4,234 matches
-
te apelam pe nume. Și n-a fost să-nțelegem nimic din tot ce-a fost, Condiția umană și-a spus din nou cuvîntul, Pe masa cea de nuntă ningea omăt de post, Dintr-un Crăciun în altul ne împingea, surd, vîntul. Însă, iubito, totuși, eu zic c-a fost ... Citește mai mult Iubito, aveai ochii de neguri cînd ningeaFrumoasa, trista iarnă pe sufletele noastreși mîna ta subțire prin fulgi mai flutura,Și ascultam colinda potecilor albastre.Trecea mereu o sanie
DRAGOȘ NICULESCU [Corola-blog/BlogPost/383096_a_384425]
-
te apelam pe nume.Și n-a fost să-nțelegem nimic din tot ce-a fost,Condiția umană și-a spus din nou cuvîntul,Pe masa cea de nuntă ningea omăt de post,Dintr-un Crăciun în altul ne împingea, surd, vîntul.Însă, iubito, totuși, eu zic c-a fost ... XXX. VERDE CRUD, de Dragoș Niculescu, publicat în Ediția nr. 2240 din 17 februarie 2017. O să-ți aduc în dar zăpezi rănite, Frumoasă doamnă-a marilor tăceri, Acum, cînd ghiocei fac
DRAGOȘ NICULESCU [Corola-blog/BlogPost/383096_a_384425]
-
-se în zorii zilei din barăci, sau case improvizate, parcurgeau pe orice vreme, chiar și pe vreme de Coșava, pe jos, câțiva kilometri, până la mină, acolo unde, doar cu ajutorul luminii unor lămpi de miner, se afundau în hrube sinistre, întunecoase, surde, sufocante, lipsite de aer proaspăt, ba mai mirosind cumplit a gaze nocive de tot felul, se îndreptau spre capătul cel mai adânc al galeriilor, spre a pușca peretele frontului de exploatare, prin care exploziile rupeau pereții de minereu, împrăștiind prafuri
AURUL DIN SCRIERILE LUI MIHAI LEONTE de VIOREL DARIE în ediţia nr. 1086 din 21 decembrie 2013 [Corola-blog/BlogPost/383252_a_384581]
-
Pielea nu-ți va fi atinsă de nici o adiere. Încerci să te regăsești în Infinitul Mic. Nu spui nimănui, întrezărești ridicolul; nici nu renunți, consideri exercițiul vital. Nicăieri nu găsești un adăpost mai sigur; propriul tău prizonier, stăpânești din detenție. Surd. Numai cu gândurile. Orb. Încerci să înțelegi. Dacă această operație ar fi realizată de o mașină, s-ar isca un zgomot catastrofal: s-ar prăbuși tot orașul, toată țara ar fi o ruină. Un fel de Sfârșit al Lumii. Rezultatul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2239_a_3564]
-
înțelegeau cu ea prin semne. Romancierul a spus odată, lăudându-se ca un cretin, la cafenea, că „din priviri”. Atunci a venit el cu teoria comunicării prin tăcere, o aberație, în linia obișnuită a „creației” sale. De fapt, Balerina era surdă; sesiza, cred, doar vagi sunete. Și - poate - ritmul, prin undele ce-i atingeau epiderma; avea o piele aproape transparentă, așa mi se părea. Dacă ar fi rămas, i-ar fi lecuit de limbuție pe cei trei de mult. I-ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2239_a_3564]
-
a minții, Înconjurată de o mare clocotitoare de nimic, o mică stâncă pe o rută abandonată de orice corabie, părăsită până și de cântecul sirenelor. N-ar fi știut să spună de când dura acea tăcere deplină. Simțea În tâmple șuieratul surd al sângelui. Toate umorile se precipitau Înlăuntrul lui. Din când În când, i se părea că se găsește pe buza unei cascade uriașe care se prăvălea spre măruntaiele pământului. Era copleșit de bubuitul propriului său trup. Apoi, dindărătul ușii Închise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
Arno, descoperi el nemulțumit, căci astfel ar fi evitat acea grămadă de oameni fetizi și de mărfuri dubioase. Cavaleri și târfe, nobili și borfași, Încâlciți Într-o Îmbrățișare hidoasă, pe străzile orașului cândva devotat sfântului Ioan. Simțea cum o mânie surdă Îi clocotea În piept, dinaintea acelui spectacol degradant. — Încercați să rămâneți pe lângă mine! le strigă el polițailor care Îl urmau. Dar, În ciuda urletelor și a lăncilor amenințătoare ale acestora, Îi pierdu aproape imediat În mulțimea de capete care pluteau În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
pe câțiva bănuți de la vreo familie săracă de pe la țară, Își zise Dante dezgustat. Aerul era Îngreunat de fumul adunat de la opaițe și de la foc, zăbovind o vreme pe sub căpriori Înainte să se risipească printr-o deschidere din tavan. Glasurile, sunetele surde ale veselei și strigătele Îl făcură să se teamă că Îl va apuca din nou durerea cumplită de cap. Toată vânzoleala aceea Îi aminti de piața de dimineață. Tocmai se gândea să plece când un glas Îl opri. — Vino, messer
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
