KorAP: Find »[drukola/base=exilat & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...30 31 32 ...57 >

1,411 matches

Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190

dincolo de Cortina de Fier. Atât componența socială, cât și cea politică a comunității de exilați au variat de-a lungul celor patru decenii și jumătate de regim comunist în România. în viziunea Evei Behring, au existat trei valuri principale de exilați, cel al anilor ’40-’50, al doilea în anii ’60-’70 și ultimul, în anii ’80. Astfel, pentru prima perioadă, anii ’40-’50, autoarea stabilește existența a două grupuri, folosind drept criteriu de încadrare activitatea diplomatică desfășurată fie sub regimul

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
Nu trebuie însă trecut cu vederea faptul că participarea la evenimente religioase ortodoxe sau greco-catolice făcea parte dintre cele mai constante forme de manifestare a solidarității comunității românești în străinătate. De pildă, una dintre cele mai longevive acțiuni culturale ale exilaților a fost posibilă grație Misiunii Greco-Catolice Române de la Paris care a pus la dispoziție un spațiu în sediul său de pe rue Ribera pentru ședințele unui cenaclu la care au participat mulți dintre oamenii de cultură din exil. Folosind drept criteriu

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
de o extrem de mare importanță de a ne gândi la viitorul ce se pregătește poporului nostru”. Această percepție destul de răspândită în epocă dovedea o lipsă de realism, în condițiile în care se aprecia că rolul principal îl aveau de jucat exilații înșiși și nu puterile occidentale antrenate deja în Războiul Rece. Este interesant faptul că, dacă în țară competiția politică era privită ca o condiție fundamentală a democrației, în exil aceeași competiție devenea factorul principal de dezbinare. Nicolae Morcovescu spunea că

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
funcțiunile fundamentale, ci o atmosferă [...]. Cauza obiectivă a disensiunilor din exiluri e simplă: lipsa de presiune etică a societății asupra indivizilor”. Prin urmare, trebuie explicat în ce măsură această lipsă de unitate a avut sau nu un rol determinant în ansamblul activităților exilaților, evitându-se astfel utilizarea acestei explicații ca fiind suficientă și satisfăcătoare. Se impune încă o observație, și anume că primul val de exilați a fost cel mai activ din punct de vedere politic. Potrivit unui raport al RFE, în prima

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
trebuie explicat în ce măsură această lipsă de unitate a avut sau nu un rol determinant în ansamblul activităților exilaților, evitându-se astfel utilizarea acestei explicații ca fiind suficientă și satisfăcătoare. Se impune încă o observație, și anume că primul val de exilați a fost cel mai activ din punct de vedere politic. Potrivit unui raport al RFE, în prima decadă a Războiului Rece, în afara României se aflau reprezentanți ai celor patru partide politice principale ai căror lideri se găseau în închisorile comuniste

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
politice au rămas fără nici un fel de efect și s-au dovedit a fi încă de la început lipsite de succes, cultura a fost percepută în timpul Războiului Rece ca o armă eficientă în conflictul dintre blocul comunist și cel democratic. Pentru exilați, acest lucru era cu atât mai adevărat cu cât organizațiile politice constituite nu beneficiau de recunoașterea oficială din partea statelor occidentale, care se mulțumeau doar să încurajeze tacit prezența și activitatea lor, în condițiile în care recunoscuseră statu-quo-ul în centrul și

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
fost concentrată mai ales în SUA, centrul cultural al exilului l-a reprezentat Parisul, dat fiind faptul că majoritatea intelectualilor români erau francofoni. De asemenea, la Paris au locuit și marile personalități care au coagulat în jurul lor acțiunile culturale ale exilaților și, nu în ultimul rând, așa cum am precizat mai devreme, în capitala Franței intelectualii erau proporțional categoria cea mai bine reprezentată. Adesea, s-a considerat că exilul de după 1945 este o continuare a celui de la 1848. De pildă, în primul

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
scopurile erau comune tuturor: să decidă deopotrivă asupra identității culturale a românilor, să intermedieze între cultura română și cea a țării gazdă, să fie pentru exilați foruri ale întâlnirii și schimbului de idei. însă, așa cum rezultă din cele mai multe scrieri ale exilaților, scopul declarat era să sensibilizeze opinia publică occidentală și să determine o schimbare de atitudine a guvernelor occidentale față de Europa de Est. în acest sens, unul dintre cei mai activi participați la activitatea exilului, Mircea Carp, susține că „românii din exil, din

