883 matches
-
pe Juliane. Această căsătorie și nunta fratelui ei Leopold cu Prințesa Charlotte Augusta de Wales au făcut din micul ducat de Saxa-Coburg inima dinastică a Europei. În plus, datorită relațiilor cu Imperiul Rus, Saxa-Coburg a fost relativ salvat în timpul războaielor napoleoniene. Juliane, care nu avea încă 15 ani a luat numele de Ana Feodorovna după ce a trecut la ortodoxism și s-a căsătorit cu Constantin, care avea 17 ani, la St.Petersburg la 26 februarie 1796. Împărăteasa a murit nouă luni
Prințesa Juliane de Saxa-Coburg-Saalfeld () [Corola-website/Science/321243_a_322572]
-
mai mare) și Maria Teresa de Neapole și Sicilia în 1790, și între Arhiducele Ferdinand (fratele ei mai mare) și Luisa de Neapole și Sicilia. La 19 septembrie 1790 a avut loc căsătoria prin procură. Era o perioadă turbulentă, războaiele napoleoniene afectau peninsula italiană și nunta efectivă nu a avut loc timp de mai mulți ani. Între timp, ambii părinți ai Mariei Clementina au murit în 1792, la o perioadă scurtă de timp, iar fratele ei Francisc a devenit noul împărat
Arhiducesa Maria Clementina a Austriei () [Corola-website/Science/321278_a_322607]
-
cea a lui "Setni anchetator temporal", un agent temporal al Federației Galactice condusă de creiere conservate, care a debutat în 1969 cu românul "L'Exilé du temps". "Trilogia Éridan" (1970-84) descrie cucerirea unui imperiu spațial de către un grup de soldați napoleonieni răpiți de extratereștri, tema care amintește de românul "Cruciada în cosmos" a lui Poul Anderson. Alte serii cunoscute ale autorului sunt "Alex Courville" (1978-88) sau "Leș Cités de l'espace" (1979-85), care amintește de seria "Cities în Flight" a lui
Pierre Barbet (scriitor) () [Corola-website/Science/321294_a_322623]
-
trecut regatul normand și șvab al Siciliei în secolele al XII-lea și al XIII-lea, separat în două după Revolta Vesperilor Sicilieni din 1282. Rădăcinile revoluției din 1848 se găsesc înainte de Congresul de la Viena, în 1812, în timpul tumultoasei perioade napoleoniene când dinastia Bourbon a trebuit să plece din Napoli și să-și mute curtea regală la Palermo cu ajutorul marinei engleze. Nobilii sicilieni au profitat de ocazie pentru a-i forța pe Bourboni să accepte o nouă constituție pentru Sicilia bazată
Revoluția siciliană din 1848 () [Corola-website/Science/320511_a_321840]
-
că afișele și manifestele au fost distribuite cu trei zile înainte de 12 ianuarie. Planul a prevăzut această coincidență cu ziua de naștere a lui Ferdinand al II-lea al celor Două Sicilii, născut chiar la Palermo în 1810 (în perioada napoleoniană). Nobilii sicilieni au reușit să resusciteze rapid constituția din 1812, care includea principiile democrației reprezentative și al rolului central al Parlamentului în guvernare. S-a avansat ideea unei confederații a tuturor statelor italiene. Parlamentul sicilian nu a reușit să controleze
Revoluția siciliană din 1848 () [Corola-website/Science/320511_a_321840]
-
fi asociat cu faptele criminale în favoarea unei puteri ocupante, care pot include: complicitatea cu ocupantul în persecutarea cetățenilor proprii, jaful și exploatarea economică sau participarea la un guvern marionetă. Termenul „colaboraționism” provine din franceză din anul 1802, din perioada războaielor napoleoniene, când "collaborateur" erau numiți contrabandiștii care comercializau mărfuri britanice și îi ajutau pe monarhiști să fugă din țară. Colaboraționismul în sens de „cooperare perfidă cu inamicul” datează din 1940, termenul referindu-se la început la guvernul de la Vichy și la
Colaboraționism () [Corola-website/Science/320699_a_322028]
-
