1,577 matches
-
postmoderniste. Cu atât mai mult cu cât ele au avut darul de a da la iveală, dincolo de cecitatea economizantă a gândirii moderne, perspectiva antropologică sans rivages a formării personalității umane. Or, aceasta însemnă un anamnesis fecund, dar neexploatat rațional de către postmoderniști. Teoreticienii și designerii de curricula postmoderne s-au apropiat extrem de mult de tradițiile străvechi ale formării plenare, de-a lungul întregii vieți, reprezentate de paideia platonică și de enkyklios paideia elenistică. Ce altceva vizează curricula „transdisciplinare”, „holiste”, „integrate”, „totale” etc.
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
fi pentru moașe cernerea adevărului de neadevăr șs.m.ț. Tu nu crezi tot astfel?”. Theaitetos confirmă: „La fel cred și eu”. Întrezărim aici ceva nemărturisit explicit de Socrate, dar fabulos: intuiții principiale pe care le proclamă mulți dintre teoreticienii postmoderniști ai curriculumului, ba chiar și o viziune ultramodernistă a formării „omului complet”, a „omului reumanizat” prin autoeducație integrală. La prima vedere, Socrate platonicul spune mai puțin. Dar subînțelesurile pe care le conține ceea ce nu spune fac tăcerea sa nu doar
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
cunosc, n-au infirmat în vreun fel această concepție generală - dimpotrivă, fie au subestimat-o, fie au ignorat-o, risipind astfel o idee pedagogică mai fertilă decât oricare alta. Întrezărim, în eforturile actuale de a sintetiza „raționalitatea modernă” și „umanismul postmodernist”, pe temeiul cunoașterii ca o cunoaștere de sine, tocmai redescoperirea acestei „ultramoderne” idei socratice. Dacă nu se va autodistruge, omenirea secolului XXI va supraviețui respectând acest măreț principiu al „cunoașterii de sine”. Theaitetos cel genial, mort prea devreme, s-a
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
reprezentate de designul curricular modern și de proiectarea pedagogică riguroasă, ci și ai unui mit: mitul eficienței educative și al formării acelui one-dimensional man produs de societatea de consum și deconspirat de Herbert Marcuse cu două decenii mai înainte. Protestele postmoderniste împotriva unidimensionalizării omului prin instruire eficientă și a abandonării educației morale și estetice au fost orientate direct împotriva omului unidimensional devenit, între timp, middle man, „cap de locuitor”, „specialist” etc. Pledoaria postmodernistă pentru pluridimensionalizarea omului prin educație a surprins într-
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
Herbert Marcuse cu două decenii mai înainte. Protestele postmoderniste împotriva unidimensionalizării omului prin instruire eficientă și a abandonării educației morale și estetice au fost orientate direct împotriva omului unidimensional devenit, între timp, middle man, „cap de locuitor”, „specialist” etc. Pledoaria postmodernistă pentru pluridimensionalizarea omului prin educație a surprins într-adevăr gândirea pedagogică modernă. Dar nu pentru multă vreme, așa cum vom arăta în capitolele următoare. Note și referințe bibliograficetc " Note și referințe bibliografice" 1. Vezi cartea fundamentală a lui F. Taylor The
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
abia în perioada postbelică, odată cu progresele cercetărilor psihologice dedicate învățării și integrarea lor în modelele curriculare care prescriu moduri de dirijare a mecanismelor învățării în direcția unor obiective predefinite și clasificate în taxonomii pedagogice. Deși au fost supuse unor critici postmoderniste virulente în ultimele decenii, curricula moderne sunt încă vii și se află la baza multor reforme educaționale care se desfășoară în spațiul euroatlantic. Autorii lor au aspirat și au reușit să le confere o anumită unitate epistemologică și praxiologică, ceea ce
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
definitiv și va orienta decisiv știința curriculumului într-o direcție managerial-eficientistă18. Dar anii ’50 nu au mai fost la fel de benefici pentru această orientare. A fost o decadă criticistă, conflictuală și reformistă similară anilor ’80 - care au fost dominați de criticismul postmoderniștilor. 11.5. Declinul criticist și restauratortc "11.5. Declinul criticist și restaurator" Eforturile cercetătorilor de a concepe curricula eficientiste și curricula progresiviste contrastau flagrant cu rezultatele pe care școlile primare și secundare americane le obțineau. Aproape fără nici o deosebire, ele
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
bazat pe „marile cărți” ale „marilor autori clasici” ai civilizației Occidentale. El părea, acum, soluția revigorării învățământului secundar american... Acest deceniu criticist și restaurator seamănă izbitor cu anii ’80, când toate ideile de mai sus au fost reînviate de criticii postmoderniști; dar, din alte considerente, evoluția a fost diferită. Vocile critice ale anilor ’50 au amuțit curând; odată cu implementarea de noi rezultate ale cercetării psihologice și pedagogice, teoria modernă a curriculumului s-a optimizat continuu. Cea mai consistentă contribuție științifică a
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
