purtătorii civilizației romane, fugise acum, înainte de tratatul lui Aurelian dincolo de Dunăre. Partea rămasă, care nădăjduia să se înțeleagă cu stăpânirea barbară, trebuie să fi fost însă prea mică, de vreme ce nu găsim nici o urmă din viața ei romană". Istoricul J. Burkhardt, în "Vremea lui Constantin cel Mare", nota: "Aurelian trebuise să lase ca pradă goților Dacia, periculoasa cucerire a lui Traian. Înainte de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
populația autohtonă (daco-romană) nu avea nici un interes să treacă Dunărea ca să se așeze pe malul drept, în ținuturi la fel de pustiite și, în plus, s-a ajuns la o înțelegere tacită între locuitorii provinciei romane (Dacia), ruinați de fiscalitate, și cuceritorii barbari. În același sens se exprimă și C.C. Giurescu.18 În sfârșit, N. Iorga invocă exemplul concludent al Britaniei unde, după plecarea legiunilor romane, civilizația a dispărut, dar neamul a rămas-la fel s-a întâmplat și în Dacia.19 Gh. Brătianu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
va șterge orice urmă de romanitate de o parte și de alta a Dunării. Cu toate acestea, în epoca când o "cezură" părea inevitabilă, elemente romanice sau romanizate au continuat să traverseze Dunărea și să se amestece cu noii năvălitori barbari (slavi). După Menandru, în 578, slavii din Muntenia capturaseră numeroși prizonieri romani, în cursul expedițiilor lor în sudul Dunării. În secoul al VII-lea, pe vremea lui Heraclie (610-641), în Actele Sf. Dimitrie din Salonic, se menționează stabilirea în Panonia

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
s-au format pe un anumit spațiu, în urma abandonării provinciilor romane, ca o consecință a destrămării economice, politice și culturale a Imperiului. Aceste popoare sunt rezultatul aglutinării a trei straturi etnice consecutive: autohtonii (substratul), elementele romanice dominante (stratul) și cuceritorii barbari (germani, slavi)-adstratul. Neamul românesc este un popor romanic (neolatin), alcătuit din trei straturi etnice: tracii (daco-geții), care locuiau în nordul și sudul Dunării, ei au fost supuși de romani și latinizați, iar la începutul evului mediu (secolele VI-VII

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ca și goții odinioară (secolul IV-378). Slavii au trecut Dunărea, în sud, "nu în căutare de aur, ci de pâine" (Panaitescu)-în nordul Dunării, pământurile nu erau încă desțelenite, de aceea, în Dacia, nu s-a putut închega un regat barbar, iar slavii s-au așezat în sud. Colonizarea slavilor în sudul Dunării a avut urmări însemnate pentru soarta romanității răsăritene. În primul rând, s-a produs despărțirea romanicilor răsăriteni de masa romanității apusene, care au devenit în acest fel o

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
împreună precum odinioară evreii, iar întărirea sufletească le-o dă credința ortodoxă și povestiriule despre strămoșii lor". În cele din urmă, după o jumătate de secol, ei reușesc să se întoarcă în câmpia Salonicului, înfățișându-se acum ca o masă barbară amestecată, vorbind grecește, latinește, slavonește și bulgărește. În acest mod, sub formă de legendă, avem în acest text amintirea păstorilor aromâni (sud-dunăreni) luați în robie, care își păstrează limba și credința, și vin să se așeze împreună cu slavii (bulgarii) în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și nevoile sale, înainte de a culege nume și nuanțe de la alții, și-o formase pe baze pe care le-am dovedit că sunt, în parte, foarte vechi" (N. Iorga). Dacă în Apus, s-au cristalizat limbi noi prin separarea regatelor barbare, stăpânite de germani, de mult inițiați în cultura romană, în schimb, ca o particularitate, în Răsărit, nu s-a întemeiat acel stat barbar, care ar fi fost tot de grai romanic. Pe de altă parte, Statul, care era cel roman

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în parte, foarte vechi" (N. Iorga). Dacă în Apus, s-au cristalizat limbi noi prin separarea regatelor barbare, stăpânite de germani, de mult inițiați în cultura romană, în schimb, ca o particularitate, în Răsărit, nu s-a întemeiat acel stat barbar, care ar fi fost tot de grai romanic. Pe de altă parte, Statul, care era cel roman de răsărit, nu putea cunoaște decât tradiția latină pură, ulterior a trecut la norme grecești în biserică, școală și în instituțiile politice. Întrebuințând

