1,905 matches
-
iar lui Anton Pann îi rezervă o "temenea". Pe Eminescu îl știe pe de rost, iar Sadoveanu, "în unduitoarele sale naturi vii", e un poet remarcabil. Pe marginea volumului Plumb exclamă scurt: "Bacovia cel mare!" Prin 1965, în momentul publicării Elegiilor, în opțiunile stănesciene interveneau mutații, semnificativă în acest sens fiind o propoziție din Antimetafizica: Nu ne mai plăcea nici Blaga, nici Arghezi, ci doar întrucâtva, din răsfăț, Ion Barbu..." Anterior, fusese impresionat de Nicolae Labiș, "talent uriaș și feroce", invidiindu
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
din răsfăț, Ion Barbu..." Anterior, fusese impresionat de Nicolae Labiș, "talent uriaș și feroce", invidiindu-l pasager; ca model existențial era însă în admirația lui Vasile Pârvan, stâlpul acesta expresie austeră a "curăției" -, motiv de eseu liric, ulterior dedicându-i Elegia a doua, Getica. Câte un fâlfâit angelic (Nichita zicându-și "poet al îngerilor"), câte ceva din miturile anticilor, ori provenind de la alexandrini și întreținând sublimul, acestea se citesc în ipostazele lui de smerenie sinceră, ori de jubilație candidă. Dimensiunea zglobie (înșelătoare
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
Altcineva ori cu Altundeva. Atunci, acel cineva plutește atotputernic pe talazuri marine, se înalță în empireu și în Muzică, și, desprins de concret, năzuiește spre antimaterie, spre astral și diafan. "Trăiesc în numele păsărilor, / dar mai ales în numele zborului" (A șaptea elegie). Aspectele cumulative, tangibile, au ca pandant reacții proiective. În optică stănesciană, Țara e un aliaj de "real" și "vis", tărâm protector exercitând nu doar un magnetism afectiv: "Țară tânără, țară bătrână, / țară materie, țară idee" (Treapta de real și de
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
un regim de egalitate: "Ah, Râsu' plânsu' / ah, râsu' plânsu' / în ochiul lucrurilor reci". Râsul său, niciodată enorm, e mai degrabă ironie subțire, grimasă, sarcasm, defulare; momente de Melancolie atavică (titlu de confesiune) acoperă fardul. În fapt, melancolia sistematizată din Elegii e de găsit în mai toate poemele, inclusiv în cele erotice, poetul nefiind un amoroso în sens plat, ci un fel de "analist", un comentator fluctuant, agresat de singurătate, biciuit de presiunea timpului vorace. Spectrul morții, tiranic, acaparează memoria. Aparenta
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
lup, este motiv de solidarizare cu "sfânta maică Putna"; cu Țara: "Mă mut în lup / sfântă maică Putna (...) // De durere de singurătate / de grija pentru țară". Plin de Ciudă pentru prea puținele sentimente (după ce dăduse O viziune a sentimentelor), semnatarul Elegiilor era, funciar, un luptător: un gladiator tandru, un strălucit cap de serie în sincronism cu poetica europeană. MARIN SORESCU: PRIVILEGIUL SPIRITULUI O briză de tinerețe fără bătrânețe suflă peste paginile celui care într-o confesiune (Încoronare) clama încrezător: "Sunt împăratul
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
heraldică particularizantă între introspecție și oracular. Texte imnice, acum uitate, publicase în 1934 Adrian Maniu în Cartea țării. Țara lui Ioan Alexandru, începând cu Imnele Transilvaniei (1976), se revarsă în aproape două mii de poeme motive de ceremonial, de solemnități și elegie. Preluând clișee de la începutul veacului, evocatorul Clopotarului mergea în pas cu Goga; cortegii țărănești, figuri emblematice și izvoare toate transcend "în slavă", în "lumină și în veșnicie". În Origini, se aud ecouri din Cotruș: "Din Apuseni, din răsărit mă trag
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