scutură cu putere de șnurul gros de la capătul divanului. Un dangăt de clopot răsună grav într-o altă încăpere. Doamna Potoțki așteptă circa un minut, apoi mai smuci o dată. Bătaia de clopot se repetă. în sfârșit, somnoros și puțin cam surd, intră silențios, în papuci de casă, bătrânul majordom Piotr. Bine c-a plouat - zise el înaintând lent pe covor. Dacă mai ținea o săptămână zăpușeala asta, pierdeam toată rapița. Vezi c-a bătut cineva la poartă! - strigă doamna Potoțki. Bătrânul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
petrecerile acestea strălucirea celor dintâi, dar se remarcau totuși printr-o bună aprovizionare și o nesilită veselie scutită de canoane aristocratice. Urmau balurile breslașilor și, în fine, balurile prostimii, gorzoviglie, adică „chefuri” sau „băute”. Spre deosebire de celelalte, balurile prostimii, din cauza unei surde și permanente înfruntări cu clerul, se desfășurau și lunea și vinerea. Vom trece peste plimbările pe chei, aceleași aici ca pretutindeni, și vom pomeni de o distracție specifică Veneției: privitul în larg. în fiecare după-amiază senină, cu precădere sâmbăta și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
le răspundea tuturor binevoitor, înclinând ușor capul. La un moment dat își opri armăsarul în dreptul unui răzăș bătrân, cu plete albe curgându-i pe umăr. — Ia zi, moșule, merge treaba? - întrebă Vodă zâmbind. — Aud? - făcu buimăcit moșneagul, care era nițel surd de-o ureche. — Treaba! - strigă Vodă și făcu un gest care imita săpatul. Merge treaba? — Merge, merge! - se dumeri moșneagul. Foarte bine, bravo! zise Vodă dând pinteni armăsarului. După ce alaiul se pierdu spre palat, moșneagul se întoarse spre un târgoveț
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
așa stânjeniți, că, vorba aia - surâse larg otomanul - doar n-au dat turcii. Georgios se înclină și dispăru în cală. — Să trăiască Imperiul Otoman, părinte! - zise tare turcul ridicând plosca. — Poftim? - tresări Metodiu ce se uita spre Orșova. — Matale ești surd sau ne dușmănești? - întrebă atent turcul. — Mă cam lasă o ureche - răspunse Metodiu. — Care? — Asta - arătă Metodiu. — Și dacă tot nu-ți folosește, de ce s-o mai ții lipită de cap? Eu aș tăia-o. — în schimb, cu astălaltă aud
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
rezemată de zid. Nisipul care ieșea din golul lăsat de piatră începu să se scurgă precum o cascadă firavă, ce se mărea din ce în ce mai mult, pe măsură ce treceau minutele. Afară, sclavul însărcinat să-l ajute pe cel de jos nu auzi lovitura surdă și nici nu observă ceva ciudat. Nisipul continua să se scurgă ca într-o implacabilă clepsidră care măsura timpul ce-i mai rămăsese nefericitului băiat. Mai întâi îi acoperi picioarele, apoi genunchii, iar în cele din urmă, mijlocul. Moartea, care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
Îmi fur partea de plăcere În absența lui, aproape ca o masturbare. Și deodată se ridică cu ochii Încețoșați de somn, cu mîna dreaptă atîrnîndu-i inertă, cu privirea Încremenită de uimire, cu buzele Încleștate, mute. După zece minute de luptă surdă, iese un cuvînt gîtuit În silabe, ca primii stropi care picură din cișmea după ce apa a fost Închisă. Nu a trecut nici anul și a făcut al treilea accident vascular cerebral. De fiecare dată În loc să spun „ce nenorocire“, am spus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
gîndesc serios la posteritate că mă și apucă o lehamite și o plictiseală fără margini; cum se furișează viermele mic În carnea fructului, cum proliferează la adăpostul matern al organelor celulele canceroase. Această rumoare de vietăți oarbe care crește acolo surd, vrînd parcă să iasă afară, Într-o lumină de care nu au știință. Măruntele mele delicii cotidiene, culoarea mov, piersicile, frisonul de la ora cinci, lingurițele de argint, meciurile de football auzite la radio, cînd și cînd Tina Turner, cînd și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
culoare, doar o strălucire argintie. A început un vânt răcoros care anunța întotdeauna ploaia și nu peste mult timp puteam auzi primele picături mari pe acoperișul verandei, pentru a le simți imediat pe genunchii mei. Loveau lutul cu un zgomot surd și constant și făceau cenușa să strălucească. Tanti Mae și cu mine ne-am ridicat și am intrat în casă. Am urcat în camera mea, m-am așezat pe pat și am început să mă uit pe fereastră la pinii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