este personajul principal al unei serii de povestiri comice scrise de scriitorul britanic Arthur Conan Doyle. Eroul, Etienne Gerard, este un husar în Armata Franceză în timpul Războaielor napoleoniene. Principala trăsătură de caracter a lui Gerard este vanitatea - el este ferm convins că este cel mai curajos soldat, cel mai mare spadasin, cel mai desăvârșit călăreț și cel mai galant amant din întreaga Franță. Gerard nu greșește mult întrucât
Brigadierul Gerard () [Corola-website/Science/320928_a_322257]
-
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei și un număr de state germane a învins în final Primul Imperiu Francez și l-a obligat pe Împăratul Napoleon I să abdice și să plece în exil pe insula Elba. După dezastruoasa campanie napoleoniană din Rusia, în februarie-martie se încheagă noua Coaliție europeană, Prusia alăturându-se Rusiei, Marii Britanii și rebelilor din Spania și Regatul Portugaliei. Dupa o serie de victorii ale lui Napoleon la Lützen și Bautzen, în august, Austria și Suedia se alătură
Războiul celei de-a Șasea Coaliții () [Corola-website/Science/315388_a_316717]
-
-se Rusiei, Marii Britanii și rebelilor din Spania și Regatul Portugaliei. Dupa o serie de victorii ale lui Napoleon la Lützen și Bautzen, în august, Austria și Suedia se alătură Coaliției, urmate de Bavaria, în octombrie. Cu armatele reorganizate după standardele napoleoniene, forțele coalizate s-au masat în Germania centrală. Două o victorie zdrobitoare a lui Napoleon la Dresda, Aliații și-au schimbat strategia și au evitat să mai lupte împotriva armatei principale conduse de Împărat, concentrându-se pe a lupta împotriva
Războiul celei de-a Șasea Coaliții () [Corola-website/Science/315388_a_316717]
-
bătălii, slăbind decisiv armata franceză. Ca atare, în octombrie 1813, Napoleon decide să își adune toate forțele pentru o bătălie decisivă la bătălie de la Leipzig (cunoscută și ca „Bătălia Națiunilor”). Aceasta urma să fie cea mai mare bătălie a Războaielor napoleoniene și cea mai mare din istorie până la Primul Război Mondial. Trădat de aliații săi saxoni, sub presiunea crescândă a unui inamic mult superior numeric, Napoleon este nevoit să se retragă spre Franța. Ultima etapă a războiului, apărarea Franței, este deseori
Războiul celei de-a Șasea Coaliții () [Corola-website/Science/315388_a_316717]
-
Primul Război Mondial. Trădat de aliații săi saxoni, sub presiunea crescândă a unui inamic mult superior numeric, Napoleon este nevoit să se retragă spre Franța. Ultima etapă a războiului, apărarea Franței, este deseori considerată a fi cea mai impresionantă campanie napoleoniană, deoarece Împăratul a învins și respins în numeroase rânduri armate mult superioare numeric. În cele din urmă, în ciuda acestor victorii tactice, înfrângerile anterioare suferite de Napoleon în Rusia și Germania s-au dovedit a fi fatale, iar aliații au ocupat
Războiul celei de-a Șasea Coaliții () [Corola-website/Science/315388_a_316717]
-
sunt bună de nimic pe lumea asta, sufletul meu nu mai are putere de a se recupera în urma acestei lovituri.” Deși Elisabeta nu avea încă treizeci de ani, nici ea nici Alexandru nu mai sperau să aibă copii. În timpul războaielor napoleoniene, Elisabeta Alexeievna a fost un susținător al politicii soțului ei ca de fiecare dată în timpul vreunei crize. După căderea lui Napoleon alături de Alexandru și multe alte capete încoronate a participat la Congresul de la Viena (1814) unde s-a întâlnit cu
Louise de Baden () [Corola-website/Science/315389_a_316718]
-