Brâncoveanu: "Dimpreună cu pruncuții tăi / Nu-s pe lume umbre mai frumoase". Vreo douăzeci și cinci (din cele trei sute nouăsprezece imne) întemeiază o patetică psalmodie brâncovenească în care drama, memoria și scenografia în totul transgresează într-o crispantă poveste. Imnul devine suspin, elegie, jelire. De la Nicodim de la Tismana până la Tudor și Popa Șapcă, Țara e tărâm de ziditori; Brâncuși dialoghează cu frescele voronețiene iar Ioan Valahul cu Rotonda de la Alba-Iulia. Analogic, pământul dintre Dunăre și munți e un amplu jertfelnic sacralizând lacrima și
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
era pentru mine castitate; / atunci să fi venit, / te urmam fără pic de durere, / la gândul că această însoțire a noastră / avea să fie de scurtă durată, / pe-atunci nu concepeam / iubirea fără moarte..." Retrospecție suavă, până la un punct superba elegie (una dintre cele mișcătoare din poezia noastră) se alătura efectiv eminescienei Mortua est. Și încă ceva: în filigran se citește (întoarsă pe dos) grațioasa prezență a Sburătorului. Nu copila imploră venirea acestuia, ci dimpotrivă: "Tu ești singura / care mă poți
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
te ridici ca mine deasupra orașului!" Alteori, trubadur medieval și imnograf zbuciumat, poetul peregrinează într-o geografie deschisă; canțonele sale nu sunt, la drept vorbind, ale unui amoroso de tip senzual. Conflictul dintre iubire și Marea Trecere acaparează; canțona devine elegie erotică ori pur și simplu dramă. Ciclurile Rod și La Baaad (va preciza autorul), "poeme în vers alb", se încadrează în "ceea ce numim, cu o expresie generală, modernismul românesc" (Interviu în Ziua literară 2002, nr. 9). Vechiul madrigal trubaduresc, însoțit
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
se curmă..." Neputința surmontării marasmului, neputința de a escalada munții lumii, declanșează "un hohot omenesc de plâns" (Unde-i mândria?). Anticiparea dispariției iminente e totuna cu pulverizarea Eului în miliarde de fulgi; zăpada, metaforă obsesivă, anticipă frigiditatea ultimă. O memorabilă Elegie de dimineață (din Călcâiul vulnerabil), cu accente supra-individuale, se încheagă sub semnul constrictiv al legii supreme: Vă privesc semănând praful focului mort Peste alba mea operă și zâmbind vă destăinui Or să vină ninsori mult mai mari după mine Și
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
e consubstanțială profundității; în tăcere, asemenea "stalactitei" în peșteri cristalizează "duhul". Într-un Psalm (I) de Ana Blandiana figurează o suplicație specifică: "Dar, Doamne, îmi făgăduiești / Că în tăcerea aceasta / Îmi vei păstra nemoarte cuvintele?". Tăcerile ei, interludii grave între elegie și psalm, sunt, practic, instrumente de autocunoaștere, orientând uneori spre arhetipuri și simboluri, stimulând alteori miraje și transcendențe sau favorizând un mod distinct de luciditate. Cuvântul se vrea când logos sacru, când reculegere tandră, când componentă a Cântului universal. Mișcându
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
astfel într-un produs liric definitoriu. Neconsolată de dispariția propriei surori, Sora mea de dincolo (1980) un fel de bona dea modernă -, Ileana Mălăncioiu ridică evenimentul dezolant la nivelul unei drame pan-umane; rostirea înduioșată, intens-jelitoare, rămâne statornic în matca elegiei. Coborârii în pământ, i se substituie o înălțare, o ascensio, de unde preludiul Muntele, revelator: Muntele nu mai era același munte, Parcă nu mai era făcut să fie urcat, Bărbatul care-l urca plângând Parcă nu mai era același bărbat Căruia
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
