979 matches
-
intra direct de afară. Mobila era masivă - costase mult la vremea ei -, dar acum arăta evident neîngrijită. Fotoliile, cu brațe largi, de lemn, aveau tapițerie roșie, iar pe masa din lemn negru de tec erau un pahar gol și o scrumieră. Pe pereți erau atârnate un tablou înfățișând un munte pictat pe catifea neagră, un cap kudu din lemn și o fotografie mică a lui Nelson Mandela. Efectul e foarte plăcut, își zise Mma Ramotswe, deși, hotărât lucru, are aspectul acela
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2039_a_3364]
-
mă plâng, răspunse superiorul, Și nici cel mai mare, sper, Nici cel mai mare, nici cel mai mic, spuse superiorul, care nu pricepuse ironia. Ministrul scoase caseta din aparat și Începu să desfășoare banda. Când termină, o strânse Într-o scrumieră mare de cristal și apropie de ea flacăra unei brichete. Banda Începu să se Încrețească, să se chircească și, În mai puțin de un minut, era transformată Într-un ghemotoc Înnegrit, casant și inform. Și ei trebuie să fi Înregistrat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2327_a_3652]
-
Dumnezeu. Au un gust oribil. Nici eu nu știu de ce le fumez, zău că nu știu. Ia-ți una de-a dumitale, că altfel nu o să-ți câștig atenția în veci. — Mersi, i-am spus stingându-mi țigara într-o scrumieră de mărimea capacului de la butucul unei roți. Cred că așa o să fac. — Și dacă tot te-ai deranjat, ai putea să torni și ceva de băut pentru noi. Nu știu dumneata cum te simți, dar mie cu siguranță mi-ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
ridicat și am mers până la fereastra murdară. Nu vedeam decât tot alte ferestre, întocmai ca a mea, iar în vârful acoperișului antena de la stația radio a poliției. Mi-am stins țigara în cutia de cafea Mexico Mixture care servea drept scrumieră și m-am așezat din nou la masă. Se așteptau să încep să mă neliniștesc. Voiau să le simt puterea. În felul ăsta, Heydrich avea să mă găsească cu atât mai dispus să fiu de acord cu el atunci când în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
cu pas degajat pe ușă ca și cum ar fi tras după ea o capă din nurcă și privi de jur împrejur. Nu păru să fie prea impresionată. — Drăguț loc, murmură ea încetișor. Am închis ușa și mi-am lăsat țigara în scrumiera de pe masa din hol. — Așteaptă aici, i-am spus. M-am dus în dormitor și am scotocit pe sub pat după valiza în care păstram cămăși vechi și prosoape rărite, ca să nu mai zic de toate cârpele de praf de rezervă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
Orpo. — Capetele alea seci sunt bune ca să aresteze bețivi și proxeneți, i-am zis. Treaba asta, însă, necesită inteligență. Asta-i tot. Strâmbându-se, Deubel își stinse țigara într-un mod care îmi dădu de știre că își dorea ca scrumiera să fi fost mutra mea, după care se târî, în silă, afară din birou. — Mai bine aveți grijă ce-i spuneți lui Deubel despre Orpo, domnule, zise Becker. E prieten cu Daluege Prostovanu’. Au fost în același regiment la Stettin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
nebun? — Nu, i-am dat drumul la prânz. E curat. Și, întâmplător, părul lui e blond. Am răsfoit prin paginile bătute la mașină ale raportului de autopsie: — Asta-i tot? — Nu chiar. Trase din țigară și apoi o lăsă în scrumiera mea. Scoase din buzunarul de la jacheta lui de vânătoare din tweed o foaie de ziar împăturit pe care o întinse pe birou: — M-am gândit că trebuie să vezi asta. Era prima pagină dintr-un număr vechi din Der Stürmer
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
vizitei noastre, și, pe la miezul nopții, grupul lui Streicher și noi înșine eram singurii rămași în bar, ceilalți fiind puși pe fugă de înjurăturile neîncetate ale lui Gauleiter. Un alt chelner veni să ne șteargă masa și să ne golească scrumiera. Întotdeauna face așa de urât? l-am întrebat. Chelnerul râse cu amărăciune: — Asta? Asta nu-i nimic, zise el. Trebuia să-l vedeți acum zece zile, când s-au terminat în sfârșit mitingurile Partidului. A făcut praf locul ăsta. — Atunci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
jos și vă îngropați în pubul din colț, spelunca aceea plină de fum aflată sub nivelul străzii. Am aruncat odată o privire acolo, pe una din ferestrele aflate la înălțimea trotuarului, v-am văzut râzând, sărutându-vă, stingând mucurile în scrumieră. Eram un bărbat de cincizeci și cinci de ani, elegant și singur, care se plimba noaptea, iar voi erați acolo jos, dincolo de ferestruicile acelea cu zăbrele, unde câinii se opresc să amușine, erați atât de tineri, atât de uniți. Sunteți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
