1,460 matches
-
ai cănit părul?“ În fiecare dimineață, la ora muezinului, urca pe acoperișul casei, una dintre cele mai înalte din oraș, nu pentru a-i chema pe credincioși la rugăciune, așa cum o făcuse vreme de ani de zile, ci pentru a scruta în zare obiectul furiei sale întemeiate. Uitați-vă, le striga el vecinilor lui încă adormiți, acolo vi se construiește mormântul, pe drumul spre Loja, iar voi stați aici culcați, așteptând să vină să vă îngroape! Veniți să vedeți, dacă Domnul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
Un foarte bun discipol, aș zice - cu un gest îl concedie pe Listarius, care ieși aproape în fugă, de parcă abia aștepta să scape de încăperea supraîncălzită și de privirea lui Flavius Valens. — Văd că ești iritat - Flavius Valens continua să scruteze chipul fleșcăit al lui Vitellius. — Mi-a fugit un gladiator, iar gărzile mele încă nu l-au adus înapoi. Era bun, foarte bun... Titus... Am cheltuit o grămadă de sesterți ca să cumpăr altul, la fel de bun ca el, dacă nu mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
quazii care încearcă să scape de castrapila. — Planul tău e ingenios, dar ei vor fi mai mulți... Vom reuși, ai să vezi. Urcă pe cal. Castrul era acum departe, în urmă. Se uită la oamenii săi, care continuau să înainteze. Scrută din nou pădurea și dealul. Simțea că acolo, printre copaci, la poalele dealului, barbarii îl urmăreau, deși nimic nu trăda prezența lor. Se apropie de manipul și ordonă o schimbare de direcție, îndeptându-se spre pădure. 11 — Vin chiar încoace, șopti
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
justiției? răsună un glas din fundul pieței. Oamenii se agitară și se dădură în lături. Un bărbat înainta călare pe un cal alb, drept în șa, cu părul fluturându-i pe umeri. O bandă îi acoperea ochiul stâng; celălalt ochi scruta mulțimea, albastru și mândru. Barba blondă, deasă îi ajungea până la piept. La șold avea atârnată o sabie, iar în mână ținea o torță. — Potrivit cărui obicei? repetă cu glas tunător. Îl urma un șir de cavaleri, unii tineri, alții bătrâni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Rușinat de lașitatea sa, îl privise pe Salix luptându-se de unul singur cu apele râului și dispărând la un moment dat. Își aminti că nu făcuse nimic să-l ajute. Disperat, o luase la fugă de-a lungul malului, scrutând apa, închipuindu-și că prietenul lui fusese atacat de peștii răpitori. Îl văzu însă la câteva mile în josul apei, viu și nevătămat. Când se așezase lângă Salix, care îi zâmbea epuizat, Valerius se simțise copleșit de rușine. De atunci, sentimentul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
stânci, evita atacurile tracului ce mânuia o sica de forma unui cioc de vultur, executând lovituri circulare, menite să învingă rezistența celuilalt. Nu privise sângele și leșurile gladiatorilor învinși. — Legatul nostru nu vorbește? întrebă pentru a doua oară Vitellius, care scruta pe sub sprâncene chipul încordat al lui Antonius. Măcar să bea! Întinse propria cupă unui sclav, pentru ca acesta să i-o dea lui Antonius. — Bea pentru sănătatea și pentru întâlnirea noastră! Sclavul puse cupa în fața lui Antonius; acesta nu schiță nici un gest
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
acolo, în fața lui. Ce-i vei spune însă lui Vitellius dacă mor în timpul antrenamentelor, așa cum se întâmplă cu atâția începători? Cum vrei să intru curajos în arenă, dacă nici măcar nu știu să țin scutul? — Unde vrei să ajungi, Valerius? Manteus scruta neîncrezător și curios chipul plin de vânătăi al lui Valerius. — Ce vrei să spui? Valerius se aplecă spre lanist și vorbi cu glas scăzut: — Spune-i spionului din spatele draperiei să plece și-ți voi vorbi deschis. După câteva minute, Manteus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
continuă, pe care n-o mai percepi, pentru că te-ai obișnuit. Ești pregătit pentru arenă, Valerius. Ești pregătit să urmezi drumul care te va duce la ținta ta. — Nu mi-e teamă că voi muri. Rămaseră multă vreme tăcuți. Valerius scrută chipul maestrului. — Am auzit că de câteva zile Manteus a interzis pedepsele și torturile, așa cum i-am cerut. Tu l-ai convins s-o facă? — Nu cred. Ce surprize mai ai pentru mine, maestre? — Câteva zile de antrenament aici. Apoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Proculus de braț, cu un aer rugător. — Spune-mi care va fi destinul meu. Te implor! Proculus privi mâna lanistului, care îi strângea brațul. — Nu mă atinge! Manteus se grăbi să-i dea drumul. Dar spune-mi... — Destinul tău? Proculus scrută chipul lui Manteus. — Destinul tău e destinul tuturor celor care trăiesc ca să adune bani. Nu-i un destin de invidiat, zise zâmbind. Nu mai am ce să-ți spun. Manteus ieși repede, ordonând gărzilor să-l însoțească pe Proculus afară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