liniilor și inițiind în aria lucrurilor mărunte totdeauna din perspectiva unui ironist sentimental. Excelând în relaționări lexicale nemaiîntâlnite, propunând scenarii frapant-novatoare, textualizând și muzicalizând, poemele lui specifice produc o voie bună continuă, un fel de joyeuseté de mare finețe intelectuală. Elegiile lui Emil Brumaru nu sunt neapărat elegii; la rândul lor, texte care se numesc Baladă, Pastel, Imn, Romanță ori Idilă sunt niște variațiuni cu totul libere; un poem e Rugăciune, altul Bagatelă, altul Epigramă (în sensul elin, originar, de inscripție
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
totdeauna din perspectiva unui ironist sentimental. Excelând în relaționări lexicale nemaiîntâlnite, propunând scenarii frapant-novatoare, textualizând și muzicalizând, poemele lui specifice produc o voie bună continuă, un fel de joyeuseté de mare finețe intelectuală. Elegiile lui Emil Brumaru nu sunt neapărat elegii; la rândul lor, texte care se numesc Baladă, Pastel, Imn, Romanță ori Idilă sunt niște variațiuni cu totul libere; un poem e Rugăciune, altul Bagatelă, altul Epigramă (în sensul elin, originar, de inscripție). Cutare Baladă cu ecouri barbiene e, în
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
cremă neagră de ghete", pompe de flit, balamale, cratițe, solnițe, samovarul, "păinjeni murați în lămpi cu gaz", "sticle de oțet în care s-au înecat furnici". Îl solicită, nu odată, melci, fluturi, dovleci, leușteanul, mărarul, "cepe dulci" și păpădii. O Elegie e mostră relevantă: "O, magazii de mărfuri! / O, sfecle vechi de zahăr! / Sunt stampilat de îngeri, / Nu pot să mă mai apăr; / În săli de așteptare / Cu miros de harbuz / Beau iar dulci decilitri / De-amurg și fac abuz / Cu
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
Beau iar dulci decilitri / De-amurg și fac abuz / Cu timbre dăruite / de factorul postal"... Spațiile închise (În dormitor, În bucătărie, Interior), nespectaculosul exercită o fascinație sui generis. Până și afară, tentează un "univers dens și mic". Într-o altă Elegie, spațiul casnic pare centru de rezonanțe odorifere, tărâm aproape magic: Bucătării, bucătării de vară, Creme de zahăr ars strălucitoare, Mari șervete de-azur, dulapuri-sfinxe, Dulci utopii din linguri vechi prelinse (...) Miresmele iau foc de la perdele, Luminile s-așează lin pe
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
interbelică preferând hazardul îl desparte luciditatea, mereu în acțiune. Inventatorul lui Arthur-detectivul vine cu propria-i regie inconfundabilă. Repudiind banalul care mortifică mica provincie (locul unde nu se întâmplă nimic), deturnând spre umor însemnele stereotipiei curente dar lăsând loc și elegiei, senzitivul Emil Brumaru adoptă masca unui dionisiac fantast. Melancolia, câtă este, atribuită bunăoară Ospitalierului, se estompează printre zâmbete. De detectivul Arthur, de Julien Ospitalierul, el e aproape și departe; formează cu ei un triptic legănător balansând între exterior și interior
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
ascut pe o piatră a casei satârul tocit Cu care tai carne suavă de fluturi ce-i visul motanilor mei, Să-ngenunchez pe podele în fața sticlelor lungi de oțet și ulei, Fără sfială plângând, și să fiu fericit... Cele șapte elegii ale Detectivului evoluează în notă parodic-romanțioasă, ironizând sentimentalismul desuet: "Ții minte orășelul acela de munte (...), / Fecioarele-aveau jartiere de pluș cu nostalgice funte". Sau: "Ieșisem din cinematograful acela de periferie unde rulase un film mut, / Ținându-ne-atât de sfioși de
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
fleașcă murei Și gramofonul cântă în neștire A veșnicie tandră: "Luri-Luri", " Viața este un vis de fericire..." Câteva inscripții dedicatorii din Ruina unui samovar adresate trioului Miron Radu Paraschivescu-Nichita Stănescu-Leonid Dimov denotă, nu atât afinități estetice, cât solidaritate de grup. Elegii, câte un cântec simplu, câte un bocet în linie folclorică subliniază, încă o dată, consecvența de sistem, ideatică și afectivă, a unui poet autentic; efigie distinctă între atât de numeroșii confrați de astăzi. Fragmentele de proză poematică (intercalate în volumele esențiale