o ușă prin care se întrezărea un dulap de bucătărie acoperit cu un material plastic ce imita pluta. Intră acolo. — Pun laptele în frigider. Spusese că avea telefon. L-am căutat fără să-l găsesc, pe măsuța joasă cu o scrumieră în formă de scoică, pe șifonierul lăcuit pe care se aflau o mulțime de bibelouri, pe divanul vechi înviorat de o pânză înflorită. Pe perete era agățat un poster înfățișând o maimuță cu bonețică de nou-născut pe cap și un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
de la salubritate a agățat un bidon. Manlio și-a ridicat gulerul hainei, poate a înțeles, pentru că acum fluieră. Petrecerea se termină pe divane, apoi divanele se golesc, rămân numai urmele corpurilor care le-au apăsat, pernele deranjate, pahare peste tot, scrumiere pline de mucuri. Elsa și-a scos deja pantofii: — Frumoasă petrecere. — Da. Mă ridic și culeg o scrumieră. Nu pune mâna pe nimic, se ocupă mâine Gianna... — Arunc doar mucurile, să nu miroasă. Merge în cameră, se demachiază, își ia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
Petrecerea se termină pe divane, apoi divanele se golesc, rămân numai urmele corpurilor care le-au apăsat, pernele deranjate, pahare peste tot, scrumiere pline de mucuri. Elsa și-a scos deja pantofii: — Frumoasă petrecere. — Da. Mă ridic și culeg o scrumieră. Nu pune mâna pe nimic, se ocupă mâine Gianna... — Arunc doar mucurile, să nu miroasă. Merge în cameră, se demachiază, își ia cămașa de noapte. Eu rămân în fața televizorului în mijlocul cimitirului aceluia de pahare murdare. Mai târziu mă culc la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
lumină prea puternică și să nu se reflecte pe albul crud al hârtiei, rozând umbrele caracterelor tipografice, ca la amiază, în sudul Italiei. Încearcă să prevezi acum tot ce ți-ar putea evita întreruperea lecturii. Țigările la îndemână, dacă fumezi, scrumiera. Ce mai e? Vrei să faci pipi? Asta tu știi. Nu doar că aștepți cine știe ce lucru deosebit de la cartea asta. Din principiu, nu mai aștepți nimic. Sunt atâția alții, mai tineri sau mai puțin tineri decât tine, care trăiesc în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1925_a_3250]
-
chipul în căutarea unor indicii și, după aproape un minut, ea simți că începe să roșească. Totuși el nu zise nimic. — Păi, cred că, ăă, ar trebui să mă duc la hotel să mă cazez, spuse Leigh stingând țigara în scrumiera improvizată dintr-o cutie de Poland Spring. — Da. — Să vin înapoi după aceea sau vrei să ne întâlnim în altă parte? În holul hotelului? La o cafenea? Ce zici, la patru, patru și jumătate? Tensiunea era aproape palpabilă și descumpănitoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2011_a_3336]
-
sună... Să nu mă luați cumva cu pleonasmele, că mă mut la altă masă! Gore stă cu ziarul de sport În dreptul ochilor, tolănit pe scaun. Are o șapcă vișinie pe al cărei cozoroc stă scris Rapidulețul, gustul ciorbei, iar lângă scrumiera burdușită cu chiștoace se odihnește o bere pe jumătate golită. Gicu, care trăiește viața În roșu-albastru și suferă intens fiindcă Lăcătuș pare a-și face din nou bagajele, privește pierdut către castanul din fața porții, insensibil la acordurile antrenante care se
De-ale chefliilor (proză umoristică) by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/781_a_1580]
-
boala țării se numește Băsescu. Și țara? Zi-i, Gore, zi-i Gicule, cum rămâne cu țara? Gore și Gicu Își ciocnesc iar halbele și ronțăie semințe. E buget de criză, așa că au lăsat mizilicurile. Gore pune cojile Într-o scrumieră promoțională În interiorul căreia scrie „România - the land of choise”. Varsă cojile-n palmă și privește reclama dând din cap. Sandule, eu când văd ce scrie aici Într-o limbă de circulație internațională pe care nici nu o cunosc Înțeleg doar
De-ale chefliilor (proză umoristică) by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/781_a_1580]
-
năsălie... Cu lumânarea pe piept, Învelită În tricolor și cu Deșteaptă-te române, din somnul cel de moarte În interpretarea excepțională a lui Vali Vijelie... Privirea lui Sandu Șpriț varsă melancolie pe față de masă, iar vânticelul tomnatec suflă scrumul din scrumierele În care stau chiștoacele la taifas, un fel de șezătoare a micilor vicii care dăunează foarte grav sănătății, vorba ălora de după calupurile publicitare. Mda, ascultați-mă pe mine, că am experiența dezastrelor naționale, se duce țara de râpă, că bani
