3,144 matches
-
în afara Imperiului Rus a fost posibilă în timpul vieții sale datorită lui Franz Liszt care a aranjat o interpretare a Simfoniei nr. 1 în 1880 în Germania și datorită Contesei de Mercy-Argenteau în Belgia și Franța. Muzica sa este cunoscută pentru lirismul puternic și armoniile bogate. Împreună cu unele influențe ale unor compozitori Occidentali, ca memrbru al "Grupului celor cinci" muzica sa denotă un puternic caracter rusesc. Muzica sa pasională și armoniile neobișnuite au avut o influență puternică asupra compozitorilor francezi Claude Debussy
Alexandr Porfirievici Borodin () [Corola-website/Science/306476_a_307805]
-
acestea bucurându-se de aprecierea publicului iubitor de artă fiind remarcate și de unii critici de artă. În prezent această parcurge o perioadă de ordonare calmă a formelor, de o largă echilibrare pe suprafața pânzei în care atinge adesea un lirism figurativ. Este de apreciat și faptul, că ea abordează realul, ca pe unul de tipurile fundamentale ale limbajului plastic și nu se dedă unor zone artistice iraționale, care ar putea fi caracterizate doar ca ecouri difuze, tardive ale unor experiențe
Victoria Rocaciuc () [Corola-website/Science/314197_a_315526]
-
ideologice și să performeze culturalizarea obligatorie a reproducerii socialiste.[19] Așa cum observa și Theodor Vasilescu, un maestru coregraf al epocii și teoretician al dansului pionieresc, copilul-spectacol nu mai este doar un simplu copil, ci este un dependent de „doza de lirism sau precizia în sincronizare care, subordonate unor idei ferme, au fost menite să înlocuiască clișeul schematic al „gestului copilăresc” - un refugiu în simplitatea comodă - sau tendința deja convențională de „modernizare” în suportul disco.”[20] [1] Chiar la începuturile statului democrat-popular
„Mulțumim pentru copilăria noastră fericită”: Spectacolul cu copii în România anilor 1980 () [Corola-website/Science/295691_a_297020]
-
cel mai celebru este cel intitulat „Un zugrav”, acesta impresionând prin patetismul său. În perioada interbelică, arta românească cunoaște schimbări majore. Chiar dacă ecourile cubismului și clasicismului modern stârnesc controverse, acestea sunt benefice. Pictura românească interbelică are trei izvoare de plecare: lirismul grigorescian, ecourile curentelor noi în arta Europeană și interpretarea modernă a tradiției populare și culte. Acestea se întrepătrund adesea dând naștere la elemente artistice moderne. În contrast cu arta occidentală, în România, nici avangarda și nici modernitatea artiștilor noștri nu au negat
Arta românească în secolele XIX și XX () [Corola-website/Science/312040_a_313369]
-
-și propriul său stil. Începutul său în pictură are o tentă expresionistă cu accente narative pusă în evidență mai ales în desene. Tonitza are o operă vastă compusă din peisaje, portrete, naturi moarte, interioare sau nuduri ce exprimă un subtil lirism ca în portretul scriitorului „Gala Galaction”. În acest tablou se observă forme aspre, colțuroase ce sugerează tragicul. Chiar și pe chipurile pure ale copiilor pictați de acesta se întrevede o umbră de tristețe („Fetița pădurarului”, „Cătiușa Lipoveanca” sau „Fetița olandeză
Arta românească în secolele XIX și XX () [Corola-website/Science/312040_a_313369]
-
Țărănci din Vlaici”). Studiind arta populară, acesta își îmbogățește paleta coloristică, renunțând la obișnuitele brunuri și griuri în favoarea unei cromatici pline de puritate. Pe lângă universul rural, Camil Ressu abordează și lumea citadină a intelectualilor și artiștilor, realizând portrete pline de lirism („Portretul de fetiță”, „Terasa Oteteleșeanu”). În prima jumătate a secolului XX sculptura românească va fi marcată de doi mari sculptori, Dimitrie Paciurea și Constantin Brâncuși. Numit și „Luchian al sculpturii românești”, Dimitrie Paciurea aduce o notă de modernism în sculptura
