994 matches
-
un fel de joc. Unii Îngânau un tril neîntrerupt care nu avea decât să se grăbească sau să lâncezească de-a lungul Întregului joc, În timp ce alții Închipuiau niște oameni prinși Într-o poveste. Oamenii aceștia din urmă erau acoperiți cu colb de piatră albă, din cap până În picioare. Jocul Începea așa: unul dintre oamenii mânjiți În alb Își lua rămas bun de la un altul asemenea lui și pleca departe-departe. Cât timp au s-au jucat ei de-a plecarea asta, cei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
spună ceva, În felul acela care se prinsese atât de iute de mine, dar se răzgândi: - Să ne grăbim atunci, zise, și o pornirăm spre sat. Casele lor erau din lăstari Împletiți și stuf. Se Întindeau pe un tăpșan de colb roșu, la poalele unei stânci Înalte și galbene. Printre case, am văzut mulți copii, cei mai mulți pe care Îi zărisem vreodată Într-un singur loc. Dincolo de marginea satului, se Întindea o pădure de copaci subțirei, iar dincolo de pădure se auzea o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
o aruncătură de băț de Scept - era la fel de falnic ca atunci când Îl văzusem pentru prima oară. Mă privea cu ochi holbați, pe care când și când Îi rotea pe deasupra mea, de parcă mi-ar fi numărat oamenii. Îndărătul lui, Învăluite În colbul stârnit de vântul de Miazănoapte, puhoaiele nesfârșite ale neamurilor ce-mi luaseră urma. Tăcuseră cu toții, și ai lui, și ai mei. Undeva departe, pe un șir de coline molcome, vedeam sumedenie de femei și de copii care se zgâiau la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
balada lui Villon, baladă care la fel ca sonetul Albatrosul scris de Baudelaire, a fost mult tradusă în românește, în versiuni care mai de care mai frumoasă, poem întrebare despre ce se întâmplă în lume, deoarece pe lucruri se-adună colbul, praful, zgura, pleava, indiferența, prostia, zâzania, cenușa vulcanică, radioactivă sau nu și nu zăpada, apa vieții în altfel de frumusețe transformată, este haikuul-întrebare: Pe sanie colb - unde sunt zăpezile de altădată?! Poemul arată și știința spunerii în vers a autoarei
BROTACUL DIN LUNĂ. In: Brotacul din lună by Tania Nicolescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/445_a_847]
-
frumoasă, poem întrebare despre ce se întâmplă în lume, deoarece pe lucruri se-adună colbul, praful, zgura, pleava, indiferența, prostia, zâzania, cenușa vulcanică, radioactivă sau nu și nu zăpada, apa vieții în altfel de frumusețe transformată, este haikuul-întrebare: Pe sanie colb - unde sunt zăpezile de altădată?! Poemul arată și știința spunerii în vers a autoarei, a cuprinderii în puține cuvinte a unui întreg univers livresc. Paradoxul este bine intuit. Întrebarea denotă tristețe, dovada unei colbuiri și intelectuale , a unei tristeți dusă
BROTACUL DIN LUNĂ. In: Brotacul din lună by Tania Nicolescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/445_a_847]
-
clipocit și zloată sub tălpi plescăind azi mă simt brotac Înflorit în zori - gutui uscat cu ramuri pline de chiciură Negura s-a ridicat - tremurător pe frunza doar un strop Chiciură topită - pe frunza arsă tremură un strop Pe sanie colb - unde sunt zăpezile de altădată Ninge liniștit - în clinchet de zurgălăi gonește sania Atâta liniște - în noapte avalanșa fulgilor de nea În abisul nopții strălucește muntele - cad fulgii de nea Vântul tăios spulberând roiul de fulgi și-n ripostă nămeți
BROTACUL DIN LUNĂ. In: Brotacul din lună by Tania Nicolescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/445_a_847]
-
și o ridică de subsuori în trăsură. După ce fură așezați câteșitrei pe larga banchetă din față, Otilia stând între Felix și moșier, care luase hățurile, trăsura porni cu un huruit lin. Șoseaua era lutoasă, încărcată de un strat gros de colb uscat, și caii alergau fără greutate. Moșia se afla la vreo cincisprezece kilometri depărtare de Ciulnița, în direcția Dunării, departe de linia ferată, fiind cam la jumătatea distanței dintre Călărași și Fetești. Caii alergau cu o repeziciune de cursă, ridicând
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
Felix se simțea pierdut de sute de ani pe locuri în care orice urmă de civilizație fusese distrusă de mult de soare și de ierburi. Lanurile începură după câțiva kilometri să se întunece și se ivi o pustietate stearpă de colburi negre, cu o ușoară mălurire în depărtare. Caii nechezară. - Uite, colo, pe marginea pârâului, am o grădinărie, zisePascalopol, arătând cu biciușca. Nu se zărea însă nici un pârâu și nici măcar vreo salcie. Abia mai încolo, câțiva pomi rămuroși se iviră izolați
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
