993 matches
-
lui Damian Stănoiu este evaluat în raport cu standardele și exigențele creștine de bun-simț. Întotdeauna reperul pentru măsurarea patologiei spirituale este fundamental creștin: mănăstirea, adică, e pusă față în față cu propriile-i exigențe și dovedită inconsecventă: afirmă fariseic, pe față, valorile monahismului, dar, "mai cu fereală", le încalcă. Reperul, criteriul evaluării rămâne neatins. La limită, gestul de a scrie și de a expune în văzul tuturor păcatele din interior dacă e să nu negăm cu totul valoarea de adevăr a textelor sale
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
argumentul, mult mai prestigios În epocă, al naționalismului. Intenția lui, afirma Bariț, era aceea de a restatornici instituția călugăriei, deoarece aceasta, „unită cu clerul, odinioară era fala națiunii românești”. Dacă proiectele lui Bariț XE "Bariț" vor rămâne nematerializate (spre paguba monahismului și a națiunii, dacă e să-i dăm crezare), Simion Bărnuțiu XE "Bărnuțiu" În schimb, va plăti un tribut mult mai greu mentalităților ecleziastice În cultul cărora fusese crescut. Deși gândirea sa politică și filosofică se va Îndepărta de spiritul
[Corola-publishinghouse/Science/2263_a_3588]
-
două celule în primăvara lui 1950 înainte de a fi transferat la Târgu Ocna la sfârșitul lunii mai. A fost eliberat în 1954 din închisoarea Caransebeș, un an mai târziu înscriindu-se la Facultatea de Teologie. În 1956 a intrat în monahism, dar a fost rearestat în 1958 și condamnat la 18 ani de închisoare, într-unul din valurile de represiune care au urmat revoluției maghiare din 1956. Eliberat în 1964, a fost hirotonit diacon și apoi preot. A fost episcop al
[Corola-publishinghouse/Science/2118_a_3443]
-
înmulțit asemenea ciupercilor mănăstirile și seminariile teologice în care Boccaccio ar fi găsit nenumărate teme de caracterizare pentru un Decameron „ortodox”. Poate nu degeaba un arhimandrit de la Athos remarca, vizitându-ne țara, că avem mulți monahi, dar nu și un monahism... Ce va fi zicând oare patronul pustnicilor, cel îmbrăcat în mantie de călugăr ca Botezător al Domnului? Când oare vreun ieromonah virtuos a rostit un cuvânt răspicat despre maladiile momentului, fără să fi primit totuși o mustrare, scrisă ori verbală
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
propuneau să stabilească nuclee liturgice, social-caritabile și duhovnicești, cu scopul angrenării „tinerimii ortodoxe” într-un proiect de restaurare morală. Prin intermediul pelerinajelor, taberelor de vară, activităților sociale, al „conferințelor duhovnicești” (Sf. Ioan Casian) cu invitați de marcă din peisajul teologiei și monahismului românesc, aceste organizații au încercat să se constituie într-o alternativă realistă pentru fiecare student care, atras de credința ortodoxă, nu se regăsea în „spiritualitatea” sclerozată a bisericilor de parohie, așa cum apărea ea în cele mai multe orașe și sate românești. „Și
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
În comentariul său la traducerea românească a Tratatului practic și a Gnosticului, C. Bădiliță adoptă, în linii mari, metoda exegetică consacrată de Antoine Guillaumont acum aproape trei decenii (i.e., conferința „Un filozof în deșert”, reluată în volumul colectiv despre „fenomenologia monahismului”). În prefață, traducătorul român se opune oricărei „înregimentări” ecleziastice a monahului din Kellia. Ni se reamintește că, mai ales după condamnarea sa în contumacie din anul 553, Evagrie Ponticul a suferit o regretabilă damnatio memoriae, mai cu seamă în cercurile
