18,995 matches
-
de-a întregul cu cel brâncovenesc... Enfin, punctul de vedere al acestui film e că tăcerea, chiar a liderilor unui cult, înseamnă complicitate la holocaust. Constantin Costa-Gavras adaptează piesa Der Stellvertreter de Rolf Hochhuth, al cărui gust pentru subversivitate politică regizorul îl împărtășește. Scopul său e dus la capăt cu ajutorul unui tandem de personaje: Kurt Gerstein, ofițer SS-Waffen și un preot iezuit, Riccardo Fontana. Cei doi luptă pe fronturi diferite, dar complementare: primul încearcă să aducă vestea genocidului la urechile Vaticanului
Trei, Doamne, și toate trei bune by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11483_a_12808]
-
au observat deja acest lucru - e parcă o variantă tânără a lui Pius XII, tocmai acel papă care a reușit să își astupe urechile atunci când a fost confruntat cu dovezi. Doar nu vă așteptați la un Costa-Gavras fără o "șopârlă"... Regizorul se folosește de aceste două personaje pentru a pendula între două lumi: elita celui de-al treilea Reich și cea a clericilor, ambele infuzate cu toate micile detalii ale vieții cotidiene. Efectul e previzibil: nu atât o echivalență a culpabilităților
Trei, Doamne, și toate trei bune by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11483_a_12808]
-
un catalizator al alianței anti-naziste și un stârpitor al legitimității arogate de regim, care ar fi rămas unul fără Dumnezeu în sens literal. Iar Costa-Gavras nu uită că și evreii convertiți la catolicism au fost băgați în lagăre. În schimb, regizorul se cam împotmolește când ridică, dar nu rezolvă, o întrebare care încă îi bântuie pe istorici: de ce aliații nu au bombardat căile ferate care duceau la lagăre. De aceea, și acesta e reversul medaliei, o întrebare atârnă asupra acestui film
Trei, Doamne, și toate trei bune by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11483_a_12808]
-
sau de însemnări de jurnal și ele sînt de cele mai multe ori în măsură să-l facă pe cititor să citească pe nerăsuflate întregul articol. Cartea lui Virgil Duda este un omagiu adus unor artiști (scriitori, în primul rînd, dar și regizori de film) evrei (Mihail Sebastian, în primul rînd, dar și Kafka, Bruno Schultz, Raymond Aron, B. Fundoianu sau, dintre contemporani, Leon Volovici, Moshe Idel, Costel Safirman, Iosef Eugen Campus, Mirel Brateș, Gina Sebastian-Alcalay), dar și neevrei care însă prin scrisul
Revelații în lumea nouă / veche by Tudorel Urian () [Corola-journal/Journalistic/11491_a_12816]
-
autostopistului galactic e un film pe care îl așteptam demult. E accesibil și celor care nu sunt fani ai trilogiei de patru volume a lui Douglas Adams. Partea bună e că scenariul lungmetrajului e semnat tot de el și că regizorul Garth Jennings i-a respectat și litera, și spiritul. Inventivitatea acestui autor se materializează în obiecte: pușca punctului de vedere (cel lovit de ,glonț" vede lucrurile din perspectiva trăgătorului) sau peștele Babel (care, odată inserat în ureche, îți permite să
Cursa de pe circuitul cinema by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11524_a_12849]
-
