3,831 matches
-
jumătate deschisă, așteptând în mod evident să mi-o trântească în față, dar lipsindu-i curajul. Era mai mic decât mi-l aduceam aminte, iar fața lui era parcă mai albă și mai netedă decât părea de la distanță; stătea perfect nemișcat, în afară de ochii care îi licăreau nervoși în orbite ca două bile într-un joc de pinball. M-a condus în living și m-am așezat în unicul fotoliu. Walter s-a așezat afectat pe canapea cu genunchii apropiați și cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
și o bărbie rotundă și mică. Părul era pieptănat pe spate, lins ca de obicei. Asemănarea cu un ou era evidentă și acum, la o examinare minuțioasă, la fel cum fusese și de pe partea cealaltă a străzii. Stătea pe canapea nemișcat precum o statuie din porțelan. —M-ai urmărit, i-am reamintit în caz că el uitase cine sunt, dar am încercat să fiu politicoasă. Știu cine ești și pentru cine lucrezi. Și mai știu că nu îți dorești să intru în contact
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
să mă uit, dar era un bărbat necunoscut. Nu s-a uitat la dubiță, a traversat în fugă strada și s-a oprit lângă cadavru. —E mort, a țipat o femeie. Mort, mort, mort. Vocile se auzeau clar în aerul nemișcat. S-ar putea să nu fie, a spus bărbatul fără speranță. Ar putea să fie încă în viață. Cealaltă femeie își revenise din șoc, reușind să se miște și să îngenuncheze în fața cadavrului, atingându-l. Nu vedeam ce face. Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
de lumina puternică a farurilor, eram blocată între ele ca și cum m-ar fi împietrit dacă treceam prin raza lor, fără să știu pe ce parte să sar. Dădusem ochii cu moartea și tot ce puteam să fac era să stau nemișcată. Apoi, ca o forță care s-a strâns în capul pieptului, voința mea a preluat controlul. Nu voiam să mor. îi puteam simți respirația fierbinte dogorind lângă mine, ca și cum ar fi fost un animal cu ochi arzători. Nu știu dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
veche înconjurată de un nou parc. În timp ce mă plimbam cu doi prieteni, dis-de-dimineață, s-au auzit deodată împușcături venind din toate direcțiile. Împușcăturile erau atât de intense, încât păsările parcului au zburat înspăimântate, zvâcnind departe, spre sud. Vântul însuși părea nemișcat, prins între norii albi de fum venind dinspre pădurea deasă care înconjura casa și parcul. Război! Foc deschis! Aceste cuvinte au țâșnit înăuntrul meu. Mă născusem în timpul celui de-al doilea război mondial. Imagini din orașul nostru, București, bombardat de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
Luca. În clipa aceea apăru pe ecran un om în pula goală, ce privea undeva în zare. Era cu curul la aparat. Nisipul îl umplu într-o secundă, dar el rămase să privească. Apoi se întinse jos, pe spate, rămânând nemișcat. Doar din ochi clipea foarte des, în încercarea de a nu fi orbit de nisip. Trecură așa multe zile, lucru care se înțelegea din faptul că se făcea foarte repede ba noapte, ba zi, deși regizorul, pe nume John Johnatan
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
la care mă supune, i-am replicat într-o șoaptă plină de ură că n-am nevoie de atențiile ei și că, dacă tot s-a deranjat să aducă banii, n-are decât să se ducă să plătească singură. Stând nemișcată, mama mă asculta în tăcere, plecându-și în pământ, vinovată și întristată, ochii ei blânzi. Am luat-o la fugă pe scara acum pustie și, deschizând ușa grea pe care aerul năvăli în trombă, m-am mai uitat o dată înapoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
ridicau aburii ca dintr-un cazan încins, iar pe obrajii Zinocikăi părea că s-a lipit o coajă de măr roșu. Pe centura pustie, totul era alb și albastru, în aceste culori, în sclipetul lor ca de naftalină, în tăcerea nemișcată ca de cameră pustie mi-am întâlnit tristețea. Mi-am dat seama că peste câteva minute vom fi iarăși în oraș, că va trebui să coborâm din sanie, să mă duc acasă, să-mi îngrijesc boala păcătoasă, pentru ca a doua
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