Arta românească în secolele XIX și XX () [Corola-website/Science/312040_a_313369]
-
este o poezie de Nichita Stănescu din volumul "O viziune a sentimentelor", apărut în 1964. Nichita Stănescu a lărgit aria unui lirism individualizat, mai ales pe linia vizualului. Omul, în creația sa devine demiurg, spațial este nelimitat, distanța dintre om și univers dispare. Poetul devine creator, făcând universal într-o clipă, iar lumea o privește dintr-o lunetă ce colorează totul afectiv
Cu o ușoară nostalgie () [Corola-website/Science/309909_a_311238]
-
dizarmonii, voite a fi șocant-expresive. Metaforele și construcțiile alegorice rămân însă opace, indescifrabile, iar o coerență de fond, fie ea și abil criptată, pare să nu existe. Astfel, sensul câte unui poem (sau al câte unei stanțe) e insesizabil, chiar dacă lirismul ambiționează să se înscrie în registrul meditativ, moral-filosofic, gnomic, confesiv, contemplativ sau „de notație”. În fapt, e vorba de un fel de exclamare a trăirii erotice ori a angoasei, a incertitudinii etc. De aici, un efect mai curând decorativ, de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288386_a_289715]
-
1974, 3; Laurențiu Ulici, Povestiri cu tâlc, RL, 1977, 25; Mircea Moga, „Întoarce-te să mă vezi”, CNT, 1977, 25; M. N. Rusu, Personajul numit destin, AFT, 1977, 6; Nicolae Ciobanu, Vocația pentru proza scurtă, LCF, 1977, 37; Valentin Dumitrescu, Lirism și disimulare ironică, LCF, 1978, 1; Florența Albu, Poet și prozator, VR, 1978, 4; Emil Manu, Poeme de dragoste, SPM, 1978, 374; H. Zalis, „Hibernale”, „Întoarce-te să mă vezi”, ST, 1978, 10; Doina Uricariu, „Ninsoarea care ne trebuie”, LCF
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288386_a_289715]
-
poetul se înfățișează ca „defloratorul” unei lumi încă virgine: „Nedeflorată e lumea în calea poetului / ori prea bătrână, și ziua de ieri / e o lumină cu gâtul răsucit.” Odată cu Patimile după Bacovia (1972), G. renunță la limbajul fastuos în favoarea unui lirism discursiv, în care enumerarea, lipsa punctuației și fracturarea sintaxei iau locul metaforismului intens de până acum. De asemenea, se observă și o ușoară deplasare de perspectivă: nostalgia începe să se amestece cu ironia și autoironia în poeme în care imaginea
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287210_a_288539]
-
în condițiile „construirii socialismului”. Informația e amănunțită, trimiterile la istorie permanent prezente, ispita enciclopedică emană din fiecare reportaj. Scriitorul înregistrează cu atenție și se exprimă cu îngrijire, chiar dacă uneori pactizează - conform uzanțelor epocii și „cerințelor” genului - cu grandilocvența și cu lirismul triumfalist. Darul observației, capacitatea de a stabili asociații și conexiuni revelatoare fac din A. un bun reporter și, în general, un autor de note de călătorie interesante, adevărate eseuri (O clipă în China, 1978). Vocația lui în publicistică pare să
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285367_a_286696]
-
să o provoace revista „Literatorul” aducea în poezie ceva nou în opoziție cu eminescianismul și cu mișcările neoromantice paseiste de orientare rurală (sămănătorismul, poporanismul). Se promova inspirația citadină și exotică, cultivarea livrescului, rafinamentul formal, experimentarea de tehnici noi. Poezia orașelor, lirismul de sursă intelectuală, vitalizat de freamătul existenței moderne, comunicat pe calea versului liber vor deveni ideile structurante ale programului revistei „Vieața nouă”, dirijată de Ovid Densusianu. Rezultatele militantismului acesteia nu au fost însă pe măsura eforturilor, de vreme ce s. propus aici
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289675_a_291004]
-
