1,485 matches
-
valorii, ba din contra, valoarea personalitții crescând la cei care creeaz fr dificultți și fr zbucium, Ralea întrevede și în aceast moral a valorilor un compromis: în linii generale, noteaz el, morala valorilor e o tentativ de compromis între obligația kantian și eudemonism, între subiectiv și transcendent, între apriorism și empirism, caracterul eudemonist rmânând dominant. Aici, ca și în alte prți, teoriile lui Nietzsche și Kant sunt viu combtute, iar cele ale lui Max Scheler și Hartmann, (în alte privințe valorificate
Elemente de antropologie filosofica in opera lui Mihai Ralea by Rodica Havirneanu, Ioana Olga Adamescu () [Corola-publishinghouse/Science/1282_a_2114]
-
de cercetători să avanseze scenarii extrem de optimiste referitoare la viitorul aranjament în sistemul internațional. Probabil cel mai bine cunoscut din această serie este sfârșitul istoriei al lui Francis Fukuyama, care se inspiră din bogata tradiție a filosofilor Iluminismului, resuscitând ideea kantiană a păcii eterne. În opinia lui, odată cu încheierea Războiului Rece asistăm la sfârșitul istoriei ca atare: acesta reprezintă punctul final în evoluția ideologică a lumii și presupune universalizarea democrației liberale de sorginte occidentală ca formă finală de guvernare umană. Războiul
RELATII INTERNATIONALE by Daniel Biró, Stanislav Secrieru () [Corola-publishinghouse/Science/798_a_1531]
-
este raportat la gust, considerat ca fiind facultatea de apreciere a unui obiect sau a unei reprezentări printr‑o plăcere sau neplăcere, fără niciun interes. Numim frumos ceea ce este reprezentat fără concept ca obiect al unei satisfacții universale. Din determinarea kantiană a frumosului ca universal fără concept s‑a de‑ dus prea ușor disjuncția dintre frumos și adevăr (autonomia esteticului). Însă universalitatea fără concept nu elimină semnificația ca atare, ci doar un vehi‑ cul al ei (conceptul). Dar cum arta lucrează
Michelangelo Buonarroti / Mesajul biblic al operelor sale by Ioan Blaj () [Corola-publishinghouse/Science/442_a_992]
-
luată drept imanenta, neproducându-și astfel propria contradicție din care să rezulte conceptul care să îi ofere ulterior identitatea la sine și cu sine1 - ajunsese în a doua jumătate a secolului al XVII-lea - intelectul era asimilat vonței 2. În termeni kantieni, așa cum vom constata, aceasta însemna o impardonabila confuzie între intelect și rațiunea practică. Pentru Kant, cunoașterea umană "începe cu simțurile, înaintează de aici spre intelect și sfârșește cu rațiunea, deasupra căreia nu se găsește în noi nimic mai înalt pentru
[Corola-publishinghouse/Science/84976_a_85761]
-
existent-non-existent, necesar-contingent, realitate, limită, negație etc9. Astfel, "categoriile sunt condiții ale posibilității experienței, si sunt deci valabile apriori și pentru toate obiectele experienței"10. Putem afirmă deci că, deși la un nivel rudimentar, brut, instinctual, egoist - intelectul gândește 11. Intelectul kantian se prezintă deci că o expresie a omogenității și coerentei experienței individuale, a subiectului. Limitele sale sunt astfel precis trasate, aplicându-se strict lumii fenomenale, adică lumii la care avem acces ca ființe condiționate de propriile noastre intuiții. Astfel, nu
[Corola-publishinghouse/Science/84976_a_85761]
-
și negativitate sau eul și sesizarea alterității fenomenologice: intelectul în accepțiune hegeliana Hegel însuși recunoaște și apreciază distincția kantiana între intelect și rațiune 24, admițând de altfel prompt, fără ezitare, numeroasele merite filozofice ale predecesorului său. Așa cum am constatat, intelectul kantian este "eul însuși", care gândește și ordonează materialul provenit din cunoașterea sensibilă, din experiența, aceasta fiind indispensabilă pentru existența sa25. Deși preia accepțiunea kantiana a intelectului că funcție de reglementare a experienței, Hegel îi conferă noi valente, atât pozitive cât și
[Corola-publishinghouse/Science/84976_a_85761]
-
