1,369 matches
-
acțiune străină nouă, deci contrarie visului în care, personal, sîntem activi, este tot atît de interesant ca și starea de actor din vis. Dinamismul peliculei creiază efectiv iluzia că trăim în vis și deci luăm parte la acțiune”, Ca atare, „Suprarealismul își găsește realizarea mai potrivită aici decît în literatură” (o idee similară va fi formulată și de Filip Corsa în Contimporanul). Opinînd că „singurul element conservator din cinematograf” este „capitalul”, autorul reia în „Perspectiva filmului nou” problema centralității omului/eroului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
precizări de natură să nuanțeze rezervele față de primatul necontrolat al imaginii și al asociației haotice de imagini, față de „originalitatea violentă” și față de „dezagregarea lirismului” (începută de pe vremea dadaismului), în fine, față de „miragiile necontrolate ale visului sau ale subconștientului nestăvilit” (proprii suprarealismului). De această dată, este invocată autoritatea critică a lui Thibaudet: „Cu Strowski într-o zi, cu Thibaudet astăzi, subscriem la toate experiențele literare, din cele mai îndrăznețe: «...după cum un bun critic, delegat al publicului cel bun, trebuie să fi trecut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
concentrat, se apropie pînă la contopire și distincția dintre cele două specii epice devine de o gratuitate absolută” (Mențiuni critice III, ed. cit., p. 335). Un exemplu de roman poetic apreciat superlativ este Paradisul suspinelor al lui Ion Vinea. prizarea suprarealismului pe latura „estetizantă” și „virtuozitatea” ca o qualité maîtresse: „Un pitoresc teatru de păpuși reflexive, în regisarea căruia poetul, psihologul psihanalitic și estetul suprarealist, ce coabitează cu egale drepturi în dl Ion Vinea, își dau măsura virtuozității lor” (idem., p.
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Observă apoi că faptul că „duhul urmuzian” a fost dus „pînă la ultimele lui consecințe” de către „comparșii de la unu (Sașa Pană, Geo Bogza, Stephan Roll)”, cu adaosul că „la toți aceștia ucenicia și simbolul urmuzian se intensifică cu tot ceea ce suprarealismul și expresionismul de după războiu sugerează”. Face, de asemenea, o pertinentă distincție tipologică între literatura lui Urmuz și cea a lui Jacques G. Costin din Exerciții pentru mîna dreaptă și Don Quijotte (ibid., pp. 62-65): „Ceea ce apropie pe dl Jacques G.
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
primitiviștilor” moderni, ale lui Ion Vinea și Marcel Iancu, Lucian Blaga și Ion Barbu. „Absurditatea” alăturărilor din capitolul „Dadaiști, suprarealiști, hermetici” al Istoriei... apare astfel pe deplin motivată. Ca și încadrarea în „grupa suprarealiștilor” a prozei mateine, dacă vedem în Suprarealism acea „lumină rembrandtiană” (prețuită de Ion Barbu) sau Stimmung-ul din pictura metafizică a lui Giorgio de Chirico... În definitiv, ceea ce-i apropie pe Tzara, Urmuz, Ion Vinea, Mateiu Caragiale, Ion Barbu sau Geo Bogza este „sensibilitatea schimonosită”, manieristă... Mai mult
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Belgia, nr. 125-127, 1974, pp. 3-5). Recuperarea poststalinistă. Dadaist, expresionist, suprarealist, existențialist, absurdist, oniric. Precursorul modern „absolut” Pe filiera indicată de Ion Vinea și sugerată de avangardiștii de la unu, în Istoria... sa, Călinescu făcuse o apropiere hazardată între Urmuz și suprarealism: „Suprarealismul român este, prin Urmuz, anterior celui francez și independent”. Însă în pasajul despre Urmuz din „Curs de poezie”, luciditatea programatică a autorului „Fuchsiadei”, generatoare de comic și deci nonsau antilirică, era deosebită ferm de programul suprarealist... Un „precursor al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