design instrucțional - care permitea o education by objectives similară managementului by objectives promovat de Taylor la începutul secolului XX. Dirijismul modern promovat de Gagné în designul instrucțional și curricular conferea siguranță demersurilor și eficiență mare rezultatelor. Dar, așa cum au reclamat postmoderniștii, începând din anii ’80, conducea și spre uniformitate, adică spre așa-numitul one-dimensional man deconspirat de Herbert Marcuse cu trei decenii mai înainte. Însă, în anii ’90, în România s-a declanșat o reformă curriculară care a ignorat avertismentele postmoderniste
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
postmoderniștii, începând din anii ’80, conducea și spre uniformitate, adică spre așa-numitul one-dimensional man deconspirat de Herbert Marcuse cu trei decenii mai înainte. Însă, în anii ’90, în România s-a declanșat o reformă curriculară care a ignorat avertismentele postmoderniste, mizând exclusiv pe virtuțile teoriei moderne a curriculumului. De aceea este necesar să expunem aici cât mai clar și mai obiectiv cu putință aceste virtuți reale și, în același timp, să arătăm limitele curriculumului modern. Încă, mai sunt necesare câteva
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
El diferențiază, prin tradiție, învățământul european, care mai păstrează amprenta scolasticii și magistrocentrismului, de cel american, influențat de pragmatism, eficientism și progresivism. Există însă o „coloană vertebrală” a oricărui curriculum? Majoritatea teoreticienilor moderni consideră că da. (Dar nu și cei „postmoderniști”.) Într-adevăr, cel puțin în ceea ce privește curricula moderne din spațiul euroatlantic, pot fi identificate minimum trei categorii de elemente care „populează” câmpurile formării umane: a) elemente de continuitate culturală, impuse de tradiție; b) elemente care pot fi considerate valori universale și
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
de trebuințele celui care învață; 7. este orientare controlată. Orientarea în educație, în profesie, în viață, toate țin de core și profesorii trebuie să asigure această ghidare. Curriculumul „ascuns” (hidden curriculum) este din ce în ce mai invocat în literatura psihopedagogică a ultimelor decenii. (Postmoderniștii, în orice caz, au făcut mare zarvă în legătură cu el.) Termenul desemnează valorile asimilate „subliminal” de către tineri prin influențe socioeducative de tip informal sau nonformal. Curriculumul „ascuns” nu este specificat în planurile de învățământ sau programele școlare. Psihopedagogii anglo-saxoni descoperă abia
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
psihomatetice” (sau „didactice”); ele, de altfel, există, dar numai unele sunt îndreptățite să fie puse în practică, și anume cele care se instituie într-un continuum formativ aflat în prelungirea continuumului biologic și a celui psihogenetic. Unii exegeți, moderniști și postmoderniști, au admis că, într-adevăr, un curriculum educațional adecvat nu este altceva decât o continuare a programului genetic după care se produce dezvoltarea fizico-psihică a oamenilor. Este o viziune realmente îndrăzneață, cu perspective fabuloase pentru viitoarele „curricula supermoderne”. 12.9
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
la alcătuirea planurilor învățământului obligatoriu care consta într-o deplasare de la curricula centrate pe discipline la curricula fuzionate, ce nu renunțau însă la un core curriculum, alcătuit din „discipline de bază” (sau fundamentale). Actualmente, această tendință este estompată de eforturile postmoderniștilor de a înlocui modelul „curriculumului unidimensional” cu curricula centrate pe multidimensional man. Programa școlară Programa școlară este al doilea document ca importanță oficială și practică - după planul de învățământ - pentru organizarea și desfășurarea procesului instructiv-educativ modern. Programa școlară, numită adesea
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
și posibilitățile pe care le au curricula moderne de a realiza acel one-dimensional man, ce poate fi descris în termeni de „competențe”, „capacități”, „abilități” și „performanțe” măsurabile și testabile. Dar tocmai împotriva acestei unidimensionalizări, progresivist-eficientistă, au fost îndreptate criticile pedagogilor postmoderniști în anii ’90 ai secolului trecut. Note și referințe bibliograficetc " Note și referințe bibliografice" 1. Nici literatura pedagogică românească nu a acceptat cu ușurință conceptul. L-a consemnat oficial abia în 1979 și... în mod greșit! În acest sens, vezi
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
și mai îndrăzneață i-a aparținut, în același an, lui Philip Phenix. Lucrarea sa Realms of Meaning (1964) abandona total tradițiile eficientismului și ambițiile pozitiviste ale teoriei curriculumului 8. El propunea o „nouă filosofie a educației” care anticipa gândirea pedagogică postmodernistă de pe pozițiile existențialismului. Era influențat de Martin Buber și, bineînțeles, se raporta critic la pragmatismul american. Phenix a propus și a folosit o nouă abordare a disciplinelor din educație și învățământ pornind de la conceptul de sens al existenței. Disciplinele au
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