motive, particulare, le privilegiază. Apoi, intelectual are tot dreptul să opereze prin diferențierea "accidentalului" de "esențial" și, ca individ înzestrat cu inteligență și discernământ, să își urmărească propriile scopuri 26. Este vizibilă deja distanță la care ne aflam față de intelectul kantian; spre deosebire de acesta, intelectul hegelian are capacitate de discernământ, pe care la Kant o posedă doar facultatea de judecată teleologica, superioară în planul cunoașterii intelectului. Apoi, gândirea intelectului hegelian se ridică la un nivel superior celui kantian, nemaioferind o primă și
[Corola-publishinghouse/Science/84976_a_85761]
-
se ridică la un nivel superior celui kantian, nemaioferind o primă și schematica reglementare a materiei experienței, ci stabilindu-și scopuri pe care le urmărește perseverent. Intelectul hegelian este capabil de urmărirea propriilor interese și de distincții imposibile pentru intelectual kantian, cum este mai sus amintită disociere între formă și conținut. Pentru Hegel, forma fenomenologica a lumii exterioare nu coincide cu esență să, cu propriul său conținut - libertatea - care se împlinește pe șine la scară istorică, într-un orizont temporal indefinit
[Corola-publishinghouse/Science/84976_a_85761]
-
de sinele sau pe care il recunoaște ca scop, intelectul este cu totul îndrituit să procedeze în acest fel, să se conserve și să prospere, diferențiind, în ceea ce îl privește, între chestiunile secundare și cele primare. La fel ca intelectul kantian, intelectul hegelian este condiționat de spațiu și timp. Numai că Hegel se desparte de Kant prin înțelegerea pe care o oferă acestor doi termeni. Spațiul, pentru autorul Științei Logicii, nu reprezintă, ca pentru Kant, o experineță subiectivă, o intuiție, ci
[Corola-publishinghouse/Science/84976_a_85761]
-
la capacitatea noastră de intuire subiectivă, conferindu-le realitate doar prin intermediul subiectului cunoscător, reprezintă o discuție separată, asupra căreia nu am să mă aplec aici. Este însă posibil ca Hegel să fi exagerat referitor la acest aspect, timpul și spațiul kantiene nefiind atât de obiective și de abstracte pe cat încearcă el să le prezinte. Hegel nu a exagerat însă deloc atunci când a contestat deja menționată preeminenta kantiana a intelectului în raport cu rațiunea 32, fapt care echivalează pentru acesta cu neîncrederea efectivă în
[Corola-publishinghouse/Science/84976_a_85761]
-
sine nemărginita a gândirii"33, filozofia lui Hegel nu poate decât să trateze cu reticența mefienta kantiana relativ la rațiune, la care ne vom opri mai încolo. În al doilea rând, intelectul hegelian reprezintă, spre deosebire de cel kantian, o limită. Dacă intelectul kantian își desfășura activitatea pe terenul naturii că suma integrală a experiențelor posibile, intelectul hegelian nu poate gândi adecvat natură că totalitate, deoarece este incapabil de a sesiza dinamică acesteia și rolul pe care Ideea (rațiunea) i-l atribuie în ecuația
[Corola-publishinghouse/Science/84976_a_85761]
-
cele din urmă54. Pe cale de consecință, conceptul este superior intelectului deoarece "cuprinde în sine toate determinațiile anterioare ale gândirii, ca depășite". El devine astfel "identitatea să cu sine", "liberul însuși"55. Conceptul hegelian este mult mai mult decat categoriile intelectului kantian, purtând la rândul lor numele de concepte și identificând aspecte comune și repetitive ale realității exterioare pentru a sistematiza astfel cunoașterea și a o face posibilă pentru subiect. Conceptul hegelian este o universalitate, o totalitate, chiar dacă finita, care, departe de
[Corola-publishinghouse/Science/84976_a_85761]
-
al gândirii înseși care nu are nicio acoperire în realitate 76. Mai grav, lucrul în sine îi sugerează lui Kant failibilitatea cunoașterii umane și deci a rațiunii, care ar trebui deci condiționată în activitatea ei de către intelect. Deranjat de reducționismul kantian și de neîncrederea autorului Criticii rațiunii pure în posibilitățile de cunoaștere de sine și pentru sine integrale ale umanității, Hegel îl consideră pe mentorul sau un moralist subiectiv: nu este suficient că binele, scopul suprem al rațiunii care ghidează umanitatea
[Corola-publishinghouse/Science/84976_a_85761]
-