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Pentru alți cercetători ai fenomenului monastic creștin din primele secole, această idee ar fi de neacceptat, întrucât ea se întemeiază pe contingențe disparate. Nici Derwas Chitty 2 - care a redactat o monografie a deșertului -, nici John Binns 3 - istoric al monahismului palestinian -, nici Alexander Golitzin - cel care a studiat în adâncime sursele iudaice ale controversei antropomorfite -, nici E. Prinzivalli 4 - care a dezbătut prima controversă origenistă - și nici istorici generaliști de talia unor Vincent Desprez 5, Adalbert de Vogüé6, Graham Gould
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
E. Prinzivalli 4 - care a dezbătut prima controversă origenistă - și nici istorici generaliști de talia unor Vincent Desprez 5, Adalbert de Vogüé6, Graham Gould 7 sau James E. Goehring 8 nu au identificat la acest nivel superficial tensiunile din interiorul monahismului Bisericii primare. Cât privește faimoasa apoftegmă 7, cu privire la Evagrie, din Patericul egiptean (seria alfabetică), frecvent citată pentru a ilustra nu doar antipatia monahilor copți față de „intelectuali”, ci și „naționalismul” rigid al acestora din urmă9, sensul în care ea trebuie citită
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
d.Hr., în contextul acutizării polemicilor hristologice între Alexandria și Constantinopol. Ceea ce definește lumea deșertului nu este un contrast între monahii copți și monahii „eleniști” sau romani, ci tensiunea dintre universul urban (e.g., Alexandria) și legile pustiei. Instrumentalizarea ideologică a monahismului este un fenomen care nu poate fi atribuit pentru întâia oară decât episcopului Teofil, papă al Alexandriei (385-412), la un moment mai degrabă crepuscular din istoria Părinților deșertului 2. Pe scurt, cel puțin în ceea ce îl privește pe Evagrie Ponticul
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
și cu nesaț din cărțile învățătorilor despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Isaac Sirul Ereditatea misticii bizantinetc "Ereditatea misticii bizantine" Alături de Iosif Isihastul, Paisie Aghioritul sau părintele Porfirie sau Teoclit Dionisiatul, arhimandritul Emilianos reprezintă o apariție năprasnică pe scena monahismului atonit contemporan. Cunoscute cititorului român prin traducerile apărute la Editura Deisis în colecția „Mistica”, seria „Scrieri duhovnicești de la Simonos Petras”, cuvântările și catehezele arhimandritului Emilianos apar în trei volume distincte: Monahismul - pecetea adevărată (1999), Viața în Duh (2001) și, în
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Dionisiatul, arhimandritul Emilianos reprezintă o apariție năprasnică pe scena monahismului atonit contemporan. Cunoscute cititorului român prin traducerile apărute la Editura Deisis în colecția „Mistica”, seria „Scrieri duhovnicești de la Simonos Petras”, cuvântările și catehezele arhimandritului Emilianos apar în trei volume distincte: Monahismul - pecetea adevărată (1999), Viața în Duh (2001) și, în pregătire, o tâlcuire la Psalmi intitulată Să ne veselim de Domnul 1. Excelenta ediție românească a cărții despre „viața în Duh” confirmă impresiile pe care cititorii și le-au putut face
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
interpelări năvălește prin interstițiile tăcerii. Vântul, care suflă oriîncotro vrea, ne caută pretutindeni. Prin moartea păcatului are loc în noi o primă Înviere a lui Hristos. În chip uimitor, primind darul unei vieți noi, „încep să am drepturi în Dumnezeu”. Monahismul: de la credință la cunoașteretc "Monahismul \: de la credință la cunoaștere" Viața monahală nu este o permanentă trecere de la simpla credință (pistis) la nemincinoasa cunoaștere (gnosis) a Duhului. Monahii sunt cei care vin să mărturisească, „în tot locul și-n tot ceasul
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Vântul, care suflă oriîncotro vrea, ne caută pretutindeni. Prin moartea păcatului are loc în noi o primă Înviere a lui Hristos. În chip uimitor, primind darul unei vieți noi, „încep să am drepturi în Dumnezeu”. Monahismul: de la credință la cunoașteretc "Monahismul \: de la credință la cunoaștere" Viața monahală nu este o permanentă trecere de la simpla credință (pistis) la nemincinoasa cunoaștere (gnosis) a Duhului. Monahii sunt cei care vin să mărturisească, „în tot locul și-n tot ceasul”, slava acestei cunoașteri prin har