identice sau convergente. Articularea „teoriei unice” nu a putut fi realizată decât peste un deceniu și jumătate, de către teoreticianul canadian Robin Barrow (1984)18. Dar, la acea dată, aspirația către „știința unică” intrase deja în desuetudine din cauza atacurilor virulente ale postmoderniștilor împotriva raționalismului generalizant, universalist și dezumanizant. Evenimentul din 1965 a determinat comisia ASCD să-și schimbe radical poziția și strategiile. Ea a conchis că teoria curriculumului trebuie reconceptualizată, în sensul de abandonare a noțiunilor și principiilor eminamente pozitiviste și behavioriste
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
și era descris, cu detalii revelatoare, în numeroase biografii și autobiografii celebre. Uimirea era mai degrabă provocată de faptul că se dezvăluia cecitatea cercetătorului modern, anchilozat în „regulile metodei științifice” și prizonier al miturilor behavioriste, pragmatiste, pozitiviste și eficientiste. Corifeii postmoderniști ai curriculumului au acordat lucrării lui Jackson o importanță aparte; foarte mulți o consideră chiar „actul de naștere” al gândirii curriculare postmoderne. Vom arăta, în alt capitol, în ce mod hidden curriculum a devenit „marota” explorărilor postmoderniste din anii ’90
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
și eficientiste. Corifeii postmoderniști ai curriculumului au acordat lucrării lui Jackson o importanță aparte; foarte mulți o consideră chiar „actul de naștere” al gândirii curriculare postmoderne. Vom arăta, în alt capitol, în ce mod hidden curriculum a devenit „marota” explorărilor postmoderniste din anii ’90; s-a produs ceva similar cu descoperirea particulelor elementare în fizica nucleară: după evidențierea „mezonului lui Yukava” a fost descoperită o diversitate de -oni nucleici; tot astfel, după descoperirea lui Jackson, cercetătorii postmoderniști au dat la iveală
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
a devenit „marota” explorărilor postmoderniste din anii ’90; s-a produs ceva similar cu descoperirea particulelor elementare în fizica nucleară: după evidențierea „mezonului lui Yukava” a fost descoperită o diversitate de -oni nucleici; tot astfel, după descoperirea lui Jackson, cercetătorii postmoderniști au dat la iveală o întreagă „junglă” de hidden curricula care ne modelează personalitatea și chiar ne pecetluiesc soarta, fără ca școala formală și educatorii salarizați să afle de existența acestei școli secrete. 13.7. Moartea curriculumului moderntc "13.7. Moartea
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
vedere diversitatea și divergența opiniilor, accentele critice deseori enunțate pe tonalități acute, ruperile de „ritm” și perspectivele noi și surprinzătoare. Toate dădeau, la începutul secolului XXI, impresia că s-a creat o hărmălaie epistemică exotică, inextricabilă și fără orizont. Gândirea postmodernistă a pătruns într-adevăr zgomotos și brutal în lumea cercetărilor educaționale, zguduind-o din temelii, părând chiar că intenționează să o spulbere în cele patru zări. Se părea că „școala în întregime” - nu numai cea „modernă”, ci și cea „clasică
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
scriem aceste rânduri însă, furtuna s-a potolit. Școala n-a dispărut, nici o națiune n-a făcut eroarea fatală de a renunța la instituțiile sale de educație și învățământ și nimeni nu mai nutrește teorii ucigașe cu privire la curricula moderne. Criticile postmoderniste, dincolo de vehemență, au avut darul de a trezi lumea cercetărilor educaționale dintr-un anumit „somn dogmatic” în care se cufundase vreme de aproape un veac. Zgomotul cercetărilor postmoderne n-a fost un simplu bruiaj cacofonic. Preferăm să considerăm că a
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
vorba despre o simfonie care s-a asamblat cu gândirea modernă într-o orchestră neomodernistă, capabilă să interpreteze muzica extrem de complexă și multivariată a destinului omenesc în integralitatea lui. Aceasta este poziția de pe care sunt prezentate, în continuare, realizările gândirii postmoderniste în domeniul curriculumului. Dar cum s-a produs această amplă trezire din „somnul dogmatic”? Merită să analizăm aici contribuția decisivă a reconceptualismului. Este vorba despre un curent care nu s-a bazat exclusiv pe vehemența contestatară a antimoderniștilor, ci pe
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
26. Editorul, A. Frazier, avea în vedere curentul umanist și cel reconceptualist. În fruntea acestuia din urmă s-a afirmat, în anii următori, James B. Macdonald. Se poate spune că ideile sale au inițiat și, apoi, au grăbit pătrunderea gândirii postmoderniste în dezbaterea cu privire la curriculumul educațional. În 1964, Macdonald a pledat cu vigoare pentru „o nouă imagine a copilului”, susținând că școala trebuie să recunoască și să cultive această imagine ca fenomen de „autoactualizare centrată pe realitate”. Argumentele erau greu de
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
Macdonald în 1967 a fost îmbrățișat nu numai de participanții la conferința de la Ohio State University. În deceniul următor, atitudinea s-a generalizat și „inginerismul tehnicizant” s-a transformat în „cal de bătaie” pentru aproape toate curentele și orientările gândirii postmoderniste. Nu a lipsit de la conferința amintită Dwayne Huebner, pe atunci profesor la Teachers College (Columbia University). Huebner l-a susținut pe fostul său coleg de la University of Wisconsin. Amândoi erau discipolii acelui „Socrate american”, Virgil Herrick. În eseul din 1963
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]