individ în parte, indiferent de grupul căruia îi aparține" (p. 131). Noul cosmopolitism încearcă să fie o sinteză între comunitarianism, înțeles că forma "aerisita" de conservatorism (Charles Taylor), având însă și pronunțate valente de stânga (Michael Walzer) - si cosmopolitismul clasic, kantian, aspirând, la modul ideal, spre o "pace eternă". Bineînțeles, provocările teoretice și practice căruia trebuie să îi facă față noul cosmopolitism, chiar și după ce și-a dovedit calitatea de paradigmă, sunt multiple. Un efort în această direcție îl reprezintă încercarea
[Corola-publishinghouse/Science/84976_a_85761]
-
ea provenind doar din originea juridică a termenului. Ceea ce se preia din ideea de lege este doar caracterul ei de afirmație bine justificată. În definirile filosofice, termenul "lege" va fi înlocuit de cele mai multe ori cu acela de "teză". Acest sens kantian a devenit unul aproape standard, dovadă fiind că toate dicționarele îl indică într-o formă relativ apropiată. Dicționarul românesc de filosofie, de exemplu, definește antinomia drept "contradicția dintre două teze care se exclud reciproc și care pot fi demonstrate logic
Antinomicul în filosofia lui Lucian Blaga by Valică Mihuleac [Corola-publishinghouse/Science/886_a_2394]
-
și dumnezeu", " Lumina este corpusculară și ondulatorie" etc. De altfel, există și definiri exprese în acești termeni. Athanase Joja, de exemplu, susține că antinomia "constă din atribuirea a două proprietăți opuse aceluiași subiect"17. Dacă ne păstrăm în linia definiției kantiene, putem interpreta această utilizare în sensul că astfel de enunțuri sunt antinomii comprimate, ce pot fi desfăcute în două teze opuse. Prin această predicație contradictorie s-ar indica faptul că cele două teze opuse implicate de enunț sunt la fel de justificate
Antinomicul în filosofia lui Lucian Blaga by Valică Mihuleac [Corola-publishinghouse/Science/886_a_2394]
-
intelect 87. Filosofia modernă, prin Immanuel Kant, aduce distincția intelect rațiune. Spre deosebire de intelect, care este o facultate a conceptelor, rațiunea este o facultate a ideilor, având virtuți metafizice 88. În această calitate, la fel ca și intelectul ecstatic blagian, rațiunea kantiană intră în spațiul antinomiilor, acesta fiind un destin inevitabil, după cum demonstrează filosoful german. Diferența este, însă, foarte mare între cele două facultăți. Dacă rațiunea kantiană cade în antinomii, fapt inadmisibil și care îi zădărnicește scopul, intelectul ecstatic blagian face saltul
Antinomicul în filosofia lui Lucian Blaga by Valică Mihuleac [Corola-publishinghouse/Science/886_a_2394]
-
având virtuți metafizice 88. În această calitate, la fel ca și intelectul ecstatic blagian, rațiunea kantiană intră în spațiul antinomiilor, acesta fiind un destin inevitabil, după cum demonstrează filosoful german. Diferența este, însă, foarte mare între cele două facultăți. Dacă rațiunea kantiană cade în antinomii, fapt inadmisibil și care îi zădărnicește scopul, intelectul ecstatic blagian face saltul în antinomii, tocmai prin aceasta atingându-și scopul. Asupra acestei comparații voi reveni într-un capitol special. Revenind la istoria filosofiei, doar rațiunea speculativă hegeliană
Antinomicul în filosofia lui Lucian Blaga by Valică Mihuleac [Corola-publishinghouse/Science/886_a_2394]
-
dincolo de limitele experienței, pentru a cuprinde transcendentul, duce la construcții antinomice. De aici va conchide că transcendentul e neraționalizabil și neformulabil, ceea ce îl va transforma într-un adversar al metafizicii tradiționale, constructivă în esența sa. Această supoziție, prezentă în criticismul kantian, stă la baza tuturor sistemelor agnostice de gândire metafizică. • Hegel, reacționând față de criticismul kantian, își va construi metafizica pe o supoziție raționalistă modificată: transcendentul e dialectic raționalizabil și formulabil. • Plotin, Schelling, Bergson, Goethe vor alege o altă cale, în care
Antinomicul în filosofia lui Lucian Blaga by Valică Mihuleac [Corola-publishinghouse/Science/886_a_2394]
-