sau așa credea ea. În realitate, cum avea să i se spună după aceea, era un ins de care toată lumea se ferea, fiindcă îi pândea pe toți și fusese dovedit că era în slujba instituției de care pomenise cu atâta lirism. Numai Matilda nu știa, deși îl vedea adesea colindând birourile, totdeauna în mână cu o fițuică de sarcini, încredințate de organizație; se încleia la vorbă, insista, revenea, însă cu o mască de umilință pe chip, înșelîndu-i doar pe naivi sau
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
vis! Nu așa mare ca asta, nu se vor mai face multă vreme astfel de case, dar ași ști eu cum s-o concep în așa fel încît să stau eu în ea așa singurică și fericită..." Și prinsă de lirism se uită iar la mine: Ei?! Ce ziceam? Cerea prea mult de la oameni și de la viață? Nu, dar cine nu dorește același lucru, mai puțin singurătatea? "Știu eu, surâse iar cu tandra ei ironie, asta nu se va mai întîmpla
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
dintre diferite tipuri de discurs. Trebuie să reamintim - deși faptul nu mai constituie un secret pentru nimeni - că, în modernism, granițele poeziei s-au restrâns vizibil, astfel încât aceasta a ajuns să se confunde - mai mult decât oricând în trecut - cu lirismul pur. Pe bună dreptate Alfonso Berardinelli - criticul italian preocupat, poate la fel de mult ca și Gh. Crăciun în spațiul nostru, de efectele ciocnirii „aisbergului” tranzitivității poetice cu „Titanicul” poeziei reflexive - susținea că „până și poeticile inclusive și aglutinante, ca acelea ale
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
astă dată ecuația care se impune este „poezie = gen liric”. Din toate aceste definiții „canonice” ale conceptului discutat, transpare cu claritate faptul că, fără excepție, limbajul poetic a fost asimilat în mod restrictiv cu un spațiu al motivării, al literalității, lirismului și antiprozei, al conotației și obscurității semantice; în aceste condiții, modelul propus de Gheorghe Crăciun este cu atât mai util cu cât lărgește sfera conceptului și înlătură frontiere artificial create și impuse. Ipoteza de la care pornesc considerațiile sale este aceea
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
dialogul genurilor” la „dialogul lumilor”." În poezia italiană a ultimelor decenii nu sunt puțini autorii care utilizează strategii retorice - adeseori sofisticate - pentru a mima transparența, în tentativa de a capta interesul unui public din ce în ce mai puțin sedus de sferele rarefiate ale lirismului. Printre aceste strategii, recursul la procedee narative, dramatice sau diaristice ocupă, desigur, un loc privilegiat. Esențială devine experiența împărtășită, modul în care se stabilește dialogul între lumi diferite prin intermediul unui limbaj ce nu se mai mulțumește să răsfrângă, narcisic, doar
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
scriitură ce pare că urmărește să se confunde cu realitatea însăși. În fine, nu putem trece cu vederea „metoda” poetică a lui Elio Pagliarani, scriitor care a demonstrat cu suficient de consistente argumente (furnizate cu precădere prin intermediul practicii literare) că lirismul se dovedește neputincios în confruntarea cu o realitate polimorfă, refractară față de orice tentativă de esențializare. De la Ragazza Carla (1962) la Ballata di Rudi (1995), Pagliarani și-a construit poemele prin recursul la personaje memorabile, cu rol coagulant, în jurul cărora gravitează
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
închegarea unor trame narative, la derularea unor „istorii” în buna tradiție „a poemului teatral, a monologului dramatizat și a baladei (în genul lui Majakovskij, Eliot și Brecht.)” 278. Într-un cuvânt, avem de-a face cu o poezie care depășește lirismul, fără a-l exclude cu totul, reușind să îl transfere în dimensiunea cotidiană a trăirii. Pe de altă parte, asemenea strategii - detectabile, de altfel, nu numai în scrierile reprezentanților neoavangardei italiene, ci la câțiva poeți lombarzi din deceniul al șaptelea