parte din Commonwealth. Împreună cu Primul Război al Burilor (decembrie 1880 - martie 1881), perioada este cunoscută sub numele de „Războaiele Burilor”. Originile războiului au fost complexe și provin din peste un secol de conflicte între buri și Imperiul Britanic. În timpul Războaielor Napoleoniene, o expediție britanică a debarcat în Colonia Capului și a învins forțele olandeze în bătălia de la Blaauwberg. După războaie, britanicii au cucerit oficial colonia, și au încurajat emigrația coloniștilor britanici, care au intrat în conflict cu cei olandezi. De-a
Al Doilea Război al Burilor () [Corola-website/Science/321895_a_323224]
-
ale populației poloneze. În ciuda unor succese locale, revolta a fost, până la urmă, nimicită de o armată rusă superioară numeric, condusă de Ivan Paskevich. După împărțirile Poloniei, Polonia a încetat sa mai existe ca entitate politică independentă. Cu toate aceste, Războaiele napoleoniene și participarea poloneză în războaiele împotriva Rusiei și Austria a dus la crearea Ducatului Varșoviei. Congresul de la Viena a dus la încetarea existenței statului, precum și la împărțirea Poloniei între Rusia, Prusia și Imperiul Austriac. Austro-Ungaria a anexat câteva teritorii în
Revolta din Noiembrie () [Corola-website/Science/321345_a_322674]
-
Danemarcei și de politicianul danez Ove Høegh-Guldberg. Din anul 1784, fiul său Frederick al VI-lea al Danemarcei a domnit permanent ca prinț regent. Această regență a fost marcată de reforme liberale însă și de începutul dezastrelor cauzate de războaiele napoleoniene. Christian a murit în 1808 la vârsta de 59 de ani la Rendsburg, Schleswig de anevrism cerebral.
Christian al VII-lea al Danemarcei () [Corola-website/Science/316339_a_317668]
-
Gustav I al Suediei cel care obținuse independența Suediei (1523) după o perioadă de uniune cu celelalte țări scandinave. Cu toate acestea, în 1810, a fost ales ca prinț moștenitor al Suediei mareșalul francez Jean-Baptiste Bernadotte. După înfrângerea în războaiele napoleoniene în 1814 și pierderea Norvegiei, spre sfârșitul domniei, Frederic al VI-lea a renunțat la ideile liberale și a guvernat cu autoritate. Cenzura și suprimarea oricărei opoziții, o stare proastă a economiei daneze au reprezentat o perioadă întunecată a domniei sale
Frederic al VI-lea al Danemarcei () [Corola-website/Science/316338_a_317667]
-
, marchiz de Lauriston (1768 - 1828), a fost un general francez al perioadei războaielor napoleoniene, "pair" și Mareșal al Franței în timpul Restaurației. Fiu de general, Lauriston intră la Școala Militară din Paris în 1784, dobândind o formație de artilerist. În 1792 este căpitan în „Armata din Nord”, servind la asediul Maastrichtului în 1793. Este numit
Jacques-Alexandre-Bernard Law de Lauriston () [Corola-website/Science/316474_a_317803]
-
a reprezentat o unitate militară din componența Gărzii Imperiale Franceze, care a participat la majoritatea marilor bătălii ale războaielor napoleoniene. Făcând parte din „Vechea Gardă”, imortalizați de Bellangé, Charlet, Détaille, Meissonier sau Raffet, grenadierii pedeștri sunt reprezentanții cei mai simbolici ai Gărzii Imperiale. Regimentul își are originea în Garda Consulară, organizată prin hotărârea din 28 noiembrie 1799 și care cuprindea
Regimentul 1 de grenadieri pedeștri din Garda Imperială () [Corola-website/Science/316832_a_318161]
-
se urmărește aducerea fiecărei companii la efectivul complet de 100 de oameni. Înălțimea minimă admisibilă era de 1,78, apoi, din 1815, 1,76, într-o epocă în care înălțimea medie masculină nu depășea 1,68. De-a lungul Războaielor napoleoniene, încorporarea în acest regiment s-a făcut mai întâi prin crearea unui al doilea regiment, iar soldații din acest regiment erau trecuți în mod regulat în primul. Apoi, în 1808, cel de-al doilea regiment a fost reunit cu primul
Regimentul 1 de grenadieri pedeștri din Garda Imperială () [Corola-website/Science/316832_a_318161]
-
