11,264 matches
-
problema canonului” creștin și apare în a doua jumătate a secolului al II-lea, mai ales în Adversus haereses, importantul tratat al lui Irineu 71. Cu riscul de a luxa prejudecăți și de a leza comodități, voi spune că afirmația „creștinismul este o religie a Cărții” nu are decât o vagă justificare. Creștinismul poate fi definit mai degrabă ca o religie a Cărților, nu a Cărții. Dar, înainte de orice, creștinismul este religia lui Isus Cristos; revelația creștină este revelarea lui Isus
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
II-lea, mai ales în Adversus haereses, importantul tratat al lui Irineu 71. Cu riscul de a luxa prejudecăți și de a leza comodități, voi spune că afirmația „creștinismul este o religie a Cărții” nu are decât o vagă justificare. Creștinismul poate fi definit mai degrabă ca o religie a Cărților, nu a Cărții. Dar, înainte de orice, creștinismul este religia lui Isus Cristos; revelația creștină este revelarea lui Isus Cristos, Dumnezeu și om deopotrivă, mort și înviat întru mântuirea neamului omenesc
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
luxa prejudecăți și de a leza comodități, voi spune că afirmația „creștinismul este o religie a Cărții” nu are decât o vagă justificare. Creștinismul poate fi definit mai degrabă ca o religie a Cărților, nu a Cărții. Dar, înainte de orice, creștinismul este religia lui Isus Cristos; revelația creștină este revelarea lui Isus Cristos, Dumnezeu și om deopotrivă, mort și înviat întru mântuirea neamului omenesc. Ajunge să amintim de sensul prim al cuvântului euanghelion: „veste bună”, nu gen literar! Dumnezeu nu ne-
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
culturale diferite, dar și cu mize teologice radical diferite. Un text gnostic precum Evanghelia lui Iuda, elaborat probabil în cadrul sectei cainite, nu poate fi pus în nici un caz alături de Protoevanghelia lui Iacob sau de Pseudo-Evanghelia lui Matei, două produse ale creștinismului popular, „curate” din punct de vedere dogmatic. Se impune așadar o decantare a corpusului apocrif în funcție de procentul de „învățătură eretică” pe care-l conține fiecare text în parte. Toate mărturiile creștinismului antic, de orice culoare și de orice nuanță (gnostic
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Iacob sau de Pseudo-Evanghelia lui Matei, două produse ale creștinismului popular, „curate” din punct de vedere dogmatic. Se impune așadar o decantare a corpusului apocrif în funcție de procentul de „învățătură eretică” pe care-l conține fiecare text în parte. Toate mărturiile creștinismului antic, de orice culoare și de orice nuanță (gnostic, iudeo-ebionit, popular), sunt importante, întrucât toate ajută la conturarea unei lumi altfel inexistentă pentru noi. Legitimitatea științifică nu rimează însă cu aprobarea teologică. Un creștin își poate satisface curiozitatea științifică studiind
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ne întrebăm cu toată sinceritatea: nu pierdem oare ceva important ignorând asemenea texte? Un bun prieten, cercetător la Institutul Sources chrétiennes, îmi mărturisea la un moment dat că el nu citește absolut nimic în afara preocupărilor „de specialitate”: patristică, ecdotică, istoria creștinismului antic și atât. Restul e distracție inutilă pentru dânsul. M-am îngrozit, dar, în fața unei asemenea decizii radicale și ferme, orice argument devenea din capul locului inoperant. Ce pierdem așadar ignorând scrierile apocrife creștine ale Antichității? Pe plan teologic, poate
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
pierdem înțelesul însuși al unei bune părți din Tradiția noastră transmisă liturgic, iconografic sau literar. Apocrifele marianice În Noul Testament, biografia Maicii Domnului se suprapune umil biografiei Mântuitorului. Ea apare în evanghelii odată cu Bunavestire și dispare după Înviere. Dogma fundamentală a creștinismului rămâne totuși dogma Întrupării lui Dumnezeu, a nașterii Lui dintr-o femeie neîntinată, fecioară ante partum, in partu și post partum. Maria joacă un rol-cheie în scenariul evanghelic, fapt pentru care creștinii din primele generații i-au acordat o atenție
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
sălaș al epifaniilor. E vorba însă despre un cosmos nemundan, mai precis, supramundan, spațiu transfigurat al eternității. * Propunând un determinism à outrance, scrierile apocaliptice elimină, în opinia unor exegeți, libertatea individuală, liberul arbitru, o valoare ce va deveni axială prin creștinism. În apocalipse, spațiul de mișcare al sufletului se definește prin doi poli: Binele și Răul. Libertatea funcționează așadar „în regimul responsabilității” și al credinței. Cât privește chestiunea dualismului ridicată de alți exegeți, trebuie spus că, în textele noastre, Iahve este
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