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
-o cu ceasornicăria, croitoria, broderia sau țesutul de covoare, repudiază „impura industrie” și „estetica ei mecanică”, remarcând că, în ansamblu, aceasta ar suferi de un păcat de „facilitate” și „lene”. Departe de a se plasa „sub constelația și în rarefierea lirismului absolut” (ne aflăm doar în prezența unui poet „respins de Idee”!), poezia aceasta ar ține de „genul hibrid, roman analitic în versuri, unde, sub pretext de confidență, sinceritate, disociație, naivitate, poți ridica orice proză la măsura de aur a lirei
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
parcă puțea A tămâie. Săteanul dete bici. — „Ce cauți noaptea, cernită, pe-aici?”... (Ucigă-l toaca) Caracterul anecdotic al poemului este cât se poate de evident; stilul indirect liber alternează cu cel direct (notarea frustă a dialogurilor accentuează distanțarea de lirism), iar impresia de spontaneitate și directitate devine covârșitoare. Totuși nu (numai) de aici provine „dublul efect” sesizat și de Nicolae Balotă 310, nici măcar din exhibarea unui „dispreț real la adresa eului liric”311, ci din conjugarea (atât la nivelul „discursului”, cât
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
utilității construcțiilor ample, prozastice în poezie, vor reveni în prim-planul literaturii noastre, în forme apăsate, abia în anii optzeci. Însă chiar și până la acel moment, în perioada imediat postbelică și chiar în cea șaizecistă (în plină frenezie a redescoperirii lirismului interbelic), asemenea tendințe au continuat să existe, chiar dacă marginal. 4.5 Funcția terapeutică a (de)mistificării în poezia lui Geo Dumitrescutc "4.5 Funcția terapeutică a (de)mistificării în poezia lui Geo Dumitrescu" În mod oarecum similar experimentelor avangardiste amintite
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
despre generația ’60)tc "4.6 Excepții care confirmă regula (paranteză despre generația ’60)" În legătură cu direcția neomodernistă din poezia românească a deceniului șase, vom repeta, inevitabil, anumite adevăruri care îndeobște se cunosc. Esențială pentru această perioadă a fost considerată redescoperirea lirismului, a ideii de poezie lirică, a individualității creatoare ș.a.m.d., după aberația poeziei propagandistice a primelor decenii postbelice. Este greu așadar să înțelegem exact specificul acestei literaturi și, mai cu seamă, al receptării ei, în afara contextului politic în care
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
an al debutului scriitorul ar părea să-i aparțină. Nu vom enumera aici, din nou, argumentele care vin în sprijinul acestei afirmații; ne vom mulțumi doar să menționăm împrejurarea că scriitorul și-a construit opera - în plină frenezie a resurecției lirismului - pe un model preponderent epic351. Nu este greu de remarcat faptul că majoritatea textelor sale au ca punct de plecare un pretext narativ, dezvoltându-se apoi fie ca mici „povești în versuri”, fie ca „scene” desprinse dintr-un vrăjitoresc și
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
câteva minute (durata lecturii poemului) în care nu se întâmplă nimic”360. Iar acest cadru, în cazul de față, este individualizat prin câteva detalii discrete, însă îndeajuns de impregnate de livresc pentru a sugera o anumită melancolie, asimilabilă, la rigoare, lirismului. Bunăoară „liniștea binefăcătoare”, egreta focului din sobă, lichidul liniștitor din sticlă, solitudinea și chiar așteptarea „marelui prieten” sunt semnificative tocmai în măsura în care favorizează alunecarea în alt plan, deschid calea reveriei și înlesnesc răsturnările și încălcările de granițe. Căci dincolo de tonul ironic-livresc
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]