de tot pârâul, observă moșierul, nu vine maredecît când plouă mult și se umflă apele. - Atunci, de unde scoate apă la grădinărie? - Din puț! răspunse Pascalopol, amuzat de spiritul făcutde natura însăși. Otilia îl strânse de braț. Șesul uriaș, acoperit cu colburi prinse în smocuri de ierburi, creștea înainte, tăiat în două de drum. Pe orizont se iviră niște pete negre, niște ocoale, niște domuri sumbre cu țepi în vârf. Construcțiile se măriră și apărură în toată sinistra G. Călinescu lor sălbăticie
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
spre centrul invaziei. Strigătele guturale sugrumate crescură în val, și noroiul începu să se prăvale mai cu putere, zguduind pământul. - Sunt bivolii, zise Pascalopol, și opri brișca lângă marginea drumului. Cum Otilia se îngrijora, o asigură: Nu fac nici un rău. Colbul crescu ca o furtună și înnegri totul, în inima lui se zărise întîile vite lungi, bituminoase, cu capul aplecat și adulmecător, ca al unor rinoceri, mergând ondulat, ca o barcă infernală pe Styx. Apoi veniră mai multe laolaltă plutind, îndesate
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
altele, pline de nămoale încrustate, bărboase și, în sfârșit, invazia fu atât de generală, încît brișca fu înconjurată de acești zei negri, care trăgeau din nări privind spre Otilia, confundînd-o poate cu o buruiană mai înaltă. Toată câmpia părea din pricina colbului cotropită de bivoli. Tropotul, răgetele sugrumate făceau o larmă surdă, în care răsăreau niște urlete sălbatice. Felix și Otilia nu distinseră alt animal; dar Pascalopol, ținând bine caii, care sforăiau, începu să strige: - Măi, care sunteți acolo?Un glas se
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
așa de neagră și de mânjită de noroi uscat ca și a bivolilor. Degetele picioarelor atârnând fără scări erau îmbrăcate într-o coajă de tină. Noroiul în care intrase i se lipise în țurțuri de perii fluierelor. Sudoarea, îngroșată cu colb, îi brobona fruntea adăpostită sub o pălărie mică, ardelenească, foarte unsuroasă, și semănând cu tichia lui Mercur. Părea Hermes însuși, rătăcit prin nămoluri, cu caduceul rupt. - Tu ești, măi Lepădat! zise Pascalopol. Unde îi duceți? - D-apăi îi mânăm mai sus
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
sigur de a-i înstrăina, prin ambiție, pe Otilia. Moș Costache stricase toată grădina cu materialele lui, și un copac, apăsat prea mult la rădăcină de cărămizi, începu să se usuce. Verile sunt înăbușitoare și prăfoase la București, și tot colbul de cărămidă sfărâmată, luat de vânt, umplea treptele scărilor, cercevelele și orice ciubucărie arhitectonică. Apoi bătrânul, grijuliu, nu lăsă lucrurile pe loc, ci le mișcă mereu. Ca să nu i se fure cărămizile, se puse să le care el însuși în
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
întreruptă de câte o localitate pustiită de oameni. Un drum prăfuit și șoseaua paralelă ce însoțeau calea ferată timp îndelungat lăsau impresia de repetiție la nesfârșit a peisajului monoton și plictisitor. Într-un sat doi puști pe-o bicicletă stârneau colbul în urma lor mergând nesiguri. Un bețivan bălăngănindu-se urina din mers, în zigzag. Probabil se grăbea spre altă cârciumă. O pasageră ofensată intră precipitată în compartiment. Erau singuri pe culoar și femeia îi aruncă o privire furioasă care-i rămase
un liceu la malul mării by aurel avram stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91601_a_92358]
-
un șoarec Doamne - măcar totuși are blană - Mi-aș mânca cărțile mele - nici că mi-ar păsa de ger... Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer, Un palat borta-n părete și nevasta - o icoană. Pe păreți cu colb, pe podul cu lungi pânze de painjen Roiesc ploșnițele roșii, de ți-i drag să te-uiți la ele! Greu li-i de mindir de paie și apoi din biata-mi piele Nici că au ce să mai sugă. - într-
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
însuși, ori ase menea roții ce deodată cuprinde toate spițele, ce se-ntorc vecinic. Și sufletul nostru are vecinicie-n sine - dar numai bucată cu bucată. Închipuiește-ți că pe o roată mișcată-n loc s-ar lipi un fir de colb. Acest fir va trece prin toate locurile prin care trece roata învîrtindu-se, dar numai în șir, pe când roata chiar în aceeași clipă e în toate locurile cuprinse de ea. - Sânt încredințat, dascăle, în privința vremei, dar nemărginirea - spațiul? - Tot ca vremea
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
era întins pe un pat moale, într-o casă cu ferestele toate învăscute de iederă și flori, prin care razele soarelui pătrundeau, tăind câte o dungă în mirositorul întuneric, făcea să joace în imperiul razei sale o lume-ntreagă de colburi diamantini... într-un colț ședea pe-un scăuieș Cezara și râdea... - Dzeul meu - ce vis cumplit am avut, zise el... Ea râdea, dar nu spunea nimica. Era chilioara lui parcă din monastirea de călugări, înfrumsețată însă atât de mult și
