1,423 matches
-
distincții. Unele dintre observațiile lui Malcolm au fost reluate de acea autoritate în exegeza wittgensteiniană care este David Pears. Din comentariul lui Pears rezultă clar că opoziția dintre perspectivele schițate în cele două lucrări va fi considerabil accentuată dacă acceptăm supoziția că în Tractatus este elaborată o teorie filozofică pretinzând, ca orice teorie, că pătrunde dincolo de fenomene și dezvăluie structuri profunde.24 În acest caz, Tractatus-ul va putea fi socotit tot atât de reprezentativ pentru o gândire inspirată de idealul științei ca și
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
omenești, de asemenea cuvinte se pot lega întrebări care generează impasuri conceptuale și confuzii, inducând o stare de indispoziție mintală. Odată ce nu li se acordă însă o poziție specială, ele nu se vor bucura de o atenție aparte. Ruptura cu supoziția ce susține lucrarea de tinerețe se conturează aici foarte clar. Ne trece în mod firesc prin minte gândul că, dacă ar fi privit lucrurile în acest fel, Wittgenstein nu ar fi scris o lucrare cum este Tractatus-ul. Acea viziune asupra
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
ar fi privit lucrurile în acest fel, Wittgenstein nu ar fi scris o lucrare cum este Tractatus-ul. Acea viziune asupra limbajului de care s-a distanțat în anii ’30 este calificată de Wittgenstein drept „simplificatoare“. Tractatus-ul s-a sprijinit pe supoziția că limbajul este construit după o schemă simplă și unitară. Și anume că el este alcătuit din cuvinte, care desemnează obiecte și însușiri, și din propoziții ce descriu stări de lucruri, prin combinarea acestor cuvinte. Este acea imagine pe care
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
fac ei în afara unui context. Evident că, pentru cel care a ajuns să vadă lucrurile în acest fel, preocupări ca aceea de a identifica o „formă generală a propoziției“ își vor pierde orice putere de atracție. Pe măsură ce se desprinde de supozițiile și ideile călăuzitoare ale Tractatus-ului, Wittgenstein înclină să considere viziunea „logicianului“ asupra limbajului, acea viziune pe care o acceptase în mod neproblematic, drept o perspectivă idealizantă, care ipostaziază anumite trăsături și face abstracție de altele, cele care nu pot fi
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
asupra limbajului, acea viziune pe care o acceptase în mod neproblematic, drept o perspectivă idealizantă, care ipostaziază anumite trăsături și face abstracție de altele, cele care nu pot fi integrate în scheme simple. În Tractatus este acceptată în mod tacit supoziția că termenii generali stau pentru „genuri“, adică pentru ceea ce este comun existențelor individuale. Propriu noțiunilor ar fi, cum arăta încă Socrate, că ele rețin ceea ce este general, lăsând la o parte diferențele individuale. O mai bună percepere a folosirii expresiilor
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
logică își are originea „într-o filozofie primitivă a limbajului“. Descrierea limbajului prin raportare la asemenea noțiuni, pe care Wittgenstein le numește acum „supranoțiuni“ sau „supraconcepte“, este descrierea a ceva mult mai simplu decât este în realitate limbajul nostru. În supoziția consacrată într-o istorie îndelungată a cultivării gândirii pure, supoziția că înțelegerea a ceea ce este limbajul, gândirea, cunoașterea, a ceea ce este binele sau virtutea reprezintă o pătrundere spre esențe situate dincolo de orizontul experienței curente, Wittgenstein vede trăsătura distinctivă a tradiției
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
Descrierea limbajului prin raportare la asemenea noțiuni, pe care Wittgenstein le numește acum „supranoțiuni“ sau „supraconcepte“, este descrierea a ceva mult mai simplu decât este în realitate limbajul nostru. În supoziția consacrată într-o istorie îndelungată a cultivării gândirii pure, supoziția că înțelegerea a ceea ce este limbajul, gândirea, cunoașterea, a ceea ce este binele sau virtutea reprezintă o pătrundere spre esențe situate dincolo de orizontul experienței curente, Wittgenstein vede trăsătura distinctivă a tradiției filozofice occidentale de care el se desparte acum. La această
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
filozofice dintre cele mai diferite. Altfel spus, de un mod de a gândi care se situează deasupra a ceea ce desparte și opune marile orientări și curente care au ilustrat istoria filozofiei. Iată doar câteva indicații în această privință. Una din supozițiile care par să fi fost universal împărtășite de toți cei care au fost socotiți „filozofi“ este aceea că derivarea din principii și concepte de cel mai înalt nivel de generalitate a ceea ce este particular, trecător, vremelnic reprezintă o îndeletnicire demnă
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