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
răstălmăcească ori să-l accepte fără să cârtească. Ca un „izvor pecetluit” (Cântarea Cântărilor 4, 12), el duce o viață singuratică prin tăcere, apostolică prin osteneli și universală prin liturghie. Viața monahală „e o viață definitivă” întrucât anticipează condiția eshatologică. Monahismul nu este calea făcută să convină cuiva, nici măcar celor care au vocația singurătății. Pentru cei din lume, monahismul este scandal și nebunie. Rămâne de admirat, pe de o parte, zelul cu care monahii adevărați refuză să-și justifice condiția săracă
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
o viață singuratică prin tăcere, apostolică prin osteneli și universală prin liturghie. Viața monahală „e o viață definitivă” întrucât anticipează condiția eshatologică. Monahismul nu este calea făcută să convină cuiva, nici măcar celor care au vocația singurătății. Pentru cei din lume, monahismul este scandal și nebunie. Rămâne de admirat, pe de o parte, zelul cu care monahii adevărați refuză să-și justifice condiția săracă în fața lumii. Cei care, încredințați de propria vocație, nu se grăbesc să devină niște ridicoli interpreți ai curiozității
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
au bucurat mănăstirile în epoca bizantină. Din nefericire, foarte puțin răsăriteni s-au desprins de această mentalitate asistențialistă. Totuși, protectoratul asigurat Bisericii creștine de vechile monarhii europene a dispărut definitiv, în Răsărit, ca și în Apus. Este inevitabil ca legitimitatea monahismului să nu poată fi argumentată în termenii seculari (e.g., vechimea istorică, rolul cultural etc.). Cum s-ar putea justifica inutilitatea socială a monahismului - ireductibil, în forma sa pură, la oricare din funcțiile instituțiilor de tip caritativ ale Bisericii- atunci când monahii
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
de vechile monarhii europene a dispărut definitiv, în Răsărit, ca și în Apus. Este inevitabil ca legitimitatea monahismului să nu poată fi argumentată în termenii seculari (e.g., vechimea istorică, rolul cultural etc.). Cum s-ar putea justifica inutilitatea socială a monahismului - ireductibil, în forma sa pură, la oricare din funcțiile instituțiilor de tip caritativ ale Bisericii- atunci când monahii au pierdut harul provocator și geniul neprevăzut al Sfântului Ioan Botezătorul? Cum vom evita comparația monahismului cu toate celelalte instituții omenești atunci când călugării
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
s-ar putea justifica inutilitatea socială a monahismului - ireductibil, în forma sa pură, la oricare din funcțiile instituțiilor de tip caritativ ale Bisericii- atunci când monahii au pierdut harul provocator și geniul neprevăzut al Sfântului Ioan Botezătorul? Cum vom evita comparația monahismului cu toate celelalte instituții omenești atunci când călugării și călugărițele au încetat să mai fie mesageri ai cerului, gătind calea Domnului în vremuri de apostazie? Indiferent de modul în care monahismul ortodox își va menține continuitatea sub raport istoric și de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
geniul neprevăzut al Sfântului Ioan Botezătorul? Cum vom evita comparația monahismului cu toate celelalte instituții omenești atunci când călugării și călugărițele au încetat să mai fie mesageri ai cerului, gătind calea Domnului în vremuri de apostazie? Indiferent de modul în care monahismul ortodox își va menține continuitatea sub raport istoric și de prețul pe care-l va plăti pentru o supraviețuire convențională, dar sigură, temeliile sale tradiționale continuă să provoace stupoare. Pentru ochiul profan, ne spune arhimandritul Emilianos, „temeliile nu se văd