Kitty, am reușit să disting fețișoara ei slăbuță și cârlionții lipiți de obraji, ca niște cozi de șoarece. Eu a trebuit să merg cu Nelly, iar plimbarea mi s-a părut plăcută și plină de prospețime. Rarii trecători ne apăreau nemișcați ca niște șiruri de felinare, dar, când ajungeam în dreptul lor, fiecare se detașa din șir și trecea pe lângă noi, în drumul lui. Nelly era așezată alături de mine. Avea gâtul cam strâmb, însă când și când, cu zâmbetul ei neîntrerupt și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
vrut s-o sărute, mă opri și, privindu-mă de jos în sus cu ochii rugători cu care se uita la icoană, îmi șopti: - Vadia, n-o supăra pe doamna. Vadia, n-o ucide! Nu vezi că și așa stă nemișcată ca o moartă? Astăzi este ziua în care a murit tatăl tău. Și, privindu-mă nu în ochi, ci la nivelul bărbiei, spuse: Poate iei de la mine, ce zici? Ia, te rog. Pentru Dumnezeu, primește! Iei, da? Ia, nu mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
după asta, mă apropii de fereastră și, cu capul lăsat pe spate, privesc atât de intens zăpada care cade în fulgi deși, încât, la un moment dat, încep să mă simt ca un lift care urcă pe odgoanele de zăpadă nemișcate. Alteori, mă plimb pe coridor, deschid ușa de la intrare, ies pe scara rece și, gândindu-mă cui să telefonez, deși știu prea bine că nu am cui, cobor la cabină. Acolo, lângă scara principală, își are locul său Matei cel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
Și crește cu atât mai mult cu cât nici un gest nu o trădează. — Dar Vadim al nostru a întrecut măsura! Asta o spune Mik. Mai trece un interval de timp în care știu că toți se uită la mine. Stau nemișcat, nu întorc capul. În grumaz simt un avertisment: dacă întorc cumva capul, se răstoarnă camera. - Nu, n-a întrecut măsura. Pur și simplu e efectul cocainei și trebuie să-i dăm mai repede o priză. Asta o spune Nelly. Mik
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
e liniște deplină. Ceasul nu merge. În întuneric, văd doar că pe masă nu e fața de masă și că ușa care dă în camera de dormit a mamei stă deschisă. Prin această ușă deschisă năvălește asupra mea groaza. Stau nemișcat mult timp și mi se pare că eu sau ceva din mine se clatină încet. Mă hotărăsc să plec și să revin a doua zi dimineața. Sunt gata s-o iau înapoi pe coridor (mă tem tot mai mult de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
grav, ca un geamăt ieșit din adânc. Putea să jure că venea din galeria unde lucra el. I se păru că muntele însuși oftase. Se opri în loc, simțind părul zbârlindu-i-se pe ceafă. Nu mai auzise niciodată așa ceva. Rămase nemișcat, ascultând cu urechile ciulite. Liniștea nu era tulburată decât de curgerea apei în pârâiașul ce trecea pe dedesubt. După câteva clipe inima îi veni la loc și porni mai departe spre abataj. Curentul de aer i se părea acum mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
cu greu în picioare și primul impuls fu să o rupă la fugă. Un fior rece îl străbătu din creștet până în tălpi, iar Iuliu alergă într-un suflet spre ieșire. Ajuns afară, se mai îmbărbătă nițel văzând că totul rămâne nemișcat. Soarele strălucea cald, și nimic nu deranja liniștea pădurii. Din mină nu mai răzbătea nici un zgomot. Încercă să înțeleagă ce se întâmplase dar nu-i trecea prin cap nici o explicație. Cine știe, poate nu era decât un zgomot ce nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
din nou de lucru. Tocmai se pregătea să stingă lanterna, când i se păru că vede ceva mișcându-se în interiorul scobiturii. Se opri și privi din nou acolo. Totul era la fel, nu se observa nimic deosebit. Pereții zgrunțuroși erau nemișcați. Nu se petrecea nimic neobișnuit, doar aerul rece îi bătea pe obraji. Ceva era totuși în neregulă, nu știa ce, dar se schimbase ceva. Pricepu imediat ce îl neliniștea, curentul își inversase direcția, acum venea din interior, bătându-l în față
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
strigă din nou băiatul. Începuse să sufle un firicel de vânt, se lăsase rece și pe obraz simți câteva picături reci. Jos, pe fundul ravenei din care tocmai urcase începea să se adune o pâclă ușoară. După fiecare chemare, rămânea nemișcat așteptând să pri mească un răspuns. Pădurea rămânea însă tăcută, nu se auzea decât zgomotul picăturilor de apă ce cădeau pe frunzele copacilor. Lumina focului nu se mai zărea, tabăra rămăsese departe în urmă. Vântul se mai întețise nițel trecând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