un ,highlight", o bornă în evoluția filmului european). Ca și Nu te mișca, această peliculă se încadrează într-un gen de care am mai vorbit, neo-melodramatic, care îți țintește plexul emoțional fără multe fasoane. Semnificativ mi se pare că acest regizor cu înclinații fantastice (Ceilalți, Deschide ochii rebotezat Vanilla Sky) reușește să facă aici muncă de filigran minimalist, să comunice prin intermediul unor detalii minuscule și să creeze atmosferă din ele. Din supranaturalul care îl fascina atât pe Amenabar au rămas doar
Cursa de pe circuitul cinema by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11524_a_12849]
-
ochii rebotezat Vanilla Sky) reușește să facă aici muncă de filigran minimalist, să comunice prin intermediul unor detalii minuscule și să creeze atmosferă din ele. Din supranaturalul care îl fascina atât pe Amenabar au rămas doar câteva secvențe onirice, în care regizorul utilizează expert steadicam. Doar ilustrarea sonoră cu arhi-folositul ,Nessun dorma" strică puțin imaginile. H.G. Wells a avut parte la naștere de niște ursitoare prost dispuse. Ultimele ecranizări (americane) ale prozei lui ricoșează din bară în bară, vezi Mașina Timpului, iar
Cursa de pe circuitul cinema by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11524_a_12849]
-
mai des utilizată imagine cu putință: cea cu New Yorkul și cu acoperișurile lui filmate de sus. Să revenim la filme ceva mai răsărite, pentru că ultimul a fost suficient de penibil ca să îi dărâme reputația lui Pollack. În schimb, un regizor care a avut mai mult de-a face cu televiziunea decât cu marele ecran ca Bill Condon livrează un film bun: Kinsey. Regizorul e conformist în sensul că se integrează în trendul predominant al biografiilor (care au invadat Oscarurile). Dar
Cursa de pe circuitul cinema by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11524_a_12849]
-
răsărite, pentru că ultimul a fost suficient de penibil ca să îi dărâme reputația lui Pollack. În schimb, un regizor care a avut mai mult de-a face cu televiziunea decât cu marele ecran ca Bill Condon livrează un film bun: Kinsey. Regizorul e conformist în sensul că se integrează în trendul predominant al biografiilor (care au invadat Oscarurile). Dar, dincolo de asta, filmul te confruntă cu un amestec bizar de tragic și umor brutal. ,De-abia îmi văd soțul de când s-a apucat
Cursa de pe circuitul cinema by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11524_a_12849]
-
sale cum să își piardă virginitatea. Condon vine cu un artificiu pentru a spune povestea: Kinsey răspunzând la chestionarul pe care el însuși l-a folosit pentru intervievarea a 18.000 de americani. Obsesia metodologică a personajului intră sub microscopul regizorului, iar ce reiese e un paradox: Kinsey abordează sexul cu curaj, doar e cuantificabil, ceea ce evită și îl face timid este dragostea, pentru care nu prea are unități de măsură. De remarcat monologul final al lui Lynn Redgrave. Din SUA
Cursa de pe circuitul cinema by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11524_a_12849]
-
culinară, două relații, una în trecut, uitată, alta în prezent, prima stimulând-o pe a doua. Partea interesantă e că cea mai incitantă relație din film nu e cea dintre femeie și soț/amant, ci dintre ea și bătrânul amnezic. Regizorul (care e și scenarist) reușește să schimbe tonul vizual al filmului de câteva ori, pentru a puncta nepotrivirea dintre dorință și realitate.