De-ale chefliilor (proză umoristică) by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/781_a_1580]
-
se mai poate abține Și izbucnește În râs. Sfânta Geta, așa este, confirm. Ce să facă Și ea, săraca, cu un așa păcătos la ușă? Hai pe la biserică, să te spovedești... Gore se ridică brusc de la masă, aruncă banii lângă scrumieră Și se uită rugător la Sandu: Sandule, m-ai convins, eu sunt capul răutăților, mă duc la Geta să mă Împac cu ea. Da` de unde iau garoafe la ora asta? Ia-le de la Generic Și de la Dan Ciotoi, consumatorule fidel
De-ale chefliilor (proză umoristică) by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/781_a_1580]
-
nici terasă, nici bere, nici halbă, nici Sandu Șpriț și nici reorganizare teritorială. Aia se face cu sau fără cancerul tău, oricum. Eu atât am avut de spus. Gore aprinde și el o țigară, pufăie grăbit, apoi o scutură În scrumieră. A zis că armata nu vrea. Ce nu vrea? Regiuni. Vrea tot județe, așa cum am Învățat și noi de când am apărut pe lume. Județe. Nici mie nu-mi place cu regiuni. Gore, armata nu este de capul ei, și-așa
De-ale chefliilor (proză umoristică) by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/781_a_1580]
-
sau veselă după dispoziția noastră înnăscută. Și Eugenia? Trebuie să-i scriu. Nu însă aici, acasă. Să mă duc mai bine la Club? Nu, acasă, acasă. Așa ceva, acasă, în cămin. Cămin? Casa mea nu-i cămin. Cămin... Cămin... Mai degrabă scrumieră! Și Augusto se întoarse acasă. II Când valetul îi deschise ușa... Augusto, care era bogat și singur, întrucât bătrâna lui mamă răposase în urmă cu abia șase luni înaintea acestor întâmplări mărunte, locuia cu un valet și o bucătăreasă, slugi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
adică nu-i de nici un folos. M-am săturat de servicii... — De-ale noastre? — Nu, nu de-ale voastre! Și în plus pianul servește la ceva, da, servește..., servește ca să umple de armonie căminele și ca ele să nu devină scrumiere. — Armonie! Și asta cu ce se mănâncă? — Liduvina... Liduvina... Bucătăreasa lăsă capul în jos în fața dulcelui reproș. Așa obișnuiau ei, și el, și ea. Da; va cânta la pian, pentru că e profesoară de pian. — Atunci nici nu se va mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
lacrimile se retraseră în adâncuri și casa își risipi întunecimile. Era o casă blândă și călâie. Lumina intra printre florile albe brodate pe brizbrizuri. Jilțurile, cu o intimitate de bunici copilăriți de trecerea anilor, își deschideau brațele. Era tot acolo scrumiera cu scrumul de la ultima havană pe care-o isprăvise tatăl său. Și, pe perete, portretul amândurora, al tatălui și-al mamei, văduvă acum, făcut chiar în ziua când se căsătoriseră. El, înalt fiind, ședea, picior peste picior, lăsând să i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
Augusto își luă bacalaureatul, îl îmbrățișă și, izbucnind în plâns, exclamă: „De-ar fi trăit tatăl tău!...“ Îl puse apoi să îngenuncheze, fapt de care el, ditamai băiețoiul, se simțea rușinat, și-l ținu așa, în tăcere, cu ochii la scrumiera răposatului. Și veniră apoi studenția, prieteniile din facultate și melancolia bietei mame, vâzând că fiul ei încerca să-și ia zborul cu aripile lui. „Eu, pentru tine, eu, pentru tine! - obișnuia să-i spună ea -, și tu, pentru cine știe care alta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
aproape o amintire pentru mine. Zilele astea care trec... ziua asta, ziua asta eternă care trece... lunecând în ceața plictisului. Azi ca ieri, mâine ca azi. Uită-te, Orfeule, uită-te la cenușa pe care a lăsat-o tata în scrumiera aia... Asta e revelația eternității, Orfeule, a teribilei eternități. Când omul rămâne singur și închide ochii la viitor, la reverie, i se revelează abisul înspăimântător al eternității. Eternitatea nu este viitor. Când murim, moartea ne silește să ne-ntoarcem cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
mic mic cu apă, lângă tânărul care citea, transpirat, referatul de acuzare. Tânărul zâmbise: „Da, da, așa da... acum e altceva“. Ajunsese la finele primei pagini. Și-a umezit buzele subțiri, violete, în apa sfințită. A lovit cu pipa irlandeză scrumiera, capetele s-au ridicat de pe foițele pătate. S-a păstrat un moment de reculegere. Primul din stânga mormăise ceva, ceilalți deveniseră extrem de atenți. „M-am săturat, m-am săturat de ăștia“, repeta, concesiv, grasul cel chel. În fața sa, primul din dreapta se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]