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
și-a cunoscut părintele, mort în vijelia războiului, de unde canalizarea integrală a sentimentelor filiale în direcție maternă. Reacții analoage erau de găsit la Ibrăileanu și Sadoveanu, la Albert Camus și Montherlant. "Ai două inimi, mamă" clamează Grigore Vieru, într-o elegie cu acest titlu, propulsând-o într-un timp cosmic, undeva deasupra limitelor planetare: Pe fag dulce-amărât / Arde, mamă, alba-ți stea. / Te uitași la ea atât / Încât semeni azi cu ea" (Steaua mamei). Accente imnice imensifiante alternează cu paranteze mohorâte
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
Traian și Ovidiu; urechea ascultă cântul "cocoșilor de zi", vestitori de bucurii solare; la masa amintirilor se adună figuri columnare: Mușatinul Stefan, Ion-Vodă, marii cronicari moldoveni, monumentalii Cantemir și Eminescu, alteori Creangă, Enescu, Brâncuși; e invocat Arghezi. La nivelul expresiei, elegia și frecventul lamento se prefac, nu o dată, în contrariul lor; tonul înalt, repede regăsit, orientează spre baladesc și rapsodie. În contextul dat, semnificativ în cele din urmă e ceea ce un creator cu personalitate pune din sine iar Nicolae Dabija aduce
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
se prefac, nu o dată, în contrariul lor; tonul înalt, repede regăsit, orientează spre baladesc și rapsodie. În contextul dat, semnificativ în cele din urmă e ceea ce un creator cu personalitate pune din sine iar Nicolae Dabija aduce viziuni relevante imprimând elegiei o linie răscolitoare, un fior grav ținând de o experiență comunitară intens tragică. "Nu-s poet, sunt cel născut de poeme". Autorul Apei neîncepute, nu de puține ori atins de melancolie, e un liric îngândurat, de o ironie blând-amară, uneori
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
tragică. "Nu-s poet, sunt cel născut de poeme". Autorul Apei neîncepute, nu de puține ori atins de melancolie, e un liric îngândurat, de o ironie blând-amară, uneori bravând, alteori retrăgându-se în sinele rănit cum ne încredințează printre altele Elegia tristeții din prea multă iubire, Tristețea sărbătorilor ori un remarcabil Bocet pentru Meșterul Manole. Un Nicolae Dabija apoteotic, oracular și solemn, cel care în lapidarul poem Moldova creionează o suită de definiții sclipitoare, coexistă cu un altul, retractil, savuros-narcisist și
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
cu lut / Soare-amestecat cu lună (...) // Iar în cerul de nămete / dorul lor urnea planete. Și de dragoste nebună / și cuminte, la un loc, încolțea sâmburu-n prună, / roua multă lua foc. // ... iar departe, iar aproape / luna sfârâia pe ape..." Ce este Elegia tristeții din prea multă iubire decât o meditație (cu irizări eminesciene) despre fondul comun al acestora? Vai, firul ierbii cum se roagă, drept! Și vai, mai zic, atâta depărtare se-așterne între mine, cel de azi și cel ce căuta
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
limbile: Engleză, Franceză, Germană, Italiană, Spaniolă, Rusă, Greacă, Suedeză, Polonă, Maghiară, Bulgară, Macedoneană, Slovenă, Neerlandeză și altele. NICHITA STĂNESCU Ploiești: 31 martie 1933 București 17 dec. 1983. Sensul iubirii (1969); O viziune a sentimentelor (1964); Dreptul la timp (1965); 11 elegii (1966); Roșu vertical (1967); Alfa (1967); Oul și sfera (1967); Laus Ptolemaei (1968); Un pământ numit România (1969); În dulcele stil clasic (1970); Belgradul în cinci prieteni (1971); Măreția frigului. Romanul unui sentiment (1972); Clar de inimă. Versuri de dragoste
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]