făcându-și prozeliți prin oracole mincinoase și prin false minuni. După cum se poate constata, atunci când este utilizat în scopuri apologetice, mitul căderii îngerilor furnizează o explicație în același timp simplă și coerentă asupra originii și păstrării credințelor păgâne până la sosirea creștinismului. Condiția principală pentru ca această explicație să stea în picioare este ca exegetul să nu pună la îndoială autenticitatea mitului, altfel spus, valoarea sa epistemologică. Apologeții se află așadar în descendența tradiției mitologizante (reprezentată de 1Enoh, de Jubilee și de Omiliile
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
a câștigat în amplitudine, evitând riscul unei închideri sterilizante în sine. Odată cu traducerea Sfintelor Scripturi într-o limbă universală, iudaismul însuși a devenit „universal”. Numai că acest moment de deschidere a fost urmat, cum spuneam, de unul de repliere. Apariția creștinismului a radicalizat atitudinea nefavorabilă a evreilor conservatori față de Septuaginta, văzută ca principala armă ofensivă a discipolilor lui Isus. Condamnarea creștinismului ca erezie a însemnat implicit și condamnarea fără apel a „Bibliei de la Alexandria”. Începând cu secolul I d.Hr., nu mai
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
însuși a devenit „universal”. Numai că acest moment de deschidere a fost urmat, cum spuneam, de unul de repliere. Apariția creștinismului a radicalizat atitudinea nefavorabilă a evreilor conservatori față de Septuaginta, văzută ca principala armă ofensivă a discipolilor lui Isus. Condamnarea creștinismului ca erezie a însemnat implicit și condamnarea fără apel a „Bibliei de la Alexandria”. Începând cu secolul I d.Hr., nu mai există o singură Biblie în două versiuni mai mult sau mai puțin apropiate (ebraică și greacă), ci două Biblii - iudaică
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
încercarea noastră de a demonstra că TM și LXX nu sunt două simple variante ale unei tradiții anume, ci două expresii autonome a două tradiții clar delimitate, iudaică și creștină. Să nu fiu greșit înțeles: nu doresc să pun între creștinism și iudaism un zid de netrecut, în discutabila descendență a marcioniților; dar nici nu pot accepta amestecarea celor două tradiții până la pierderea identității lor. Singurul criteriu de luat în seamă cu toată seriozitatea este tradiția patristică. Septuaginta trebuie tradusă și
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
restrânse de intelectuali. 4. În ceea ce privește impactul monahismului cu forma mentis a autorului corpusului, Stăniloae susține că ar fi putut exista o formă de monahism incipient înainte de Antonie și că apariția unui mod de viață solitar nu este o caracteristică a creștinismului târziu, începând cu secolul al IV-lea. 5. În sfârșit, bogăția liturghiei creștine, așa cum este ea descrisă de Dionisie, îi întărește lui Stăniloae următoarea convingere: „Liturghia s-a scurtat din vremea Constituțiilor apostolice și a lui Iacob și până la Ioan
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Lubac, trebuie spus că titlul, Catholicisme, se pretează la confuzii și, într-o bună măsură, chiar le-a provocat. Nu este vorba despre o apologetică a Bisericii sau a confesiunii predominante în Occident, catolicismul, ci despre „caracterul universal, catolic al creștinismului”. Pe de o parte, De Lubac își propune să spulbere unele neînțelegeri legate de așa-zisa natură „individualistă” a credinței creștine. Pe de altă parte, recurgând abundent la mărturiile Părinților, el încearcă să le amintească tocmai membrilor Bisericii anumite adevăruri
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
fi așadar primul pas spre această reapropriere a sensului originar, complet, al teologiei. Dar dacă, pentru Noul Testament, primenirea s-a angajat din plin, pentru Vechiul Testament ea se află abia la început. Vechiul Testament, remarcă Daniélou, ridică mari probleme încă de la apariția creștinismului, întrucât, deși face parte din Sfânta Scriptură, semnificația sa literală a fost parțial depășită, perimată prin venirea lui Cristos. Aici, actualitatea Părinților pare de netăgăduit, deoarece numai metoda exegetică a Părinților, care văd în Vechiul Testament figuri (typoi) ale lui Cristos
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
continuă apoi cu mișcarea cathară din aceeași regiune, apoi cu Ordinul Templierilor, ajungând la o concluzie provocatoare: în spatele bine-cunoscutului Ordin se află o asociație secretă, numită Prioratul Sionului, a cărei menire ar fi fost de a conserva Graalul, taina tainelor creștinismului, și anume descendența trupească a lui Isus și a Mariei Magdalena. Dan Brown construiește un roman polițist, o operă de ficțiune, plecând de la această urzeală pseudojurnalistică de senzație. Deși el își arogă și calități de istoric. În ceea ce privește „documentarul” lui Cameron
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Cameron despre presupusul mormânt al lui Isus, al Mariei Magdalena, soția lui, și al „fiului” lor Iuda, e o jenantă provocare montată de toutes pièces, care nu merită decât un cuvânt: rușine. Evanghelia lui Iuda e un document important al creștinismului antic, un text a cărui valoare istorică și teologică este incontestabilă. Dar și aici lucrurile trebuie analizate cu discernământ, nu așa cum fac unii care aruncă și copilul din copaie odată cu apa murdară. Numai un incult fanatic poate contesta valoarea acestei
