KorAP: Find »[drukola/base=răsăritean & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...30 31 32 ...143 >

3,561 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

Viața romană la Dunăre era puternică și înfloritoare, episcopatele numeroase o dovedesc.34 Răspândirea creștinismului printre barbari este opera misionarilor, astfel, Sf. Niceta de Remesiana a contribuit la creștinarea bessilor traci. După apariția ereziei ariene, populația latină, ca și romanitatea răsăriteană, au rămas fidele ortodoxiei Bisericii universale. Episcopatele latine s-au menținut și în vremea stăpânirii hunilor, acestea au apărat pe locuitori împotriva năvălitorilor. Împăratul Justinian a reorganizat episcopatele, subordonându-le autorității imperiale. Însă, după 602, episcopatele latine de la Dunăre dispar

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Daciei (vezi mai sus), nordul Dunării a rămas sub influența politică, economică și culturală a Imperiului, de aceea creștinismul latin de-aici este consecința firească a continuării prezenței romane în zonă, în secolele IV-VI. În perioada aceasta, întreaga romanitate răsăriteană era creștină, sub aspect cultural și religios, până la venirea slavilor, în 602. Pe de altă parte, în acest răstimp, se produce un exod continuu al populației agricole din Imperiu spre părțile "barbare" din nordul Dunării, unde domnea o viață mai

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
crăciun (creatio)-dies natalis, rugăciune (rogatio)-prière, credință-foi. Însă, din limba română, lipsesc unele cuvinte, precum religio (în limba română, avem lege, din latinescul lex). Deosebirea dintre cei doi termeni se explică prin ruperea legăturilor dintre romanitatea apuseană și cea răsăriteană, în secolul al VII-lea, de aceea creștinismul nostru a păstrat forme latine mai vechi, arhaice, din secolele IV-VI. 56 Respectivele cuvinte românești nu s-au născut într-un mediu izolat, în Dacia romană, ci sunt un bun comun

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
terminologiei creștine românești este o dovadă că locuitorii romanizați (străromânii) din răsărit erau complet creștinați la venirea slavilor. Aceștia n-au avut nici un cuvânt în creștinarea autohtonilor, în schimb, daco-romanii au contribuit la creștinarea slavilor, după așezarea lor în provinciile răsăritene ale Imperiului. Românii au rămas legați de creștinismul răsăritean și de organizarea lui încă din vremea lui Justinian (527-565), arhiepiscopia Justiniana Prima își extindea autoritatea și asupra cetăților și satelor din nordul Dunării. Legarea creștinismului autohton (românesc) de răsăritul bizantin

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
străromânii) din răsărit erau complet creștinați la venirea slavilor. Aceștia n-au avut nici un cuvânt în creștinarea autohtonilor, în schimb, daco-romanii au contribuit la creștinarea slavilor, după așezarea lor în provinciile răsăritene ale Imperiului. Românii au rămas legați de creștinismul răsăritean și de organizarea lui încă din vremea lui Justinian (527-565), arhiepiscopia Justiniana Prima își extindea autoritatea și asupra cetăților și satelor din nordul Dunării. Legarea creștinismului autohton (românesc) de răsăritul bizantin a fost înfăptuită încă înainte de venirea slavilor, iar după

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ca popor, s-au născut și au fost cei dintâi creștini în sud-estul Europei, toate celelalte popoare creștinându-se mult mai târziu"57. Creștinarea românilor, ca și formarea neamului nostru s-au dezvoltat pe ambele maluri ale Dunării, în cadrul romanității răsăritene, și având legături neîntrerupte cu Imperiul. Examinarea istoric-culturală a termenilor creștini de limbă latină, din limba noastră, conduce la concluzia generală că, abia după 350, sunt situate începuturile creștinismului în nordul Dunării. Cuvintele fundamentale ale creștinismului românesc (biserică, sărbătoare) s-

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
au pătruns în nordul Dunării. Crișana, Banat și valea Mureșului mijlociu erau controlate, în secolele VII-VIII, de avari, influența lor asupra creștinilor romanici este nesemnificativă. Apoi, pe lângă avari, în secolele VII-X, în arealul românesc, au pătruns și alte populații nomade răsăritene, anții, etnie de origine alanică, mai ales în Basarabia, iar urmele bulgare sunt insignifiante. Influența acestor nomazi euro-asiatici asupra spiritualității creștine autohtone se pare că a fost redusă, la fel ca și a altor migratori: pecenegi, uzi, cumani. În spațiul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dunării aparțineau Romei, bisericii apusene (latine). În momentul creștinării din secolul al IX-lea, mai dăinuiau urme ale latinității dunărene și ale unui creștinism de limbă latină. În cele din urmă, instituirea definitivă a bisericii slavo-bulgare, ca parte a creștinătății răsăritene, s-a făcut prin traducerea cărților sfinte în limba slavonă și propovăduirea credinței în Bulgaria în această limbă, prin frații Chiril și Metodiu și ucenicii lor. Limba în care au fost traduse toate cărțile bisericești era, de fapt, limba veche