dar de această dată prin Catalonia. Operate sub pretextul ocupării Portugaliei, aceste intervenții se explicau prin intențiile Împăratului Napoleon I de a pune capăt instabilității crescânde și riscului de război civil din Spania. Inițial de importanță secundară pentru planurile strategice napoleoniene în Europa, Spania dobândise de ceva timp o importanță deosebită. În special flota spaniolă era necesară pentru planurile lui Napoleon de a cuceri Sicilia, devenită un bastion de rezistă al Bourbonilor napolitani, fideli Regatului Unit. Or, flota spaniolă era în
Războiul Peninsular () [Corola-website/Science/316970_a_318299]
-
de Regiunea Lubusz a făcut parte la un moment dat din provinciile poloneze Pomerielia și Polonia Mare, fiind pierdută în favoarea Prusiei în timpul primei împărțiri a Poloniei (partea Pomereliană) și cu ocazia celei de-a doua împărțiri (restul teritoriului). În timpul perioadei napoleoniene, teritoriile Poloniei Mari au făcut parte din Ducatul Varșoviei dar, după Congresul de la Viena, acestea au fost reocupate de Prusie, devenind parte a Marelui Ducat al Posenului, mai apoi transformată în Provincia Posen. După al doilea război mondial, părțile din
Teritoriile recuperate () [Corola-website/Science/328890_a_330219]
-
Nistru locuiau 327.199 de persoane, din care numai circa 7-8% erau ne-români. Potrivit opiniei lui Zamfir Ralli-Arbore, înainte de anexare, în ținut locuiau nu mai mult de 25-30 de mii de locuitori de origine ne-română. După încheierea războaielor napoleoniene, guvernul rus a organizat, în anii 1816-1817, un recensământ care ne oferă date mai exacte despre numărul locuitorilor și structura etnică a populației. Recensământul a stabilit numărul total al populației provinciei la cifra de 96.526 familii. Însă nici aceste
Colonizarea Basarabiei () [Corola-website/Science/328966_a_330295]
-
Revoluției Franceze, le-a permis grecilor să se reconecteze la lumea exterioară, ceea ce a condus la dezvoltarea unui naționalism activ, o mișcare care se număra printre cele mai progresiste ale vremurilor acelea. Grecia a fost doar tangențial implicată în Războaiele napoleoniene, dar un episod al acestor conflicte a avut o consecință majoră. Când armatele franceze conduse de împăratul Napoleon Bonaparte au asediat Veneția în 1797, ele au reușit să ocupe și Insulele Ionice, punând astfel capăt a patru sute de ani de
Grecia Otomană () [Corola-website/Science/325867_a_327196]
-
Aceste teritorii au fost primele regiuni grecești care s-au autoguvernat după cădrea Trabzonului în 1461. Printre oficialii noului teritoriu autonom s-a numărat Ioannis Kapodistrias, care avea să devină primul șef de stat al Greciei independente. Spre sfârșitul Războaielor Napoleoniene din 1815, Grecia a reușit să iasă din mai multe secole de izolare. Scriitorii francezi și britanici au început să viziteze țara, iar bogătașii Europei au început să colecționeze antichități elene. „Filoelenismul a jucat un rol important în mobilizarea sprijinitorilor
Grecia Otomană () [Corola-website/Science/325867_a_327196]
-
recurgerea la stăpânirea feudală a devenit practic lipsită de conținut. Pretențiile imperiale asupra Italiei au rămas doar în titlul secundar al arhiepiscopului-elector de Köln, care continua să se intituleze "arhicancelar de Italia". În timpul Războaielor împotriva Franței Republicane și al celor napoleoniene, austriecii au fost alungați din Italia de către Napoleon I, care a instituit mai întâi republici pe cuprinsul întregii Italii de nord, și recunoașterile imperialilor din perioada 1799-1803 eliminau pretențiile acestora asupra Italiei, chiar și arhiepiscopul de Koln pierzându-și revendicările
Regatul Italiei medievale () [Corola-website/Science/324870_a_326199]