Ascultă atent, încer când să deslușească ceva prin negura care îl împresura. În dreapta, auzi un foșnet și se întoarse plin de speranță cu fața într-acolo. Imediat, același sunet veni și din spate. Își răsuci capul în direcția aceea, rămânând nemișcat. Cineva răscolea frunzele acum și în stânga lui. Nu mai pricepea nimic, era imposibil ca Rândunel să se poată deplasa atât de repede dintr-o parte în cealaltă. Fulgerător, își dădu seama că fusese păcălit. Cea mai sumbră presupunere a lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
cald de sânge urcându-i în sus pe gâtlejul rănit. Căzut pe o parte, Strugurel zăcea neputincios. Numai piciorul drept îi mai zvâcnea spasmodic din genunchi, după care și acesta încremeni. Deasupra, negura se strângea cu repezi ciune în jurul trupului nemișcat. O spirală de ceață îl învăluia din toate părțile, prăbușindu-se peste el. 15 Întrebările îl frământau pe inspectorul Toma. Găsise niște răspunsuri, însă problema principală nu avea încă soluție. Nu se apropiase nici măcar cu un pas de criminal. Frustrarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
ale trunchiurilor copa cilor. Își amintea locul unde se aflase vâlva mai înainte și privea țintă într-acolo însă nu reușea nici măcar s-o zărească. În timp ce teama îi încolțea iarăși în suflet, își dorea din toată inima să fi rămas nemișcată tot acolo. Ce face? nu se putu el abține să întrebe. Vine încoace? Nu, stă pe loc. Ai răbdare! Nu mai e mult până ce cântă cocoșii, poate avem noroc și pleacă singură înapoi în bârlog. A trecut atât de mult
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
că toiagul lovește un trup adevărat, destul de moale ce-i drept, dar totuși consistent. Încet, ceața prindea a se rări, mai ales acolo unde loviturile se abăteau mai des după care începu din nou să zărească trupul lui Calistrat. Zăcea nemișcat, întins cu fața în sus. I se strângea inima în piept, gândindu-se că a ajuns prea târziu. Deși se lupta din răsputeri să îndepărteze vâlva de pe tovarășul său, bestia nu se dădea la o parte. Cum procedase bătrânul când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
Erau acum amândoi într-un fel de cavitate de aer curat în ceața lăptoasă ce îi înconjura. Apoi, negura se strânse din nou în ghemul compact de la început. Se retrăsese la distanță, pulsând nervos. Preț de câteva clipe, stătu acolo nemișcată. Cristian avea impresia că bestia îl cântărește ca un adversar în ring, înainte de a reporni la atac. Pe urmă, cu o viteză extraordinară se ridică peste malul vâlcelei și se pierdu printre copacii de acolo. Calistrat rămăsese nemișcat, Cristian se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
stătu acolo nemișcată. Cristian avea impresia că bestia îl cântărește ca un adversar în ring, înainte de a reporni la atac. Pe urmă, cu o viteză extraordinară se ridică peste malul vâlcelei și se pierdu printre copacii de acolo. Calistrat rămăsese nemișcat, Cristian se temea că ajunsese prea târziu. Îngenunche alături de el și își lipi urechea de pieptul bătrânului. Sângele îi pulsa zgomotos în timpane, așa că îi era imposibil să audă bătăile inimii acestuia. Încercă să-l ajute să respire, trăgându-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
el pe tine. Nu pricep. Uite cum stau lucrurile! se oferi să-i explice bătrânul. Privește numai puțin la mine! Calistrat se întoarse spre ușă, unde toiagul stătea la locul său, rezemat de perete. Întinse mâna spre el și rămase nemișcat, concen trându-se intens. Preț de câteva clipe nu se întâmplă nimic, apoi toiagul începu să tremure săltându-se puțin de la pământ. Rămase așa un moment, după care se prăbuși pe podea. N-am reușit niciodată să-l fac să vină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
să facă aceasta. Se simțea stingherit și chiar puțin dator față de Calistrat. În sfârșit, se declară mulțumit. Lăsă lopata deoparte și luă cazmaua de pe mal. Introduse vârful de metal sub capac și apăsă ușor. Nu se întâmplă nimic, capacul rămânea nemișcat. Apăsă mai cu putere, lăsându-se cu toată greutatea pe coada cazmalei. În liniștea nopții, cuiele care ieșeau din lemnul sicriului scârțâiră lugubru. Pe mal, Ileana tresări, privindu-l speriată. Nu trebuie să te uiți, îi spuse Cristian. Dădu capacul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]