Cursa de pe circuitul cinema by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11524_a_12849]
-
pe DVD (nu, respect imperativul categoric de vară și nu vă voi chinui cu o analiză la sânge a Oglinzii sau Nostalgiei), ultimul Woody Allen - din 2005! - și un film de război sud-coreean. Ei, l-a ajuns și pe acest regizor blestemul cantității în defavoarea calității. Să tragem o ocheadă către trecutul lui Woody Allen (nu amoros, pentru acela mi-ar trebui mult mai multe pagini), cel mai cunoscut auteur american al anilor '80. Ceea ce s-a văzut din relația lui unică
Un american dispare,un sud-coreean apare by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11504_a_12829]
-
a văzut din relația lui unică și probabil irepetabilă cu un studio hollywoodian (United Artists, urmat de Orion) - i s-a oferit ,control creativ total asupra producțiilor lui". Atenție! Paradoxul e că s-a lansat întâi ca actor, apoi ca regizor și cele mai bune filme i-au ieșit lucrând în ambele ipostaze, vezi Annie Hall. Bineînțeles, aceasta e regula, infirmată de excepția din Interioare (1978), o analiză psihologică serioasă a vieții de familie ori a influenței materne. Mai mult, în
Un american dispare,un sud-coreean apare by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11504_a_12829]
-
deja la vale, pe apa sâmbetei. De altfel, dacă nu scria pe el ,Regia: Woody Allen", n-aș fi ghicit că el e în spatele acestei producții (ceea ce e un semn, deoarece sunt un fan inveterat în ultimul stadiu al acestui regizor, ajungând până la clișeul de a vorbi cu replici din filmele lui). De această dată, premisa lungmetrajului e ceva mai simplă: câțiva oameni - printre care un scriitor tragic și altul comic - iau cina într-un restaurant din - surpriză! - Manhattan. Unul spune
Un american dispare,un sud-coreean apare by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11504_a_12829]
-
o tragedie, altul, o comedie, cu un personaj (și actriță) în comun: Melinda (Radha Mitchell). Ce-ți poți dori mai mult de la un film decât să ai tragedie + comedie, dar fără tragicomedie? Pare rețeta ideală, dar nu în mâinile acestui regizor. Elementul-surpriză e că Woody Allen e atât de versat în tragicomedie, că e incapabil să separe genurile și tocmai din eșecul acestei încercări i se trage lipsa umorului verbal care era TM-ul său. Orice pretenție de experimentalism lipsește din
Un american dispare,un sud-coreean apare by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11504_a_12829]
-
hollywoodiene (de genul ,nu mă pot juca nici pe mine însumi") și Chloë Sevigny și Jonny Lee Miller, în extrema pozitivă. O posibilitate de interpretare a acestui lungmetraj - îi aparține unui critic american care ridica în slăvi pelicula - e că regizorul încearcă să demonstreze că filmele sunt doar filme și nimic mai mult. Nu trebuie să îți pese de personaje, la fel de vide ca în Oscar Wilde, dar fără aceeași dotare într-ale spiritului. Ok, dar această justificare se aplică oricărui film
Un american dispare,un sud-coreean apare by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11504_a_12829]
-
bătăile de aceeași parte a baricadei sunt filmate la fel, foarte de aproape. Camera nu e niciodată fixă în astfel de secvențe, dimpotrivă e manevrată manual, se mișcă în jurul combatanților în funcție de mișcările lor. Scenele de bătălie nu sunt niciodată panoramice. Regizorul/scenaristul Kang Je-gyu (poreclit Spielberg al Coreei)preferă să facă în așa fel încât spectatorul să se simtă ca un martor ocular al acțiunii. Tempo-ul filmului (una caldă, una rece) merită însă menționat, pentru că arareori cele ,de război" sunt
Un american dispare,un sud-coreean apare by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11504_a_12829]
-
muncă de patru ani. Iar scurtmetrajul a fost realizat ulterior acestei operații. Un film despre privire, cea umană și cea a operei de artă. Un dialog mut într-un loc al reculegerii, al regăsirii de sine. Fericita exemplificare a ceea ce regizorul italian afirmase undeva: ,, Aviditatea mea de a privi este atât de mare, încât ochii îmi vor sfârși prin a se consuma și această uzură a pupilelor va fi boala care mă va conduce la moarte. într-o noapte voi privi
