893 matches
-
au fost ulterior puse la îndoială au fost însă suținute de către W. James Peacock, șeful echipei care a secvențiat ADN-ul mitocondrial al „Omului din Mungo”. Întrebarea dacă există o moștenire în fondul genetic al "Homo sapiens" provenind de la alte subspecii tipologice (nu "de facto") de "Homo" este încă dezbătută. "Omul modern din punct de vedere anatomic" își are originea în Africa aproximativ 250.000 de ani în urmă. Tendința la mărirea volumului cranian și elaborarea de unelte de piatră (tehnologia
Originea africană recentă a oamenilor moderni () [Corola-website/Science/321837_a_323166]
-
anterior. "Homo sapiens idaltu", ale cărui fosile au fost găsit la Middle Awash din Etiopia, a trăit acum aproximativ 160.000 de ani. Este cel mai vechi om modern din punct de vedere anatomic cunoscut și este clasificat ca o subspecie disparută. Fosile aparținând lui "Homo sapiens" arhaic au fost găsite în peștera Qafzeh din Israel și au fost datate la aproximativ 80.000 - 100.000 de ani în urmă. Cu toate acestea, acești oameni fie că au dispărut ori s-
Originea africană recentă a oamenilor moderni () [Corola-website/Science/321837_a_323166]
-
radiația adaptativă poate fi prevăzută bazându-ne după habitatul întâlnit, iar introducerile experimentale în insulele lipsite de șopârle au demonstrat că evoluția Anolisului poate fi prevăzută. A fost clasificată de IUCN ca specie cu risc scăzut. Această specie cuprinde următoarele subspecii: Anolisul verde din sudul Statelor Unite ale Americii este o șopârlă mică, capabilă de mai multe lucruri: poate să prindă o muscă, să se lupte cu rivalii, să se adăpostească, să se împerecheze sau să depună ouă. Toate aceste activități sunt folositoare pentru
Anolisul verde () [Corola-website/Science/321967_a_323296]
-
nivelul ierburilor sunt întâlnite specii floristice rare (unele endemice), astfel: unghia ciutei ("Ceterach officinarum"), mărarul Porților de Fier ("Cachrys ferulacea"), garofițe din speciile "Dianthus banaticus" și "Dianthus variciorovensis", feriga cazanelor ("Cheilanthes marantae"), cămașa romanilor ("Petrorhagia saxifraga", sinonim - "Tunica saxifraga"), o subspecie de lumânărică ("Verbascum vârciorovae"), sipică ("Cephalaria uralensis var. multifida") sau mierluță ("Minuartia capillacea")
Gura Văii - Vârciorova () [Corola-website/Science/328969_a_330298]
-
în Cartea Roșie Bulgară a Speciilor Amenințate. Se diferențiază trei niveluri de vegetație în , unul forestier, unul subalpin și unul alpin, dispunere cauzată de altitudinea înaltă la care se află întregul parc. În parc trăiesc circa 2090 de specii și subspecii de nevertebrate, printre ele numărându-se 300 de specii rare, 214 endemice și 175 fosile vii, precum și 15 specii incluse în listele internaționale de specii amenințate cu dispariția. 6 specii de pești trăiesc în parc, ceea ce constituie 6% din totalul
Parcul Național Pirin () [Corola-website/Science/326769_a_328098]
-
Tigrul bengalez ("Panthera tigris tigris") este subspecia de tigru cea mai cunoscută. Habitatul acestora se găsește pe subcontinentul indian, în special în regiunea Bengal, dar poate fi găsit și în nordul Indiei și Nepal. Tigrul bengalez este animalul național al Indiei și Bangladeshului. Tigrul bengalez este subspecia
Tigru bengalez () [Corola-website/Science/326853_a_328182]
-