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
supraviețuire convențională, dar sigură, temeliile sale tradiționale continuă să provoace stupoare. Pentru ochiul profan, ne spune arhimandritul Emilianos, „temeliile nu se văd niciodată”. Se întâmplă ca, în cinismul negustoresc al conștiinței noastre diurne, dominată de un prost activism, ideea de monahism să ne apară ca o iresponsabilă sustragere de la obligațiile sociale ale fiecărui om față de semenii săi. Nu mai puțin frecventă e abordarea romantică a conștiinței nocturne care înțelege călugăria în termenii unei evaziuni exotice, menită să compenseze o duzină de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
apară ca o iresponsabilă sustragere de la obligațiile sociale ale fiecărui om față de semenii săi. Nu mai puțin frecventă e abordarea romantică a conștiinței nocturne care înțelege călugăria în termenii unei evaziuni exotice, menită să compenseze o duzină de eșecuri sentimentale. Monahismul creștin nu e nimic din toate acestea, deși pentru cei mai mulți oameni el începe prin semnarea unei declarații de faliment. Totuși, monahismul nu este doar un răspuns dat negativității. Dacă toți cei îmbrăcați în haina monahală ar fi pornit în „viața
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
a conștiinței nocturne care înțelege călugăria în termenii unei evaziuni exotice, menită să compenseze o duzină de eșecuri sentimentale. Monahismul creștin nu e nimic din toate acestea, deși pentru cei mai mulți oameni el începe prin semnarea unei declarații de faliment. Totuși, monahismul nu este doar un răspuns dat negativității. Dacă toți cei îmbrăcați în haina monahală ar fi pornit în „viața îngerească” având doar gustul ratării, câți ar mai fi rezistat până la capăt? Pe lângă cartea Ecleziastului sunt necesare și fericirile din predica
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
bucurii veșnice îi face pe cei atenți la chemarea Domnului să părăsească văile secate ale deșertăciunii pentru o viață ascunsă și necunoscută. Arhimandritul Emilianos descrie treptele vieții monastice în cadența lor mistagogică. Parcursul ascendent al vieții fiecărui creștin cunoaște în monahism o pantă mult mai abruptă. Întreaga strădanie a monahului este de a recâștiga harul botezului și curăția desăvârșită a celor care s-au unit cu Hristos ca într-o nuntă. Nunta e metafora centrală în scrierile profeților din Vechiul Testament și
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
botezului și curăția desăvârșită a celor care s-au unit cu Hristos ca într-o nuntă. Nunta e metafora centrală în scrierile profeților din Vechiul Testament și o figură recurentă în scrierile pauline. În lumina acestei corespondențe între monoteism și monogamie, monahismul apare ca un parcurs al reintegrării omului în starea de pace și împăcare cu Dumnezeu. La capătul unei vieți de înfrânare și pocăință, fiecare monah reface experiența unității eshatologice a umanității. Fără recunoașterea abisului despărțirii noastre de Dumnezeu este imposibil
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
lucru nesăturat”, proporția de întuneric sau de lumină pe care omul o poate înghiți nu întrece vreo măsură sau bănuială. „Chiar făcându-și un vițel și.e., idolț, omul exprimă această dorință șinfinităț după Dumnezeire”, spune starețul Emilianos. Intrarea în monahism ar trebui să fie echivalentă cu desprinderea de noianul amăgirilor în care ne proiectează o dorință prin definiție politropă. Părăsind împrăștierea (diaspora), mintea omului trebuie repatriată în marea Împărăție a lui Dumnezeu. Fără această dureroasă dezvrăjire, în care profunzimile sufletului
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]