nr. 125-127, 1974, pp. 3-5). Recuperarea poststalinistă. Dadaist, expresionist, suprarealist, existențialist, absurdist, oniric. Precursorul modern „absolut” Pe filiera indicată de Ion Vinea și sugerată de avangardiștii de la unu, în Istoria... sa, Călinescu făcuse o apropiere hazardată între Urmuz și suprarealism: „Suprarealismul român este, prin Urmuz, anterior celui francez și independent”. Însă în pasajul despre Urmuz din „Curs de poezie”, luciditatea programatică a autorului „Fuchsiadei”, generatoare de comic și deci nonsau antilirică, era deosebită ferm de programul suprarealist... Un „precursor al suprarealismului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Suprarealismul român este, prin Urmuz, anterior celui francez și independent”. Însă în pasajul despre Urmuz din „Curs de poezie”, luciditatea programatică a autorului „Fuchsiadei”, generatoare de comic și deci nonsau antilirică, era deosebită ferm de programul suprarealist... Un „precursor al suprarealismului” va fi considerat Urmuz și de către Eugéne Ionesco, în articolul din Les léttres nouvelles (intitulat „Précurseurs roumains du surréalisme. Urmuz”). Părintele „teatrului deriziunii” îl consideră însă și un predadaist, de fapt - un „premergător” al tuturor revoltelor secolului... Rămîne totuși greu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
un articol din Revista de istorie și teorie literară nr. 4/1983 - și reluat în volumul Singura critică - despre șansele exportului de literatură română, Mircea Martin notează, în trecere, faptul că „am avut în Urmuz un suprarealist (bineînțeles, ignorat) înainte de suprarealism” („Proiecte utopice”, în vol. Singura critică, Editura Cartea Românească, București, 1986, p. 55). Pe urmele lui Nicolae Balotă, în Arca lui Noe III (capitolul „Arghezi & Urmuz”), Nicolae Manolescu face o apropiere creditabilă între literatura urmuziană și plastica avangardistă, dadaistă sau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
epocii dadaiste sau suprarealiste. Ismail, Gayk și ceilalți seamănă izbitor cu atîtea din personajele tablourilor lui Picabia, Duchamp, Max Ernst, Brauner, Miro, Dali, Picasso și alții”. Contestatar vehement al lui Urmuz, Alexandru George neagă în schimb relația cu „absurdul” și „suprarealismul” a scrierilor acestuia: „Scrisul lui Urmuz stă pe eroarea de a face absurdul din absurd, de a-l coordona, de a-l compune și a încerca a-i da o ratio logică, cînd în realitate el trebuie doar recunoscut de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
să mai notăm că modul rece și elaborat al scrisului său e la antipodul modului spontan al dicteului automat” (Semne și repere, Ed. Cartea Românească, București, 1971, p. 306). În opoziție cu cei care văd în Urmuz un precursor al suprarealismului, Nicolae Balotă îl consideră mai degrabă afin imaginarului expresionist: „Ironia și umorul urmuzian îl apropie pe acesta mai curînd de expresionismul formelor contrastante decît de avangarda suprarealistă. Ricanare, grotesc, patos degradat la schime, țipăt înăbușit, recunoști atîtea semne ale sensibilității
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
exegeza urmuziană postbelică). Se pare însă că Felix Aderca este cel care a făcut - oral - cel dintîi o apropiere între Urmuz și Procesul lui Kafka, potrivit unei mărturii a lui Sașa Pană din volumul memorialistic Născut în ’02... Cunoscător al suprarealismului european, eseistul are — față de critica „de autoritate” — o percepție extraestetică, „antropologică” asupra operei de artă, rezultat, probabil, al formației sale de psihiatru. Prezenta promovare pariziană (Biberi era și cronicar literar la revista Le Moment) nu e totuși prima încercare de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
abaterii sale față de convențiile real(ism)ului. Interpretarea în cheia fantasticului modern nu putea lipsi, așadar, din peisaj... O discuție privind „fantasticul absurd” al lui Urmuz propune Sergiu Pavel Dan în studiul său din 1976, cu precizarea că „trimiterile la suprarealism sau existențialism trebuie făcute cu multă prudență”, ca și „cele la fantasticul neliniștitor al lui Poe sau Hoffmann”. Pornind de la biografie spre operă, autorul insistă asupra „umorului negru” urmuzian, plasîndu-l astfel pe Urmuz în proximitatea suprarealismului: „În totul, persoana lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