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dunăre, ca și în Dobrogea, intervalul 602-1000, a marcat o evoluție sinuoasă, de la regres la ascensiune. Profunzimea credinței creștine, implantată în secolele IV-VI, a constituit principala pârghie a rezistenței etnice și spirituale (religioase) a populației autohtone, după spargerea romanității răsăritene și năvălirea slavilor. Acesta era tabloul religios al spațiului românesc în pragul mileniului II, după o evoluție îndelungată, el era pregătit să intre în etapa creștinismului statal. NOTE 1. Istoria Românilor (Tratat), vol. II, București, Editura Enciclopedică, 2001, p. 587-589

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din Câmpia Tisei au făcut presiuni populațiile germanice, vandali, goți, gepizi, care au pătruns efectiv în teritoriile sarmatice din Câmpia Tisei, dislocându-i și erodându-i până la dispariția lor treptată în următoarele două secole (III-IV). 9 Goții Făceau parte din ramura răsăriteană a populațiilor germanice, împreună cu gepizii, vandalii, burgunzii, rugii. Autorii antici, Strabon, Pliniu cel Bătrân, Tacit, Ptolemeu, îi menționează, în secolele IV a. H.-II p. H., sub nume diferite, Gutones sau Gotones, într-o regiune situată pe țărmul de sud

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și Cilicia. Împărații Tacitus, Florianus și Probus au continuat luptele cu goții, ultimul se afla, în 278, în zona Dunării de Jos, luptând cu ei și cu aliații lor, sarmații, vandalii, gepizii și burgunzii. 12 Invaziile gotice (242-278), în provinciile răsăritene și sudice ale Imperiului, la care s-au asociat și alte populații, carpii, sarmații, heruli, vandali, au creat mari probleme statului roman. În contextul acestor atacuri distrugătoare, din a doua jumătate a secolului al III-lea, s-a produs replierea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
hunilor în Europa spre sfârșitul secolului al IV-lea (375) semnifica prima intervenție masivă în evoluția istorică a continentului, a unei seminții asiatice de neam turcic. Cine erau hunii ? Hunii fac parte din grupul populațiilor turcice din Asia centrală și răsăriteană, fiind asimilați cu populația seminomadă, Hiung-Nu, menționată de sursele chineze din perioada dinastiei Han. Năvala hunilor în Europa, în 375 d. H., este considerată de unii istorici drept începutul "epocii migrației popoarelor". Este adevărat că hunii au inițiat mișcările populațiilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
catastrofic și imediat. Istoricii Ammianus și Ambrosius ne-au lăsat o imagine demonică asupra lumii hunice. Primul șoc asupra locuitorilor Europei a fost foarte puternic, în condițiile strămutării masive a goților la sud de Dunăre, cu toate consecințele pentru partea răsăriteană a Imperiului. Apariția unor grupuri umane aparținând unor neamuri distincte sub aspect rasial și lingvistic a provocat o mare emoție. În contextul înfruntării dintre huni și goți, istoricul Zosimos amintește faptul că împăratul Teodosius I a înfrânt și respins peste

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
refugieze, au rămas pe loc (nord-vestul Daciei) și cu timpul vor fi asimilați de populația autohtonă. 23 Această susținere se bazează pe informații culese din surse bizantine. Astfel, în 593, generalul bizantin Priscus organizează o expediție împotriva slavilor din Muntenia răsăriteană, unde este ajutat de un "gepid", care trăia printre slavi-este posibil să fie confundat cu un localnic. Dar, în anul 601, expediția lui Priscus din (în) Banat întâlnește trei sate gepide, printre cei căzuți prizonieri se aflau avari, slavi, gepizi

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nord-pontice până în Alpi și din Carpații nordici până la Dunărea de Jos și coasta Mării Adriatice. Însă, în ciuda întinderii teritoriale, destinul lor istoric se va consuma în interiorul bazinului carpatic. Modelul după care a fost organizată stăpânirea avară era specific societății nomazilor răsăriteni: structuri politice efemere bazate pe legea tradițională, legitimitatea dinastiei conducătoare și charisma ei. Puterea ei se baza, pe de o parte, pe armată și concentrarea puterii în mâinile khaganului (hanului), a elitei militare și administrative, iar pe de altă parte

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
specifice gepizilor târzii din Transilvania, dar la periferia necropolelor de la Band (jud. Mureș) și Noșlac (jud. Alba), târziu în secolul VII, au fost îngropați și războinici călăreți, despre care unii specialiști cred că erau avari sau kutriguri sau alți nomazi răsăriteni. Un fapt semnificativ pentru avari, este că ei nu s-au instalat niciodată efectiv în partea nordică a Transilvaniei pentru asigurarea controlului căilor de acces dinspre nord-vest, deoarece era nepotrivită modului lor de viață de păstori nomazi. Controlul zonei era

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sarmaților în teritoriul geto-dacic, în SCIVA 44, 1993, 2, p. 135-169; 47, 1996, p. 297-312. 8. Istoria Românilor, vol. II, p. 668-669; C. Daicoviciu, Banatul și iazigii, în Apulum 1, 1939-1942, p. 98-109; V. I. Grosu, Sarmații în spațiul geto-dacic răsăritean, în Arh.Mold. 18, 1995, p. 133-186. 9. Istoria Românilor, vol. II, p. 669-675; I. Nestor, Sarmații, în Istoria României, I, 1960, p. 671-682. 10. Istoria Românilor, vol. II, p. 678-682. 11. Ibidem, p. 682-685. 12. Ibidem, p. 685-687; I.