e acum mesagerul? — La palat. Știe toate amănuntele... — Cui i-a transmis vestea? îl întrerupse Vitellius, zâmbind mulțimii care continua să-l aplaude. Doar ție, după cum am poruncit? — Doar mie, răspunse Cerpicus, aruncând o privire spre Flavius Sabinus, care-l scruta, întunecat la chip. Mesagerul a vorbit doar cu mine. — Ucide-l! Vitellius îl privi pe pretorian drept în ochi. Făcu un semn spre cupă, și Listarius îi turnă vin. — Ai înțeles? Ucide-l imediat. — Să-l ucid pe mesager? — Imediat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
o privire lui Varus. Înțeleg că Vitellius intenționează să se predea împreună cu trupele sale. — Îți dai cuvântul că îl vei lăsa în viață pe împăratul nostru și că îi vei îndeplini dorințele, confirmând astfel propunerea lui Mucianus? întrebă Allius Cerpicus scrutând chipul lui Antonius. Din câte am înțeles eu, Vespasianus, Mucianus și mulți dintre ofițerii tăi, invidioși pesemne din pricina victoriilor tale, nu vor ca tu, Antonius Primus, să intri în Roma ca un cuceritor. Alții vor să aibă parte de asta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
care mă preocupă și pe mine. Shadow nu se mai arătase de câteva minute și eu mă străduiam pe ascuns să-l zăresc în agitația umană. A pornit-o în zigzag prin piață fără să spună un cuvânt, i-a scrutat marginile, după care a traversat iar locul prin căldura dogoritoare, învăluitoare. Nici urmă de câine, nici urmă de Shadow. Ne-am despărțit și am alergat în cercuri tot mai largi, întorcându-se tot mai rar pentru mângâierile de încurajare. O
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
care părăsise bordelul și siguranța lui de dragul unui bărbat îgreu de crezut acum că acel bărbat fusese Virgil Jones), Liv, care se așezase pe sine și dorințele ei mai presus de îndatoririle sale, și-a trăit clipa - dar Mediei, în timp ce scruta fața aceea visătoare, i se contura în minte gândul următor: Acolo unde merge el, merg și eu. Chipul a fost cel care a provocat totul. A rostit încet către adormitul Vultur-în-Zbor: — Ceea ce-ți trebuie ție e o femeie care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
surile ori proza lor gustul duioșiei, puritatea, gingășia dar și momente de îngrijorare, proprii tinerilor ori vârstnicilor , din totdeauna. Lucrarea în sine ne apare ca o lecție de viață. Celor cu experiență îndelungată le vor folosi amintirile , nostalgia. Tinerii vor scruta viitorul și vor fi îndemnați în lupta și munca lor către mai bine. Cine ne‐a urmărit știe că de fiecare dată ne‐am bucurat văzându‐i împreună pe vârstnici și tineri, trudind în sălile de studiu ale bibliotecilor. Ne
Mamă, lecții de viață. In: OMAGIU MAMEI by Ioan Costache Enache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/416_a_1070]
-
mai împlinită, cu o pălărioară de ațică, ascultă moleșită de interes vorbele lui Caraman. Ezit, în drum spre masa mea, dacă să-l salut sau nu. Mă observă și-mi face semn. Donșoara Țapu îmi zâmbește și ea, cealaltă mă scrutează profesionist, din cap până în picioare și din picioare până în cap, se răsucește apoi și își aprinde o țigară. Nu mă apropii totuși de masa lor. Îi arăt doar lui Caraman gazeta, fluturând-o nedumerit. Se scoală, dă să pornească spre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
părți din întâmplarea ce abia se consumase. L-am urmărit duios cum, rotindu-se încet, cât era de înalt, cu o mână sprijinită în șold, privea circular peisajul din jur. Era parcă pe puntea unei corăbii în plin tangaj și scruta, în plin balans, orizontul înspre care avea să îndrepte nava spre a o salva de iminenta scufundare. Când s-a decis s-o ia, bărbătește, direct prin inima soclului, dând să se apere cu servieta diplomat de un val năprasnic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
am și spus, urmărind-o într-o astfel de dimineață cum piere mistuită parcă de un gol al străzii, al aerului, al Lumii. Femeia celor o sută de pași. Aș putea să-i vorbesc. Uneori, țintuiți locului, ne privim, ne scrutăm ca și cum ne-am saluta, facem aproape simultan aceleași gesturi: privitul ceasurilor, de exemplu, sau răsucitul de pe un picior pe celălalt, sau ridicatul gulerelor (toamna poartă un fulgarin de culoarea vișiniu--sângerie a lunii mâncate de vârcolaci). Adeseori chiar zâmbim, surprinzându-ne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