precizarea că „trimiterile la suprarealism sau existențialism trebuie făcute cu multă prudență”, ca și „cele la fantasticul neliniștitor al lui Poe sau Hoffmann”. Pornind de la biografie spre operă, autorul insistă asupra „umorului negru” urmuzian, plasîndu-l astfel pe Urmuz în proximitatea suprarealismului: „În totul, persoana lui însemna reîntruparea acelui duh greu de definit, deosebit atît de ironia romantică (adevăratul „reziduu al sublimului”), cîi și de monstruosul, scabrosul ori oribilul aceleiași direcții artistice. Anume umorul negru. În orice caz, valorile suprafirești ale creației
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
sînt mai bine puse în evidență, deși altminteri Urmuz rămîne un „cerebral”, un ironist lucid care știe să „solemnizeze bufonul”. În schimb, atributele ținînd de sfera ironicului se estompează mult prin traducere. Prin urmare, caracterizarea lui Urmuz ca „precursor al suprarealismului” e valabilă mai ales în engleză... Monografia Urmuz a lui Nicolae Balotă (1970) poate fi considerată - pe acest fundal - ca o recuperare polemică. Volumul Lupta cu absurdul, care include și o parte a monografiei despre Urmuz, sugerează — prin titlu și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
la „părintele” dadaismului... Abia după decesul lui Tzara (decembrie 1963), prefața din 1949 a lui Ionesco va apărea, sub titlul „Precurseurs roumains du Surrealisme. Urmuz” (în numărul XII, janvier-fevrier, 1965, al revistei Les Lettres nouvelles, condusă de un istoric al suprarealismului, Maurice Nadeau), alături de o prezentare semnată de „urmuzianul” Jacques G. Costin (exContimporanul). În 1967, revista Akzente din München prezintă eseul lui Eugène Ionesco alături de traducerea în limba germană a textelor urmuziene. „Integrala” lor în limba engleză apare, cum afirmam anterior
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
un tabel cronologic tradus în franceză de Elena Dan: „Urmuz în cadrul avangardei literare românești și europene”, apărut „într-o primă — și cu totul altă formă (sic!) — în Révue Roumaine, nr. 10-11-12/1981, număr dedicat integral avangardei literare și artistice românești, suprarealismului și altor curente și mișcări avangardiste”. Legitimarea autohtonă prin intermediul dialecticii național - universal este prezentă și aici: „în nici o clipă, avangarda literară și artistică românească nu a ieșit din spațiul sincronicității europene. Mai mult, în unele momente, ori în unele privințe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
mici: „Aceasta (...) e soarta dramatică și ingrată a tuturor culturilor de limbă mică”. Însă - pe urmele protocronistului Paul Anghel, abundent citat — întregul eseu pornește de la postularea „rădăcinilor folclorice” ale creației urmuziene. Ceea ce își propune să arate Constantin Crișan e că suprarealismul european nu e incompatibil cu mitul și cu folclorul autohton (în cazul de față, „basmul absurd”). Chiar și biografia lui Urmuz se află „în vecinătatea basmului”, în vreme ce realitatea de zi cu zi a devenit, la rîndul ei, urmuziană: „Urmuz a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Pop, Adrian Marino, Matei Călinescu, Marin Mincu, Ov.S. Crohmălniceanu, Nicolae Balotă, Amelia Pavel, Petre Răileanu, Mircea Martin, Ovidiu Morar, Ileana și Andrei Pintilie ș.a., monografiile „sectoriale” pe curente propuse în ultima vreme de cercetători tineri precum Ovidiu Morar (despre „avatarurile” suprarealismului românesc) și Emilia Drogoreanu (despre incidențele futurismului italian în România), pe urmele lucrării lui Ov.S. Crohmălniceanu despre Literatura română și expresionismul, analizele lui Mihai Zamfir din studiul despre Poemul românesc în proză, contribuțiile memorialistice ale lui Sașa Pană, cele diaristice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