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
procesul de etnogeneză a neamului românesc. Răspândirea creștinismului a fost direct proporțională cu gradul atins de romanizare. Prin creștinism, spațiul carpato-dunăreano-pontic s-a menținut în orbita de cultură și civilizație a Imperiului, și a contribuit la la conservarea unității romanității răsăritene. Dacă la început creștinii erau grupați în orașe și castre, ei constituind nucleul creștinismului daco-roman, o dată cu prima jumătate a secolului al IV-lea, rolul creștinismului în consolidarea romanizării pe teritoriul Daciei (nordul Dunării) a crescut foarte mult. Aceasta s-a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
chazarilor, ungurilor li s-a impus o serie de îndatoriri militare și de altă natură. Dar ei și-au continuat expedițiile mai ales împotriva slavilor și rușilor, care le plăteau tribut. În vremea aceasta, secolele VIII-IX, aflați în sudul Europei răsăritene, ungurii dispuneau de 20.000 de războinici, aflați sub autoritatea unui "rege" (jula sau gyula). În același interval, ungurii au avut contacte și cu alanii. Spre mijlocul secolului al IX-lea (830), ungurii locuiau, după Constantin VII Porfirogenetul, în "Levedia

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a produs un eveniment decisiv: creștinarea lor. La început, ungurii au primit printre ei în vederea convertirii, misionari greci (bizantini). În a doua jumătate a secolului al X-lea, ducele (principele) Gyula mergea la Constantinopol, unde se boteza în ritul bisericii răsăritene și, la înapoiere, aducea cu sine ca episcop al ungurilor pe călugărul Ierotei, apoi se înființa o mănăstire cu monahi aduși de la Bizanț. Însă, în ciuda acestei creștinări inițiale, adevărata convertire (creștinare), durabilă și masivă, de sus până jos, s-a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
secolul al VII-lea, după stabilirea slavilor în sudul Dunării ei au părasit Dacia, după moartea împăratului Mauriciu (602). Istoricii români interbelici susțineau că aria de formare a poporului român acoperă ambele maluri ale Dunării, românii fiind urmașii întregii romanități răsăritene.6 În același timp, pe plan european, partizanii și adversarii teoriei continuității românilor în nordul Dunării continuau să se înfrunte. De la apariția lucrării lui F. J. Sulzer, în urmă cu un secol și jumătate, disputa aceasta generase o literatură istorică

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
erau un popor de spații mari (întinse), ei nu aveau orașe, ci erau păstori și agricultori (țărani). Românii, ca popor, s-au închegat pe un spațiu mult mai întins, care includea Dacia (nordul Dunării) și regiunea sud-dunăreană (balcanică). Marginile romanității răsăritene se pot stabili pe temeiul numelor latine din inscripții și a a denumirilor de localități. Linia Jirecek (vezi mai sus) distingea între zona sud-dunăreană, în care se vorbea greaca, față de cea latină: ea începea la Marea Adriatică, în nordul Albaniei, urma

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
apoi granița dintre provinciile Tracia și Dardania, iar mai spre răsărit traversa culmea Munților Haemus, care forma granița între Moesia și Tracia, apoi Dobrogea, afară de coloniile grecești, și întreg nordul Dunării. Definirea în acest mod a întinderii teritoriale a romanității răsăritene se referă la secolele II-VI e. n. și axa acestei zone compacte latine era Dunărea. Jirecek o spune direct: "De la Augustus și până la Focas, în anul 600, timp de șase secole și mai bine, s-a vorbit latinește la Dunăre

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
stat locului, care nu și-a părăsit vetrele, întărit prin colonizări interne în spațiul său de viață, ceea ce infirmă susținerile mai vechi că, în fața năvălirilor, românii s-au retras în munți, unde au trăit multă vreme ca păstori.27 Romanitatea răsăriteană compactă, de o parte și de alta a Dunării, a fost dislocată de năvălirea și colonizarea slavilor de aceea anul 602 constituie o piatră de hotar în istoria noastră. În a doua jumătate a secolului al VI-lea, slavii cuceritori

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Panaitescu)-în nordul Dunării, pământurile nu erau încă desțelenite, de aceea, în Dacia, nu s-a putut închega un regat barbar, iar slavii s-au așezat în sud. Colonizarea slavilor în sudul Dunării a avut urmări însemnate pentru soarta romanității răsăritene. În primul rând, s-a produs despărțirea romanicilor răsăriteni de masa romanității apusene, care au devenit în acest fel o insulă în mijlocul mării slave. Romanitatea aflată la câmpie, din sudul Dunării, în urma pătrunderii masive slave a fost asimilată treptat (slavizată

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]