că există mai multe folosiri ale termenului, dar insistă să-i convingă pe cei care îi citesc că numai una dintre ele ar fi legitimă, adică ar putea fi justificată rațional.14 Pentru Wittgenstein o asemenea pretenție se sprijină pe supoziția iluzorie că este posibilă și necesară o reglementare a folosirii cuvintelor, dacă facem abstracție de scopuri și contexte speciale, și că realizarea acestei reglementări ar intra în atribuțiile filozofilor. „Este așadar un nonsens să se încerce găsirea unei teorii a
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
faptul că ea este folosită pentru o varietate de activități între care există doar asemănări parțiale.32 Când reflectează asupra unor întrebări pe care și le-au pus filozofii, cum este întrebarea privitoare la semnificația expresiilor limbajului, Wittgenstein pornește de la supoziția că nu există o raționalitate superioară celei pe care o conține și o exprimă modul obișnuit de a trăi și de a acționa al oamenilor. Cu toții suntem de acord că o expresie a limbajului are sens dacă ea este folosită
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
62 Este mai mult decât problematic că ceea ce și-a propus Wittgenstein a fost să ofere temeiuri pentru sau împotriva unei teorii a limbajului sau a minții. Paradoxul la care se referă el, în § 201 al Cercetărilor, are drept premisă supoziția că formularea unei reguli ar fi cea care determină un mod de a acționa. Wittgenstein respinge însă această supoziție. Individul „urmează o regulă“ atunci când acționează într-un anumit fel. Urmarea unei reguli se exprimă într-o practică comună membrilor unei
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
împotriva unei teorii a limbajului sau a minții. Paradoxul la care se referă el, în § 201 al Cercetărilor, are drept premisă supoziția că formularea unei reguli ar fi cea care determină un mod de a acționa. Wittgenstein respinge însă această supoziție. Individul „urmează o regulă“ atunci când acționează într-un anumit fel. Urmarea unei reguli se exprimă într-o practică comună membrilor unei anumite comunități. Ea este ceva cu totul diferit de „interpretare“, prin care orice mod de a acționa poate fi
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
nu pot să nu văd orice problemă dintr-un punct de vedere religios.“48 Ce a avut în vedere Wittgenstein atunci când a calificat punctul de vedere din care examina toate problemele care îl interesau drept „religios“? Pot fi formulate unele supoziții în această privință. Ca și alte minți pătrunse de mentalitatea științifică modernă, Russell nu putea înțelege cum este cu putință ca atitudinea fundamentală a unei persoane cultivate față de problemele vieții omenești să fie puțin afectată de reflecții ce se sprijină
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
cercetarea științifică, în tehnologie, în viața de fiecare zi, stau convingeri pe care omul care trăiește și acționează le asumă drept certe, neproblematice. E nivelul la care nu mai funcționează multe dihotomii familiare cum sunt rațional-irațional, întemeiat-neîntemeiat, adevărat-fals, corect greșit. Supoziția că ori de câte ori o persoană instruită crede ceva ea poate să răspundă și la întrebarea de ce crede asta îi apărea lui Wittgenstein drept o superstiție raționalistă. El repeta că ceea ce trebuie mai întâi să admitem pentru a putea trăi și acționa
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
credință într-un anumit efect asupra obiectului pe care îl reprezintă imaginea. Ele urmăresc o satisfacție și o ating. Sau mai degrabă ele nu urmăresc nimic; acționăm în acest fel și ne simțim apoi satisfăcuți.“61 Wittgenstein reacționa îndeosebi împotriva supoziției lui Frazier că baza acestor practici o constituie anumite opinii, care se dovedesc eronate deoarece nu se obțin efectele practice urmărite.62 Admițând că poate exista o corupere a formelor de viață arhaice, astfel încât oamenii să creadă că prin ritualuri
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
cea mai profundă a eului liric este adevăratul actant al scenariilor din Melancolia pietrei. Inteligent alese, niciodată clarificate măcar pe jumătate, însemnele, hieroglifele poetice prin care se va potența acest corolar al neliniștilor ființei derivă atenția unui lector răbdător spre supoziția că, citit din această perspectivă, ultimul volum al poetei este un sensibil, complex tratat thanatologic de o profunzime cum greu se întâlnește în lirica actuală: floarea de amarylis, Pasărea-Moarte, capul "ca o meduză roșie" al lui Hipolit, Regina-Păianjen, măselarița, mătrăguna
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
conotație și câștigă denotație. (H) Timpul nu este o noțiune empirică care ar putea fi abstrasă din vo experiență. Căci simultaneitatea cât și consecutivitatea n-ar putea fi percepute dacă în fond n-ar subsista apriori reprezentația timpului. Numai sub supoziția aceasta ni putem reprezenta unele ca fiind în unul ș-același timp (simultan), altele în deosebiți timpi (dupăolaltă) (Eminescu: 2011, IX, 483). (h) Timpul nu este un concept empiric care să fi fost scos dintr-o experiență oarecare. Căci simultaneitatea
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