subspecia de tigru cea mai cunoscută. Habitatul acestora se găsește pe subcontinentul indian, în special în regiunea Bengal, dar poate fi găsit și în nordul Indiei și Nepal. Tigrul bengalez este animalul național al Indiei și Bangladeshului. Tigrul bengalez este subspecia de tigru cu populația cea mai numeroasă, estimată la 1500-2000 de indivizi în India, 440 în Bangladesh, 120-230 în Nepal și aproximativ 80 în Bhutan. Din 2010, tigrul bengalez a fost clasificat ca specie pe cale de dispariție de către IUCN. Populația
Tigru bengalez () [Corola-website/Science/326853_a_328182]
-
Larix") și pin ("Pinus L."), rachița ("Salix hastata, Salix retușa"), arin de munte ("Alnus viridis"), arin negru ("Alnus glutinosa"), mur ("Robus fruticosus"), zmeur ("Robus idaeus"), măceș ("Roșa canina"). La nivelul ierburilor sunt întâlnite mai multe elemente floristice cu specii și subspecii de: feriguță ("Asplenium ruta muraria"), stânjenel mic de munte ("Iris ruthenica"), mătăciune ("Dracocephalum austriacus L."), bulbuc de munte ("Trolius europaeus"), căpșunica ("Cephalanthera damasonium"), gențiana ("Gențiana cruciata"), crin de pădure ("Lilium martagon"), trânji ("Neottia nidus-avis"), lumânărica pământului ("Gențiana asclepiadea"), limba cerbului
Cheile Siloșului () [Corola-website/Science/325576_a_326905]
-
energie. În timpul șederii în sistemul payenilor, oamenii află despre aceștia că sunt hermafrodiți, schimbându-și sexul continuu de-a lungul vieții, ceea ce duce la o continuă explozie demografică. De îndată ce crește presiunea suprapopulării, războaiele sunt inevitabile. Payenii sunt împărțiți în opt subspecii mari, una dintre ele - stăpynii - ținând ascunsă existența unui alt tip: războynicii. Fiecare război are ca rezultat distrugerea aproape totală a civilizației, dar rata crescută a nașterilor permite repopularea planetei. La acest proces contribuie și muzeele care permit populației supraviețuitoare
Lumea Pay () [Corola-website/Science/322551_a_323880]
-
o greutate de pana la 5-9 kg, cu o anvergură a aripilor de până la 3 m. Femelele sunt mai mari și mai grele decât masculii. Culoarea corpului este brun închis, iar umerii, vârfurile aripilor, coapsele, coada si fruntea sunt albe. Subspecia "Niger", găsită în Coreea, este în totalitate neagră. Pe țărmul Mării Bering și Mării Ohotsk, iernează mai la sud, până în Coreea. Cuibărește mai ales în Peninsula Kamceatka, Marea Ohotsk în cursul inferior al fluviului Amur și în nordul insulei Sahalin
Vulturul de mare () [Corola-website/Science/322089_a_323418]
-
sau pantera de China (Panthera pardus orientalis) este o subspecie de leopard, din genul "Panthera", originară din ținutul Primorie, în regiunea fluviului Amur. Este clasată ca specie în pericol de extincție. Este cunoscut pentru picioarele sale lungi și blana deasă care îi permite să supraviețuiască în anotimpul rece. Este un
Leopardul de Amur () [Corola-website/Science/329815_a_331144]
-
singur. După ce se satură, își ascunde restul de pradă în copaci, pentru a o mânca mai târziu. Culoarea blănii sale se schimbă, având o nuanță mai deschisă iarna și fiind mai roșiatică pe timpul verii. este una din cele mai rare subspecii de leoparzi, existând între 45-60 de exemplare în toată lumea, dintre care în jur de 20 în sălbăticie. Poate atinge viteza de 60 de km/h pe perioade scurte de timp și poate sări 6 metri în plan orizontal și 3
Leopardul de Amur () [Corola-website/Science/329815_a_331144]
-