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
încercarea de reabilitare a lui Iuda ține de contextul post-Auschwitz. În secolul I după Cristos cele mai frecvente nume date evreilor erau Isus și Iuda. Termenul Iuda avea un sens eminamente pozitiv. Începând cu secolul al II-lea, după răspândirea creștinismului, evreii au încetat să-și mai numească pruncii „Isus”, iar creștinii au pus la index numele „Iuda”. Or, Iuda trimite direct la numele unuia dintre cele douăsprezece triburi, la numele însuși al poporului ales. În polemica antiiudaică Iuda a fost
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
anterioară textelor cuprinse în Noul Testament, de aceea nu pricep teama unora în fața acestor texte posterioare, ca și cum ele ar putea răsturna datele evangheliilor canonice. Nu, nu, de o sută de ori nu. Evanghelia lui Iuda nu răstoarnă absolut nimic din datele creștinismului. Ea aduce o mărturie importantă despre secta gnosticilor cainiți, probabil din secolul al II-lea sau al III-lea, care practicau o formă a religiei creștine diferită de forma evanghelică. De obicei apocrifele se nasc din dorința de a umple
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Philon, deși evreu, nu știa ebraică decât la un nivel elementar. De fapt, autonomizarea deplină nu s-a realizat efectiv decât în mediul creștin. În mediul iudaic, textul Septuagintei a fost mereu contestat, validat, invalidat, admirat, refuzat etc. După apariția creștinismului, care transformă Septuaginta în Vechiul Testament al creștinilor, evreii s-au lepădat de această versiune. Nu înseamnă că s-au lepădat și de limba greacă, ca vehicul cultural și spiritual. Nu. Trebuie să încercăm să ne punem o clipă în atmosfera
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
sunt pătrunse în subsidiar de credința creștin-ortodoxă, lucru de la sine înțeles, odată ce aceasta face parte integrantă din factura psihică a neamului nostru, care a conservat de-a lungul veacurilor, uneori cu sacrificii, această credință. Și Emilian Marcu face remarca: "sentimentul creștinismului ortodox se simte aprope în fiecare dintre nuvele [...] este una dintre laturile cele mai puternice ale prozei" sale. Deși nu este domeniul său predilect de referință, Emanoil Rei nu rămâne insensibil la partea nealterată a vieții, la comuniunea (pe cât posibil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1503_a_2801]
-
niște săgeți îndreptate către zona inimii. Cuum, cuum, hatmane Turculeț? Au oare tu pui la îndoială vrednicia vitejilor mei și iscusința căpitanilor oștirii mele încununate de glorie în bătăliile de la porțile Vienei? Să ai ținere de minte că eu, salvatorul creștinismului, nu dau greș nicicând, hatmane! Moldova-i a noastră! Adică a mea, voievoade! Numai să fie într-un ceas bun, serenisime! Și nici de Ștefan al vostru să nu-mi mai amintești vreodată! Mai ales că vei fi domnitor Moldovei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1503_a_2801]
-
la credință, astfel petrecându-se la dânsul o schimbare majoră. Fiind vrăjit de-a binelea de toate lecturile sale scientiste atent făcute, iată că, în decursul ultimilor câțiva ani, acesta ajunsese să se debaraseze de mai toate dogmele sfinte ale creștinismului, lumea religioasă preschimbându-i-se aproape de tot într-o amintire „cu totul stinsă acum și foarte copilărească”, precum zicea el. Ce-i drept, încă mai păstra obiceiul de a merge regulat, în fiecare zi de duminică, la biserică, însă nu
Istorisiri nesănătoase fericirii by Rareş Tiron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1251_a_1941]
-
nu s-au confruntat cu restricțiile sexuale impuse de autoritara religie creștină europeană (de la 1549, anul întemeierii, de către părintele Xavier, a primei misiuni catolice la Kagoshima, și până la 1633, anul emiterii primului edict sakoku, proclamând izolarea Japoniei de restul lumii, creștinismul nu a avut timp să prindă rădăcini), niponii și-au inventat propriile obstacole în calea realizării unui ideal armonios de comuniune erotică. Societatea japoneză contemporană continuă să fie segregată: bărbații și femeile tind să-și aleagă numai prieteni (în sensul
Darurile zeiţei Amaterasu by Roxana Ghiţă, Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Imaginative/1390_a_2632]
-
didactică ecleziastică. Este coeditor al mai multor reviste și autor al unui număr impresionant de volume, traduse în mai multe limbi, printre care Projekt Weltethos, 1990 (Proiect pentru o etică mondială), Das Judentum (Iudaismul), Das Christentum. Wessen und Geschichte, 1994 (Creștinism. Esența și istoria), Der Islam. Geschichte, Gegenwart, Zukunft, 2004 (Islamul. Trecut, Prezent, Viitor). Profesorul Küng a conceput Declarația ethosului universal a Parlamentului Religiilor Lumii (1993) și propunerea InterAction Council pentru o Declarație universală a obligațiilor omului. A fost chemat de către
Ceea ce cred by Hans Küng [Corola-publishinghouse/Administrative/910_a_2418]