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
cu care vorbește. Pildele însă fiind întotdeuna neadecuate prin partea lor neadevărată pot duce-ntotdeuna pe vorbitoriu ad absurdum. {EminescuOpVII 226} ["CASELE NEGRE" ] ["Casele negre ale Bucureștilor"] 2284 Casele negre ale Bucureștilor risipite prin maidanuri gunoiete, cu ferestrele lor de care colbul s-a lipit negrind * painjinișurile, un miros propriu asemenea gunoiului aburind * supt noapte și luna se strecură, pare-că slăbită și ***, prin risipitu [ri ]le norilor. Un șuier, un câne urlând... trece speriat pe ulițele pustii, temîndu-se de orice chip apare
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
te-oi săruta pe ochi și te-i scula... apoi ți-oi aduce cafeaua și cămeșa cu butonii puși, și ciorapii, halatul, fesul, o țigară... te-oi îmbrăca, apoi te-i duce la treaba ta... și, rămasă acasă, voi șterge colbul de pe cărțile tale, voi aranja hârtiile, voi drege penele stricate și când vei veni acasă va fi masa pusă... pânza albă, farfuriile curate, paharele limpezi de clare... după masă vom ședea la cafea, vom vorbi nerozii... apoi, adaose încet abia
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
via și prisaca. Aceasta este arătarea stereotipă a satelor si curților, fără privire la modificațiunile întîmplătoare cari individualizează pe fiecare din ele. Caracterul vieței de sat este liniștea și tăcerea. Ziua, oamenii fiind la lucru, numai copiii se joacă cu colbul drumului, babele de tot bătrâne șed torcând la umbră pe prispă {EminescuOpVII 305} și moșnegii adunați la crâșmă își petrec restul vieței lor bând și povestind. Abia sara, când satul devine centrul vieței pământului ce-l înconjură, se începe acea
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
în vecinică luptă. Ea este cristalizarea durerilor din mijlocul cărora a răsărit, o armonie de ordine superioară, dar nu-ncetează de-a conține în ea elementele din care s-a născut... îmi vine adesea să scriu viața unui fir de colb, a unui miros de floare sau originile unei cântări, dar mă tem că n-aș sfârși cât lumea. Și totuși cred că, de la-nceput pân-la sfârșit și pin toate episoadele, ar fi foarte interesantă... Uite la Irimie: un pepelea a
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
această carte nici măcar nu aveam cunoștință de ele. La început le-am studiat ca un anticar erudit, încercînd să le precizez, să le reconstitui originile și să datez circumstanțele în care le-au făcut fiecare dintre cei trei autori. Scuturînd colbul ce acoperă o bună parte din aceste scrieri, mai ales cele ale lui Le Bon și Tarde, încercam să compensez o omisiune, să remediez o lacună în cunoștințele noastre. Numai că pe măsură ce înaintam în muncă, îmi dădeam seama că mă
Epoca maselor: tratat istoric asupra psihologiei maselor by Serge Moscovici () [Corola-publishinghouse/Science/1426_a_2668]
-
casă, nici pădure, nici rîu răcoritor, Nimic nu-nveselește pe bietul călător. Pustietatea goală sub arșița de soare În patru părți a lumei se-ntinde-ngrozitoare, Cu iarba-i mohorîtă, cu negrul ei pămînt, Cu-a sale mari vîrtejuri de colb ce zboară În vînt. De mii de ani În sînu-i dormind, zace ascunsă Singurătatea mută, sterilă, nepătrunsă, Ce-adoarme-n focul verii l-al grierilor hor Și iarna se deșteaptă sub crivăț În fior. Acolo floarea naște și moare-n primăvară, Acolo
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Lui Alecsandri nu-i place obiectul, e prost dispus În fața temei, Însă, ce bizar!, reaua stare afectivă provoacă o mai bună dispoziție a imaginației. Există, lîngă imaginația literară, o mai clar conturată imaginație materială: pămînt ars de soare, vîrtejuri de colb, iarbă mohorîtă, sîrmoasă și, deasupra tuturor, o cumpănă de fîntînă ca gîtul unui struț, semn al unei precare fertilizări (umanizări) a pustiului. O. poetică, Încă modestă, se prefigurează aici: o poetică a carbonizării, o reverie a pustietății: „focul verii”, „pustietatea
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ca gîtul unui struț, semn al unei precare fertilizări (umanizări) a pustiului. O. poetică, Încă modestă, se prefigurează aici: o poetică a carbonizării, o reverie a pustietății: „focul verii”, „pustietatea goală sub arșița de soare”, „iarba mohorîtă”, „mari vîrtej de colb”. PÎnă și singurătatea se mineralizează: „mută, sterilă, nepătrunsă”, ea zace ascunsă de mii de ani În pămînt. Este o singurătate geologică, pietrificată. După ce lasă imaginației materiale inițiativa În prima parte a poemului, Alecsandri revine la obișnuita lui retorică literară (o
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]