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și numai de caracter popular. Dar aceasta nu s-a putut înfăptui în partea de sud a Dunării, veșnic tulburată și trecută oficial la supremația grecității bizantine, ci într-o lume închisă, de sine stătătoare, sub nominala suveranitate a triburilor barbare, trăind în lagăr (tabără) sau în hordă, ale noilor stăpâni-prin urmare pe malul stâng al fluviului. Numai malul stâng, nordul Dunării, pe care nu se putea face colonizări, provincia Dacia fiind oficial părăsită, putea îndeplini această funcție, începând din secolul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
românești. Un grai romanic unitar, opus limbii artificiale a Statului roman, nu se putea naște (constitui) decât prin ruperea raporturilor cu acesta. Dar pentru o asemenea "operă delicată" (Iorga), se mai cerea și altceva: încetarea până la un timp a pătrunderilor barbare și, afară de colțul unde străbat hunii, după 375, nu se produc noi invazii, în timp ce stratul gotic aflat în nord se revarsă în sudul Dunării. Ei lasă în urmă o vagă autonomie peste care se întinde, alături de pretențiile Imperiului, numai "suzeranitatea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
romanic, ce formează o singură unitate, fiecare regiune dându-și partea (Iorga).40 Dar originalitatea creației populare românești nu stă în fonetică sau în sintaxă, ci în semasiologie, în schimbarea de înțeles. O parte a acesteia este datorită vechiului "fond barbar". Caracterul profund romanic, în toată țesătura, rămasă neatinsă, dar și în vechiul fond de cuvinte, până la cel dintâi puternic amestec cu un grai străin, slavii. Învățatul lingvist Diefenbach, citat de Iorga, afirma: "trebuie să se admită că, odinioară, limba românească

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
limba". Ca epocă de închegare a unei limbi specifice acestui sud-est european, ca limită de la care încetează latina vulgară și încep limbile neoromanice, este momentul în care provinciile nu mai pot împrumuta una de la alta, când se închid în regalitățile barbare sau în "romaniile populare" respective. După învățatul Tomaschek, care citează pe Miklosich, limba românească ar putea reprezenta starea lui "sermo rusticus", de la 400 la 600 d. H., vocabularul creștin latin fiind un împrumut din Balcanii încă supuși Romei. Aceasta (limba

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
lor, s-a pornit de la cele 100 de cuvinte autentic și exclusiv românești, necunoscute în altă limbă. S-a ajuns la concluzia indubitabilă că elementele autohtone moștenite, neromanice, în mod firesc și necesar, trebuie să admitem că provin din idiomul "barbar", vorbit în zonele unde a fost transplantată și adoptată limba latină și unde, în mod obligatoriu, a luat ființă limba romanică răsăriteană. Prin urmare, pe lângă fondul romanic, componentă esențială a limbii noastre, este necesar să subliniem și cealaltă realitate, străveche

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
VI-lea, este adevărat, într-o inscripție din Sirmium, datată 580, este menționată "Romania" noțiune opusă teritoriului ocupat de barbari ("Barbaricum") apărută în secolul al IV-lea și care, în Apus, avea accepția de "zonă de civilizație latină" opusă regiunilor barbare. O semnificație asemănătoare poate fi atribuită acestei noțiuni ("Romania") și în partea de răsărit a Imperiului, unde, în secolul al VI-lea, se mai vorbea o limbă derivată din latină și pe care influența slavă nu o transformase încă. În

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
suntem obligați să admitem că elementele etnice împinse de valul slavilor (din sud) la nordul Dunării, în regiunile dacice, pe care aceștia le părăsiseră anterior, s-au sprijinit aici pe o populație romanică, ce s-a menținut și după cuceririle barbare, produse după 275, populație pe care imigrările succesive de prizonieri și meseriași aduși din sud au ajutat-o să-și păstreze tradiția latinei populare. Dacă lucrurile n-ar fi stat așa, termenii de bază primordiali în viața de familie, cea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
slave, o clasă stăpânitoare de alt neam și altă limbă s-a așezat (suprapus) peste obștile "romanice", care au ajuns în felul acesta în stare de dependență. N. Bălcescu nota în același sens: "rumân, după obiceiul în vigoare, în Europa barbară, de a numi romani pe învinșii deveniți șerbi". Faptul, grăitor, că însuși numele neamului românesc devine sinonim cu acela de om dependent, supus, neliber, iobag, înseamnă că pătura conducătoare nu era formată, la început, din români și că ea cuprindea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
un stat propriu, care nu putea fi nici peceneg, nici bulgar, nici rus. Din cele relatate de Attaliates rezultă că la Dunărea de Jos erau trei categorii de populații: 1. "sciții de la Istru", care sunt aceiași cu populația pe jumătate barbară aflată lângă Dunăre și cu "localnicii" din regiunea Dristrei; 2. pecenegii; 3. "romeii", adică grecii sau bizantinii. O atenție specială a fost acordată în ultima vreme mixo-barbarilor, adică totalitatea supușilor bizantini de origine negrecească. În cazul themei Paristrion, prin mixo-barbari

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]