caracterului estetic, integrator, moderat în raport cu radicalismul iconoclast al mișcărilor similare din Europa; 3) prin specularea caracterului antiburghez, marxist, progresist al militanților acesteia; 4) prin revendicarea caracterului de precursori internaționali absoluți ai unor artiști de origine română (Urmuz - considerat anticipator al suprarealismului, al dadaismului și al literaturii absurdului, Brâncuși - întemeietor al artei abstracte, Tzara - pionier al Dadaismului, alături de Hugo Ball, Hans Arp, Richard Huelsenbeck și Marcel Iancu, M.H. Maxy - inițiator, în 1924, al spectralismului plastic, Eugéne Ionesco - creator, alături de Samuel Beckett, al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Pop, Matei Călinescu, Nicolae Manolescu ș.a., fenomenul avangardist ar fi relevant prin „contribuțiile” sale și prin „lărgirea conștiinței estetice”. Pe un alt palier al receptării, mai importantă va deveni „reprezentativitatea” internațională a avangardiștilor români în interiorul unor curente precum abstracționismul, Dadaismul, Suprarealismul, literatura absurdului, lettrismul ș.a.m.d. (de ex.: dacă Brâncuși, Urmuz, Tzara, Ionesco sau Isidore Isou sînt prezentați drept precursori/inițiatori ai diferitelor „isme” europene, Gellu Naum va fi valorizat, după 1990, ca „ultim suprarealist” - așa cum Mihai Eminescu însuși fusese
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de nevoia căutării unei specificități etno-spirituale. Constructivismul rus se propagă prin intermediul celui german (și al exilaților berlinezi, refugiați din Uniunea Sovietică), Dadaismul exprimă o revoltă pacifist-internaționalistă a „identităților periferice”/„excluse” împotriva „identităților centrale” pe care le subminează din interior, iar Suprarealismul - deși, la origine, un fenomen „tipic francez”, cu ecouri mai ales în țările latine și meridionale - refuză vehement identitatea franceză canonică în favoarea diferitelor forme de „barbarie”, „exotism” și „primitivism”, a tradițiilor uitate, marginalizate sau ocultate (ezoterism, ocultism, alchimie, demonologie ș.a.
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de la Cabaretul Voltaire din Zürich marchează un punct extrem al libertății anarhice în artă, al răsturnării și sabotării tuturor valorilor „stabile”, „autoritare”, Dadaismul a opus culturii tehno-militariste, celebrată de Futurism, dar și mesianismului proletar, preluat ulterior de constructivism și de Suprarealism, o „cultură a Carnavalului”, cu mijloacele esteticii dandy a provocării și scandalizării burghezului. „Geniul avangardei” care a fost Dada reprezintă punerea în scenă - teatrală, spectaculară, cabotină - a unei sinucideri a Estetismului, dar și o revanșă a spiritului plebeu al periferiilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
antirăzboinic al Zürich-ului; Dada va asalta apoi Parisul și Berlinul (unde mișcarea se politizează, însă, în sens revoluționar) pentru ca „exhibiția” să se stingă, din nou, la periferia Europei Estice (Boemia), după ce energiile îi vor fi fost preluate și disciplinate de Suprarealismul francez și de constructivismele central-europene. Aproape toți membrii „primului val avangardist” (Vinea, Maxy, Adrian Maniu, Jacques Costin, Marcel Iancu, B. Fundoianu) au frecventat, înainte de 1920, cercul lui Alexandru Bogdan-Pitești și au cultivat, pînă la un punct, estetica Decadenței. Datele lor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
grupează inițial în jurul revistelor Contimporanul și Clopotul, dar mai ales la Punct (mai agresivă), trecînd - după absorbirea acesteia de către revista lui Vinea și Iancu - la Integral, alături de „disidentul” M.H. Maxy, și la unu, odată cu deplasarea lor „revoluționară” dinspre futurism către suprarealism, pe fondul ascensiunii fascismului european, cu toate avatarurile sale. Sinteză particulară de constructivism și futurism, considerat de unii exegeți postbelici ai fenomenului drept singura contribuție originală, pe teren românesc, la „ism”-ele avangardei europene, „integralismul” nu e, de fapt, decît
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]