Falco cherrug (sau șoimul dunărean) este o specie de șoim pe cale de dispariție. În trecut specia a fost împărțită în mai multe subspecii, în prezent doar două dintre acestea fiind recunoscute de către ornitologi: Lungimea corpului variază între 45-55 cm și anvergura este de 105-130 cm. Masculii cântăresc 730-990 de grame, femelele 970-1300 de grame. Femelele sunt mai mari decât masculii însă diferențele nu
Șoim dunărean () [Corola-website/Science/327627_a_328956]
-
Vidra de râu japoneză ("Lutra lutra whiteleyi") este o subspecie dispărută de vidră cândva larg răspândită în Japonia. A fost văzută inclusiv în Tokyo încă din anii 1880. Populația a început să scadă dramatic în anii 1930 iar mamiferul aproape că a dispărut. De atunci, a mai fost observată doar
Vidră de râu japoneză () [Corola-website/Science/327703_a_329032]
-
mari dimensiuni. În unele țări, uliul s-a adaptat la mediul urban: în Rusia (în apropiere de Moscova, în timpul iernii, în Olanda (Amsterdam), în Letonia (Riga) și în Germania (Köln). Conform Alan P. Peterson, această specie este alcătuit din următoarele subspecii: "Accipiter gentilis striatulus" nu mai este recunoscută de către majoritatea clasificărilor taxonomice.
Uliu porumbar () [Corola-website/Science/327732_a_329061]
-
putorius") este un carnivor de mici dimensiuni aparținând familiei Mustelidelor, răspândit în majoritatea Europei, nordul Africii și Asia occidentală. ul a fost îmblânzit încă din timpuri străvechi, aproximativ acum 2500 ani, pentru vânătoarea de iepuri de câmp, astfel obținându-se subspecia "Mustela putorius furo". Dihorul primordial a fost "Mustela stromeri" care a apărut în perioada villafranchiană târzie. "Mustela stromeri" este considerabil mai mic decât dihorul actual. Cele mai vechi fosile ale dihorului actual datează din Pleistocenul Mijlociu și au fost descoperite
Dihor () [Corola-website/Science/327330_a_328659]
-
culoare închisă în general, cu eventuale resturi ale animalelor cu care s-a hrănit precum puf, pene, smocuri de blană, păr, carapace și oase mici. Excrementele sunt depozitate în puncte determinate ale teritoriului lor, cel mai adesea în jurul vizuinii. Singura subspecie domesticită este Mustela putorius furo, celelalte specii la maturitate devenind nervoase și irascibile. Hibridizarea dihorului de casă cu cel comun face ca urmașii să aibă trăsături asemănătoare părinților sălbatici. Nu se cunoaște cu exactitate când a fost domesticit dihorul, dar
Dihor () [Corola-website/Science/327330_a_328659]
-
apăra hambarele de rozătoare. Caesar Augustus în jurul anului 6 î.e.n. a trimis dihori prin Plinius cel Bătrân în insulele Baleare, pentru a controla numărul de iepuri de câmp, care produceau mari pagube în agricultură. Dihorul de casă (Mustela putorius furo), subspecia domesticită a dihorului, este un animal energic, vioi, curios și îi place să se joace cu stăpânul. Din cauza curiozității lor exagerate prezintă riscul de a-și pierde viața explorând sau accidentându-se. În Statele Unite după câini și pisici, dihorii sunt
Dihor () [Corola-website/Science/327330_a_328659]
-
cele marine. Are valoare economică mare, fiind pescuită în cantități apreciabile. Se consumă aproape exclusiv sărată; carnea nu este de calitate și conține numai 7,5% grăsimi. Gingirica servește ca hrană peștilor importanți: șalău, nisetru, morun și celor marini. Două subspecii sunt recunoscute de către unii autori : În România trăiește subspecia "Clupeonella cultriventris cultriventris", comună pe tot litoralul nostru marin; pătrunde în lacurile litorale Razelm, Tașaul, Duranculac, etc.) și Dunăre până la Călărași .