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
câteva excepții notabile, a fost mai curând colaborativ decât combativ, fapt confirmat de prezența intelectualilor de diferite orientări politice în paginile acelorași publicații. Ion Solacolu împărtășește și el această opinie, însă ca urmare a „specificului activității din exil: acțiunile românilor exilați erau rezultatul unor inițiative individuale care grupau un număr de aderenți... Atunci când în interiorul unui asemenea grup avea loc un conflict, el se scinda în două sau mai multe subgrupuri care deveneau, fiecare, noi centre de activitate politică”. Din păcate, autorul

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
al Comitetului Național Român. în continuare, autorul apreciază că această lipsă de unitate a avut efecte mai degrabă pozitive decât negative. La rândul său, Eva Behring contestă această ipoteză, accentuând faptul că nici spațiul geografic și nici diferențele ideologice dintre exilați nu i-au împiedicat să fie prezenți în paginile a numeroase reviste sau să participe la întrunirile diferitelor organizații create, ceea ce denotă o colaborare susținută între majoritatea celor care au făcut parte din exil. în analiza sa asupra literaturii române

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
susține de fapt că pentru aceștia nu a existat o ruptură radicală față de perioada interbelică din România și că aceste două direcții s-a desfășurat într-un fel în paralel în procesul de creație al scriitorilor români. Pentru generația de exilați din anii ’60 și mai târziu, situația era diferită întrucât cei care publicaseră deja în România își făuriseră un cititor „conspirativ” ca partener care știa să descifreze mesajul, iar în exil s-au văzut lipsiți de acest public. Prin urmare

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
mesajul, iar în exil s-au văzut lipsiți de acest public. Prin urmare, „dincolo de asimilarea limbii străine, noul orizont de așteptare al noului destinatar făcea necesare strategii specifice cu eficacitate estetică”. De aceea, susține autoarea, există corelații între statutul de exilat și genul literar abordat, primele încercări în limba de exil aparținând genului publicistic, eseului, criticii literare și, mai rar, povestirii, însă între acest statut și temele abordate nu poate fi făcută o corelație similară. în final, părerea autoarei este că

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
Or, noi nu ne întâlnim decât după ce ne despărțim. Cel mult consumăm anecdote. A tunat și ne-a adunat? Desigur. însă a tunat în România și ne-a adunat în exil”. în efortul susținut de a face cunoscută cauza României, exilații s-au reunit și într-o serie de organizații formale, în măsură să ofere un cadru instituțional adecvat acțiunilor lor, cu atât mai mult cu cât Romulus Boilă spunea că „emigrația ca entitate de sine stătătoare nu are nici un rost

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
atât mai mult cu cât Romulus Boilă spunea că „emigrația ca entitate de sine stătătoare nu are nici un rost. Valoare au numai românii sau instituțiile românești din emigrație care corespund uneia sau alteia din variatele realități naționale sau internaționale actuale”. Exilații credeau că de imaginea pe care ei o prezintă în Occident depinde eficiența acțiunilor întreprinse. Prin urmare, doreau o acțiune unitară, conjugată a tuturor celor care se aflau în străinătate. De pildă, Theodor Cazaban susținea că „neînțelegerile dintre refugiați înseamnă

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
1953, care a încercat constituirea unei școli speciale pentru copiii români care se aflau la Paris. La rândul său, parohia greco-catolică, constituită la 27 februarie 1954 de către mons. Octavian Bârlea, a acționat pe plan spiritual, social și cultural pentru ajutorarea exilaților români, de cele mai multe ori indiferent de religia lor. Astfel, sediul Misiunii de pe strada Ribera a oferit un spațiu generos activităților culturale ale intelectualilor din exil. Pe plan cultural, Misiunea s-a implicat în organizarea sărbătorilor naționale ale românilor în colaborare

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
indiferent de religia lor. Astfel, sediul Misiunii de pe strada Ribera a oferit un spațiu generos activităților culturale ale intelectualilor din exil. Pe plan cultural, Misiunea s-a implicat în organizarea sărbătorilor naționale ale românilor în colaborare cu alte asociații ale exilaților, prin găzduirea de reuniuni mai mult sau mai puțin formale ale intelectualilor din exil și prin organizarea unor conferințe. Astfel, în prima jumătate a anului 1954, Misiunea română catolică din Paris a organizat o serie de conferințe la care au

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
exilații socialiști sunt în același timp și socialiști convinși. Un francez social-democrat nu poate rămâne insensibil la apelurile lor”. în fine, ziaristul Ion Dragu a publicat Cahiers Roumains, care combină articole de analiză politică cu altele de interes comun pentru exilații români. De pildă, în Cahiers Roumains a apărut un articol semnat de mons. I. Kirk, „Despre Misiunea catolică română pentru Europa”, dar și altul semnat de Eugen Titeanu, „Paradoxuri, drame și probleme ale emigrației”. însă exilații au încercat să publice