noi naratorul criptic al lui Poe. În ce constă însă acțiunea, remarcabilă prin ingeniozitatea ei? Deși caracterul ambiguu-fabulos al povestirii se opune relatării tradițional-omnisciente, păstrîndu-se mai curînd în aria translucidului narativ, un fir epic minimal poate fi reconstituit din diverse supoziții și sugestii. Personajul, în postură de posibil servitor al unui bătrîn bogat, dezvoltă o fixație neurotică, legată de constituția fizionomică a blîndului său stăpîn. Acesta are un ochi exoftalmic, asemănător cu al unui vultur, de un albastru deschis înfricoșător, care
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
criminalul efectuează dezmembrarea cadavrului și ștergerea urmelor, oamenii legii sosind abia la capătul lor, cînd nici un semn al abominabilei fapte nu mai este detectabil. Inadvertența pare prea puțin plauzibilă, mai ales în contextul situației de maximă urgență. Cea mai certă supoziție rămîne aceea că polițiștii, odată alertați, au ajuns imediat, surprinzînd agresorul în plin proces de tranșare a victimei deja ucise. Episodul "inimii destăinui-toare" nu mai reprezintă astfel decît adaosul mistificator, inexplicabil în termeni raționali, al unui potențial psihopat. Cele două
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
punct de vedere tematic, evenimențial și stilistic. O mică ruptură reprezentațională se produce în momentul începerii aventurilor pe Jane Guy, povestirea devenind ceva mai profesională, mai aplecată asupra detaliului marinăresc și făcînd, prezumtiv, intrarea în scenă a omului mării (Pym). Supoziția nu rezistă, însă, în totalitate. Detaliile tehnice abundă și în aventurile de pe Ariel și Grampus. În ciuda asigurărilor date de Pym la începutul cărții, textul și existența se suprapun ulterior pînă la indistinct, realul devenind ficțional, iar ficționalul funcționînd ca adevăr
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
clișee de hermeneutică literară, se ascunde lipsa de interes a comentatorilor pentru ceea ce se află dincolo de palierul strict narativ al scrierilor lui Dickens și pentru investigarea elementelor profunde ale artei sale romanesti. Mai multe capodopere dickensiene sprijină o astfel de supoziție, de la Dombey and Son/Dombey și fiul (un veritabil debut al realismului psihologic în Europa, unde personajul încetează să mai fie, bogumilic, bun sau rău și devine, în acord cu rigorile umanității, o entitate expusă ambiguităților și contradicțiilor etice), pînă
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
un nucleu de teme constitutive fenomenului, iar pe de altă parte, un set de caracteristici ale limbajului și practicii discursive postmoderne. Pericolele instituirii unor strategii discursive de radicalitatea celor postmoderne nu vor fi trecute cu vederea; astfel, de pildă, o supoziție de bază va fi aceea că, în ciuda respingerii metanarațiunilor, în discursul postmodern se pot insera concepte cu rol totalizator și legitimant, astfel încât demersul va căuta să le identifice și să le explice. De ce a fost ales Jean Baudrillard drept exemplu
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
ironiei și al retoricii și chiar depășindu-i pe Lyotard sau Jameson prin disoluția distincției dintre teorie și obiectul ei, scriitorul francez pare a fi, de cele mai multe ori, la adăpostul multiplelor acuzații care i-au fost aduse tocmai prin fondul supozițiilor pe care își consolidează teoriile. Concentrându-se asupra transpoliticului, Baudrillard edifică această etapă prin trei figuri principale: obezul, ostaticul și obscenul, ce neagă orice formă de transcendență, ignorând complet seducția. Dacă situația omului este descrisă în termeni de hiperrealitate, înseamnă
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
putem da" (p. 3). În această înțelegere, important rămâne contextul în interiorul căruia ceva capătă semnificație și se înscrie astfel în fenomenul general numit discursivitate. Obiectul de analiză devine activitatea contextualizată, iar acest demers își poate manifesta valabilitatea doar în prezența supoziției caracterului social al discursului. 263 Steven Connor, op. cit., p. 21. 264 Adriana Babeți, Delia Șepețean-Vasiliu (coord.), Pentru o teorie a textului. Antologie Tel-Quel 1960-1971, trad. de Adriana Babeți, Delia Șepețean-Vasiliu, Editura Univers, București, 1980, p. 46. 265 Ibidem, p. 48
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
Alte interpretări ale textelor lui Derrida au condus la considerarea autorului francez drept un "filosof transcendental". Norris, preluat de Rorty, vede în Derrida un reprezentant al filosofiei în tradiție kantiană, pentru că tot efortul său critic și deconstructiv caută să dezvăluie supozițiile unui tip de gândire, precum și condițiile de posibilitate ale unui discurs. Pentru gânditorii care vin din tradiția habermasiană și care cred că filosofia trebuie să se înscrie într-o direcție argumentativă, filosofi precum Derrida sau chiar Heidegger par a ține
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]