conchide că transcendentul e neraționalizabil și neformulabil, ceea ce îl va transforma într-un adversar al metafizicii tradiționale, constructivă în esența sa. Această supoziție, prezentă în criticismul kantian, stă la baza tuturor sistemelor agnostice de gândire metafizică. • Hegel, reacționând față de criticismul kantian, își va construi metafizica pe o supoziție raționalistă modificată: transcendentul e dialectic raționalizabil și formulabil. • Plotin, Schelling, Bergson, Goethe vor alege o altă cale, în care rațiunea nu mai joacă nici un rol. Pentru ei, transcendentul este trăibil printr-un fel
Antinomicul în filosofia lui Lucian Blaga by Valică Mihuleac [Corola-publishinghouse/Science/886_a_2394]
-
acestea, formula metafizică dogmatică postulează transcendentul, îl articulează, îi dă consistență și îl învăluie și mai mult în depărtarea sa. În acest sens, Blaga dezvoltă 133 o idee a "particularismului" misterului în cunoașterea dogmatică. El susține că, spre deosebire de misterul agnosticismului kantian, care este unul "oarecum omogen, fără dimensiuni, ascuns pretutindeni în dosul lumii văzute", pentru cunoașterea dogmatică "există mistere articulate, mistere cu dimensiunea adâncului, mistere nepricepute dar fixabile, mistere cu relief, cu încheieturi, (...) mistere potențate, de diferite grade". Formularea dogmatică tocmai
Antinomicul în filosofia lui Lucian Blaga by Valică Mihuleac [Corola-publishinghouse/Science/886_a_2394]
-
experiența sensibilă; de aceea, este valabilă numai în cadrul experienței posibile, adică a finitului, condiționatului. Astfel, încercarea rațiunii de a depăși experiența alunecă în antinomii. Necondiționatul nu poate fi gândit fără contradicție..."259. În continuare, voi intra în detaliile acestei argumentări kantiene. Cum bine se știe, toate cele trei facultăți de cunoaștere kantiene, sensibilitatea, intelectul și rațiunea, au o funcție unificatoare și ordonatoare, în plus, fiecare având drept obiect produsele celei anterioare. Sensibilitatea unifică și ordonează haosul senzorial, în forma percepțiilor și
Antinomicul în filosofia lui Lucian Blaga by Valică Mihuleac [Corola-publishinghouse/Science/886_a_2394]
-
a finitului, condiționatului. Astfel, încercarea rațiunii de a depăși experiența alunecă în antinomii. Necondiționatul nu poate fi gândit fără contradicție..."259. În continuare, voi intra în detaliile acestei argumentări kantiene. Cum bine se știe, toate cele trei facultăți de cunoaștere kantiene, sensibilitatea, intelectul și rațiunea, au o funcție unificatoare și ordonatoare, în plus, fiecare având drept obiect produsele celei anterioare. Sensibilitatea unifică și ordonează haosul senzorial, în forma percepțiilor și intuițiilor. Intelectul, prin categorii, unifică intuițiile și percepțiile în judecăți. În
Antinomicul în filosofia lui Lucian Blaga by Valică Mihuleac [Corola-publishinghouse/Science/886_a_2394]
-
a rațiunii pure, într-un demers de tip critic pe care îl numește "dialectică transcendentală", Kant își pune problema 266 care sunt antinomiile rațiunii, care sunt cauzele lor și dacă acestea sunt cu adevărat justificate. Nu voi prezenta aici sistemul kantian al antinomiilor. Mă interesează, în schimb, felul în care răspunde filosoful german celorlalte două chestiuni. Cercetând cauzele antinomiilor, Immanuel Kant fixează într-o frază esența acestui fenomen care afectează rațiunea: Dacă folosim rațiunea noastră nu numai la aplicarea principiilor intelectului
Antinomicul în filosofia lui Lucian Blaga by Valică Mihuleac [Corola-publishinghouse/Science/886_a_2394]
-
lumea fenomenală, nu și pentru în-sinele fenomenelor. Celelalte două antinomii 275 sunt amândouă adevărate, însă nu pe același plan. Tezele sunt valabile pentru lucrul în sine, pentru inteligibil, iar antitezele pentru fenomen sau sensibil. Nu voi dezbate aici nici rezolvarea kantiană a antinomiilor, nici corectitudinea acesteia. Ceea ce mă interesează este statutul antinomiilor și finalitatea pe care întâlnirea cu antinomicul o are în gândirea filosofului german. Iar acest lucru este acum clar. În primul rând, antinomiile nu aparțin realului, lucrului în sine
Antinomicul în filosofia lui Lucian Blaga by Valică Mihuleac [Corola-publishinghouse/Science/886_a_2394]