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
de interes comun pentru exilații români. De pildă, în Cahiers Roumains a apărut un articol semnat de mons. I. Kirk, „Despre Misiunea catolică română pentru Europa”, dar și altul semnat de Eugen Titeanu, „Paradoxuri, drame și probleme ale emigrației”. însă exilații au încercat să publice o tribună care să prezinte punctul de vedere comun tuturor reprezentanților partidelor democratice în presa pariziană. Astfel, în 1948 a apărut primul număr din La Nation Roumaine. Organe du Conseil des partis politiques Roumains. National-paysan, National-Libéral

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
exil, cu puține excepții, au fost posibile datorită contribuției în bani din partea unor oameni politici. Dincolo de faptul că o investiție financiară presupune un grad mai mic sau mai mare de control asupra publicației, este evidentă legătura dintre activitatea politică a exilaților și acțiunea culturală, în care ei văd instrumentul de atingere a scopului împărtășit de toți și care reflectă o suprapunere constantă între cele două dimensiuni ale aceluiași fenomen. Excepția de care pomeneam este cea de-a doua revistă literară a

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
folosindu-se șapirografierea, iar paginile revistei erau pur și simplu capsate. Printre oamenii de cultură din exil era destul de răspândită ideea că singura cultură adevărată se face în exil. Virgil Ierunca s-a opus constant acestui complex de superioritate al exilaților, apreciind că literatura română „este făcută, cu limitele evidente, acasă”. Prin urmare, Caete de Dor conțin numeroase traduceri în franceză din scriitori români contemporani, printre care și Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, George Bacovia. Conținutul revistei cuprindea rubrici precum

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
erau integrate rubricii „O seamă de cuvinte”, în timp ce „Caetele de cetire” erau dedicate unor critici incisive aduse unor personalități ale culturii în general. Rubricile „Dialog”, „Cronica” și „Cronica Poeziei” erau spațiul în care se regăseau analize ale altor publicații ale exilaților, cronici de teatru, expoziții și știri. Una dintre ideile recurente în publicațiile exilului, cea a responsabilității față de cultura românească, apare în Caete de Dor. Metafizică și poezie, unde se subliniază: „Caetele acestea sărace apar fără un «cuvânt de început». Pentru că

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
de ziare și reviste. Soluția la dezbaterea dintre publicațiile care se doreau a fi de masă și cele specializate este simplu de rezolvat, dat fiind numărul limitat al românilor care aveau acces la acestea. Pentru scopul pe care îl susțineau exilații, publicațiile în limba franceză ar fi fost esențiale, ca și intrarea pe piața publicațiilor franceze, fapt greu de realizat în condițiile date. Coordonarea dintre publicațiile apărute în diferite țări consta, de cele mai multe ori, în consemnarea bibliografică reciprocă, în recenzii sau

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
începând de la structură, educație și până la motivații sau mijloace de acțiune. Cea de-a doua trăsătură face referire la numărul mare de publicații pe care această nouvelle émigration le-a produs. Nu trebuie pierdut din vedere că, dacă la 1848 exilații români găseau în Franța pământul care a germinat ideile naționale preluate de intelectualii români, după cel de-al Doilea Război Mondial situația era mult schimbată, în sensul confruntării cu o scenă intelectuală dominată de stânga. Mai mult, la 1848, mai

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
avut acces la mass-media occidentale. Virgil Ierunca afirmă că situația s-a schimbat după 1968, când publiciștii francezi au devenit interesați în activitatea exilului și a României sub comunism. Monica Lovinescu spunea că „primul pas înspre deschiderea publicațiilor franceze pentru exilați s-a produs după 1970. Al doilea pas a fost făcut în momentul în care aceștia au început să ne caute, fiind interesați de noi. în cele din urmă, aceasta a însemnat renașterea exilului de la 1848 pe care ni l-

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]
care aceștia au început să ne caute, fiind interesați de noi. în cele din urmă, aceasta a însemnat renașterea exilului de la 1848 pe care ni l-am dorit încă din 1940”. Dacă nu au putut avea acces la mass-media franceze, exilații români trebuiau să se folosească de propriile publicații pentru a suplini această absență. Prin urmare, publicul-țintă ar fi trebuit să fie cititorul francez, în general, și nu doar intelectualii. Cu toate acestea, publicațiile românești erau fie specializate, fie în limba

[Corola-publishinghouse/Science/1865_a_3190]