Gingirică () [Corola-website/Science/330622_a_331951]
-
cantități apreciabile. Se consumă aproape exclusiv sărată; carnea nu este de calitate și conține numai 7,5% grăsimi. Gingirica servește ca hrană peștilor importanți: șalău, nisetru, morun și celor marini. Două subspecii sunt recunoscute de către unii autori : În România trăiește subspecia "Clupeonella cultriventris cultriventris", comună pe tot litoralul nostru marin; pătrunde în lacurile litorale Razelm, Tașaul, Duranculac, etc.) și Dunăre până la Călărași .
Gingirică () [Corola-website/Science/330622_a_331951]
-
de tip "Potamogeton" (broscăriță, limba apei), "Myriophyllum" (peniță), "Ceratophyllum" (cosor), "Elodea" (ciuma apei), "Egeria" etc; Trăiește în apele cu un pH: 6.0 - 6.5, duritate totală (în grade germane) 5 - ?, adâncime 0 - ? m, temperatură 5-24 °C. Nu sunt cunoscute subspecii valide în prezent. Kux și Libosvârsky (1957) au descris o subspecie ("Umbra krameri pavlovi") din Delta Dunării, dar acest lucru a fost revizuit ulterior (Barus și Libosvârsky 1983). Nu au fost raportați hibrizi între țigănuș și alte specii. Hrană principală
Țigănuș (pește) () [Corola-website/Science/330650_a_331979]
-
ciuma apei), "Egeria" etc; Trăiește în apele cu un pH: 6.0 - 6.5, duritate totală (în grade germane) 5 - ?, adâncime 0 - ? m, temperatură 5-24 °C. Nu sunt cunoscute subspecii valide în prezent. Kux și Libosvârsky (1957) au descris o subspecie ("Umbra krameri pavlovi") din Delta Dunării, dar acest lucru a fost revizuit ulterior (Barus și Libosvârsky 1983). Nu au fost raportați hibrizi între țigănuș și alte specii. Hrană principală o constituie planctonul grosier format din crustacee de talie mare și
Țigănuș (pește) () [Corola-website/Science/330650_a_331979]
-
Mai frecvent trece în pasaj din nordul arealului de cuibărire spre cartierele de iernare din jurul Mării Mediterane și Africa. În pasaj pot fi văzute în stoluri zburând în formă de V, scoțând strigăte puternice "cliip" sau "bliip". Sunt descrise 4 subspecii. În România și Republica Moldova trăiește o singură subspecie - "Haematopus ostralegus longipes".
Scoicar () [Corola-website/Science/330120_a_331449]
-
de cuibărire spre cartierele de iernare din jurul Mării Mediterane și Africa. În pasaj pot fi văzute în stoluri zburând în formă de V, scoțând strigăte puternice "cliip" sau "bliip". Sunt descrise 4 subspecii. În România și Republica Moldova trăiește o singură subspecie - "Haematopus ostralegus longipes".
Scoicar () [Corola-website/Science/330120_a_331449]
-
flori și ierburi rare semnalate în arealul sitului: floare de colț ("Leontopodium alpinum Cass."), cornuț ("Cerastium transsilvanicum"), clopoțel de munte (cu specii de "Campanula carpatica" și "Campanula alpina"), crucea-pământului ("Heracleum carpaticum"), garofiță de munte ("Dianthus tenuifolius"), siminic ("Antennaria dioica"), o subspecie de coada șoricelului ("Achillea oxyloba ssp. schurii"), gălbinel de munte ("Doronicum carpaticum"), pufuliță ("Epilobium alpestre"), mixandre sălbatice ("Erysimum witmannii ssp. transsilvanicum"), crucea voinicului ("Hepatica transsilvanica"), bulbuc de munte ("Trollius europaeus"), nopticoasă ("Hesperis matronalis L. ssp. candida"), trânji ("Neottia nidus-avis") orhidee
Piatra Mare (sit SCI) () [Corola-website/Science/330123_a_331452]