Întâlnire de gradul trei by Mugur Popovici () [Corola-journal/Journalistic/11525_a_12850]
-
Fellini 2005 pentru excelență artistică, în Italia un Nobel al cinematografiei. Juriul (nume de referință ale cinematografiei italiene, precum Mario Monicelli, Suso Cecchi D'Amico, Tonino Guerra, Ennio Morricone, Giuseppe Rotunno, Vittorio De Seta), a acordat în unanimitate importanta distincție regizorului suedez Ingmar Bergman. în Laudatio, se afirmă: "Creația lui Ingmar Bergman este o continuă invenție, o surpriză fără timp, un mod întotdeauna nou de a povesti o istorie inedită și originală. Filmele sale sunt copiii propriului pământ și ai propriei
Întâlnire de gradul trei by Mugur Popovici () [Corola-journal/Journalistic/11525_a_12850]
-
nou de a povesti o istorie inedită și originală. Filmele sale sunt copiii propriului pământ și ai propriei culturi. De aceea știu să devină metafore universale". Vârsta înaintată (în curând 87 de ani), dar mai ales izolarea pe care marele regizor și-a impus-o de mai multă vreme pe Insula Faro, l-au împiedicat să se deplaseze la Roma; Bergman a delegat-o aici pe Liv Ullmann, fosta sa soție, interpreta unor filme inconfundabile, în același timp ambasadoare UNICEF, regizoare
Întâlnire de gradul trei by Mugur Popovici () [Corola-journal/Journalistic/11525_a_12850]
-
în zbor. Am început să văd lumea ca Fellini" spunea. "Am vrut atât de mult, măcar o dată, să realizez un film cum îl făcea el, dar nu mă simt capabil de așa ceva". Este cel mai mare compliment pe care un regizor poate să-l facă altui regizor". Într-o scrisoare plină de afecțiune trimisă în 1979, Bergman îi scria lui Fellini: ""Dragă Federico, Am fost atât de bucuros să am vești de la tine, după toți acești ani, deși tu nu ai
Întâlnire de gradul trei by Mugur Popovici () [Corola-journal/Journalistic/11525_a_12850]
-
lumea ca Fellini" spunea. "Am vrut atât de mult, măcar o dată, să realizez un film cum îl făcea el, dar nu mă simt capabil de așa ceva". Este cel mai mare compliment pe care un regizor poate să-l facă altui regizor". Într-o scrisoare plină de afecțiune trimisă în 1979, Bergman îi scria lui Fellini: ""Dragă Federico, Am fost atât de bucuros să am vești de la tine, după toți acești ani, deși tu nu ai fost niciodată departe. Acum câteva zile
Întâlnire de gradul trei by Mugur Popovici () [Corola-journal/Journalistic/11525_a_12850]
-
să am vești de la tine, după toți acești ani, deși tu nu ai fost niciodată departe. Acum câteva zile am văzut Amarcord, pentru a șaptea oară. Cred că este unul din cele mai minunate filme realizate vreodată". Cei doi mari regizori aveau un proiect comun, un film în trei episoade despre dragoste, la care urma să participe și Kurosawa, nerealizat însă. Antonioni, Bergman, Fellini... în decursul unei singure zile am avut bucuria să îl văd pe Antonioni privindu-se în oglinda
Întâlnire de gradul trei by Mugur Popovici () [Corola-journal/Journalistic/11525_a_12850]
-
că au inventat tot felul de trucuri ca să mă scutească de comentarii doldora de clișee. Am fost, așadar, la Teatrul Creangă nu doar pentru că se pregătea să sărbătorescă patruzeci de ani de ,carieră". Am fost să văd spectacolul făcut de regizorul Cornel Todea după povestea Harap Alb de Ion Creangă, care urma să aibă premiera peste două săptămîni. Mărturisesc că am avut emoții. Pentru toată lumea. Pentru teatru, să nu fie ceva festivist sau, dimpotrivă, înecat în formule prefabricate, cunoscute sau intuibile
Rîzi tu, rîzi, Harap-Alb by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/11545_a_12870]
-
Todea după povestea Harap Alb de Ion Creangă, care urma să aibă premiera peste două săptămîni. Mărturisesc că am avut emoții. Pentru toată lumea. Pentru teatru, să nu fie ceva festivist sau, dimpotrivă, înecat în formule prefabricate, cunoscute sau intuibile. Pentru regizorul Cornel Todea, dublat și de responsabilitatea directorului Cornel Todea. Pentru trupă... Nu mult după începerea reprezentației, emoțiile au fost risipite. O atmosferă elegantă, rafinată, de care nu mă bucur foarte des în teatrele pentru copii (și părinți), un spațiu bine
Rîzi tu, rîzi, Harap-Alb by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/11545_a_12870]