de mine cândva, m-a privit trist: „Și nu ți-e scârbă?“. Am mers în Cișmigiu. Instinctiv l-am dus la banca mea. I-am spus că acolo îmi place să stau de câte ori vin prin parc. Privea curios în jur, scrutând atent locurile, ca și cum ar fi căutat ceva. Mi-a făcut semn să ne așezăm pe o altă bancă de peste alee. „De-acolo n-ai perspectivă bună“, mi-a spus, arătând spre banca mea. M-am dus pe banca aceea, lângă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Nu am știut aceasta, până deunăzi. Credeam eu însumi în astfel de baliverne. Eu însumi eram cititor avid de a coborî în textele altora, de a căuta urme ale prezenței lor acolo, de a-i afla și de a-i scruta. Falsă și aiurită credință. Lectura ta te îndepărtează de textul lui, după cum scrisul lui nu-ți deschide ție porți spre textul tău. Dimpotrivă, cu fiecare carte citită, îți sporești singurătatea, înstrăinarea, depărtarea de textul Lumii. Dacă ai puțin noroc, îți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
pe fundalul unui cer de cenușă. Am iuțit pasul și m-am oprit În punctul pînă unde ajungeau cuvintele preotului. Sicriul, un coșciug din lemn de pin necurățat, odihnea În noroi. Doi gropari Îl străjuiau, rezemați În lopeți. I-am scrutat pe cei de față. Bătrînul Isaac, paznicul de la Cimitirul Cărților Uitate, nu venise la Înmormîntarea fiicei sale. Am recunoscut-o pe vecina de palier, care sughița scuturînd din cap În timp ce un bărbat cu aspect sărăcăcios o consola mîngîind-o pe spate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
oprit și m-am Întors, ca să-l văd nemișcat, cu privirea țintuită În beznă. — Ce s-a Întîmplat, Julián? Nu mi-a răspuns. Contempla vrăjit gura unui coridor Îngust care ducea spre bucătării. M-am Îndreptat Într-acolo și am scrutat Întunericul sfîșiat de flacăra albastră a lămpii de benzină. Ușa aflată la capătul culoarului era astupată. Un zid din cărămizi roșii, așezate neglijent În mortarul care se scursese printre Îmbinări. N-am Înțeles prea bine ce Însemna asta, Însă am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
recunoscut automobilul locotenentului Palacios. Jarul unei țigări În Întuneric Îi trăda prezența la volan. M-am Întors tiptil pînă la scară și am coborît treaptă cu treaptă, pășind cu o precauție infinită. M-am oprit la jumătatea traseului și am scrutat bezna ce inunda parterul. CÎnd venise, Fumero lăsase ușa de la intrarea principală deschisă. VÎntul stinsese lumînările și spulbera Înăuntru volburi de zăpadă. Frunzele uscate și Înghețate dansau pe tavan, plutind Într-un tunel de luminozitate prăfoasă prin care se insinuau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
era la vreo zece metri de baza scării. Anticamera ce conducea Într-acolo era Învăluită În beznă. Am Înțeles că Fumero mă putea observa de la doar cîțiva metri de punctul unde mă aflam, fără ca eu să-l pot vedea. Am scrutat Întunericul impenetrabil asemenea apelor unui puț. Am tras adînc aer În piept și, aproape tîrÎndu-mi picioarele, am parcurs orbește distanța care mă despărțea de bibliotecă. Marele salon oval era cufundat Într-o penurie de lumină vaporoasă, presărată cu puncte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
sau se ducea la baie, deschidea robinetul, apropiindu-și fața de oglindă. Chipul său ușor buhăit Îl atrăgea ca un abis fără fund, absorbindu-i gândurile cu forța cu care vidul absoarbe bucățele de materie aflate Într-un relativ repaos. Scrutându-și chipul, trupul său se Înfiora de frig, acoperindu-se de broboane de sudoare. Nu-l deranjau atât firele albe apărute la tâmple, cât cearcănele de la ochi și cuta de la rădăcina nasului. Dincolo de chipul său Îl privea un alt chip
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
dreptate”, spuse Satanovski... „Femeia e toată numai sevă, numai carne, numai dinți... Chiar și dumneavoastră, dacă nu mă Înșel, ați auzit deseori cum din gura ei iese un scârșnet infernal...” Stomatologul nu-i răspunse. Stătea cu mâinile Întinse sub cap, scrutând Întunericul atotstăpânitor. „De ce tăceți?” Îl iscodi inginerul. „Nu-i așa că am dreptate?” Noimann Însă se gândea acum la altceva. Cândva, Bikinski Îi povestise despre descinderile de sâmbătă ale lui Satanovski la enigmatica doamnă de pe strada Bașotă nr. 9. Unii presupuneau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]