mi se părea că știu mirosul de undeva, așa că m-am gândit o vreme și la un moment dat mi-am adus aminte de respirația D-nei Watkins. Mirosea exact la fel. Eu am crezut dintotdeauna că domnișoara Moore era puțin surdă. Știu că și alții se gândeau la fel, dar n-am zis nimănui nimic fiindcă toate lucrurile astea ajungeau întotdeauna, într-un fel sau altul, la urechile ei. Când ne-am urcat în autobuz și toată lumea a făcut „pfui“, domnișoara
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
Doamna Watkins s-a făcut că se uită pe tavan când m-a văzut că o privesc. Domnișoara Moore era în primul rând, unde putea auzi tot ce urma să se întâmple. Era cu mama ei vârstnică. Și ea era surdă, dar avea un aparat auditiv cumpărat din capitală. Din ureche îi ieșea un șnur care-i atârna pe rochie. Una dintre femeile care au depus mărturie la cuvântarea lui Bobbie Lee Taylor în seara în care am fost și eu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
ducea la tren. Dacă nu-i deranja gândul plecării prea mult, îi ducea chiar el acolo cu mașina, dar aceștia erau, în general, cei care aveau încredere în el și în ceea ce spunea el, că e bine acolo, sau cei surzi, care oricum nu-și dădeau seama ce se întâmplă. Odată, am văzut o bătrână care nu putea nici să se miște, nici să vorbească. Într-o zi, când mergeam spre casă de la drogherie, am văzut cum predicatorul o scotea din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
avea încredere să le lase în baia comună. Singura notă discordantă din cameră era zgomotul făcut de Claire și Paul în divergențele lor domestice. Asta cuprindea mai ales voci ridicate, deși din când în când se auzea câte un zgomot surd în dreptul peretelui despărțitor ca și cum bucăți mici de mobilier erau aruncate și deranjate. Ajay a ridicat din sprânceană în semn de dezaprobare. Nu poate să îmi pară rău că pleacă, a spus amestecând trei lingurițe de zahăr în ceașca lui. Măcar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
scrisoare și o invitație! Feifel a rămas cu gura căscată. Ca de obicei, Hanna era dictatorială. Vocea ei semăna atât de mult cu vocea Riteiă Oare nu-l îndemnase chiar demonul lui să facă binele? Feifel se hotărî să fie surd la toate insinuările Hannei. „Sunt bătrân acuma, nu le mai pot oferi nimic femeilor. Olga e tânără, pot deveni soțul ei pe hârtie, dar nu în pat!“ Însă în capul lui se auzea bâzâind o altă voce: „N-are importanță
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
domului din Milano, ca și cum ce exista pe pământ s-ar fi găsit și în adâncul apei. Rechinii își făceau dansul lor urmat de dansul șerpilor lui Asclepios, în spirale neterminate. Beppo se găsise deodată în jocul lor, primind o lovitură surdă în coșul pieptului. Căzuse și mai adânc ca într-un somn embrional, își amintea crâmpeie din viață și îi venea mereu fraza absurdă: „Asta fusese tot?“. Spre seară se trezise pe faleză. Veneau spre el vocile sătenilor cântând un descântec
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
de câștigat! Oamenii nu cunosc decât dorința sexuală și rar iubirea. Eros va ajuta pe toată lumea să se apropie de Amor. „Eros“ a sărutat-o pe Blanca pe gură. - Blanca, vino aici, a spus Oleg supărat. Dar Blanca parcă era surdă. Se uita la „Eros“ care începuse să sărute toate femeile, distribuind bărbaților sticluțe cu afrodiziace. - Nu ești Eros, ci Diavolul în persoană, i-a strigat Oleg. - Sunt numai virtuțile lui! Femeile care nu fuseseră încă sărutate se uitau la Eros
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
-ne unul după altul, prietenii lui Franco erau desigur și prietenii lui. Își scosese pălăria, așa că i-am văzut scăfârlia pe care nu avea nici un fir de păr. Soția lui, Carla, a venit să ne salute. Era o femeie tânără, surdă și mută, cu obrajii ca bujorii. Rochia ei înflorată ascundea o graviditate avansată. Carla ne-a invitat cu brațul în aer la o masă sub un copac mare. A dispărut ca să apară imediat cu pizza ciclista ce mirosea a rozmarin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
Elefterie neîncrezător, verificând în același timp întreaga situație, pentru a vedea dacă nu cumva era mințit cu nerușinare. - Mie mi se pare că omul e rănit grav, continuă el. Eu asta văd. Chemați, vă rog, o ambulanță... Deodată, o bufnitură surdă îi reținu atenția, întrerupându-l. Slăbit din pricina sângelui scurs, Mircea Cârpenișteanu se prăbușise. Acum horcăia. - Chiar am încercat să te omor, tâmpitule, spuse cu greu scriitorul, printre suspine. Numai că tu n-ai apucat să vezi. - Dar de ce, domnule Cârpenișteanu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]