2,644 matches
-
sa de bunăstare viitoare cu răspunsul concret pe care trebuie să-l dea în fiecare zi. De altfel, fiecare zi reprezintă o nouă ocazie pentru a putea reînnoi această dorință de a sta bine cu sine, cu ceilalți și cu transcendentul. „Căci omul este constituit în societate, inteligent și liber, de Dumnezeu Creatorul; dar, mai ales, este chemat ca fiu la însăși comuniunea cu Dumnezeu și la împărtășirea fericirii Lui”. Acest drum existențial are o valență profund educativă, deoarece pregătește la
Secretul fericirii în viaţa consacrată : însemnări psihologice şi metodice by Giuseppe Crea () [Corola-publishinghouse/Science/101008_a_102300]
-
să înțelegem mai bine semnificația și miza unor controverse ale prezentului, alteori prin examinarea lor ca puncte de plecare și sprijin ale unor orientări ale gândirii filosofice contemporane. În acele cercuri intelectuale dominate fie de relativismul postmodernist, fie de nostalgia transcendentului, raportarea permanentă la rațiune și la puterea de judecare, pe care ne-o recomandă Kant, poate să apară agasantă sau plictisitoare. Convingerea mea este, dimpotrivă, că ea rămâne resursa noastră cea mai sigură. Și tocmai acesta mi se pare a
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
ar face ca ea să-și piardă în cele din urmă toate roadele culturii pământului pe care îl posedă, adică experiența. Căci dacă explicarea naturii devine, pe ici pe colo, dificilă pentru noi, avem permanent la îndemână un principiu explicativ transcendent care ne dispensează de acea cercetare, iar investigația noastră nu se incheie prin cunoaștere clară, ci prin totala incomprehensibilitate a unui principiu care încă mai dinainte a fost astfel imaginat încât trebuie să conțină conceptul despre ceva absolut prim”17
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
o ocolească atunci când au încercat să determine esența cunoașterii. Citim tot timpul că a cunoaște un lucru înseamnă «a-l prinde în minteă.”6 Tocmai pornind de la această înțelegere a cunoașterii s-a legitimat metafizica tradițională drept cunoaștere intuitivă a transcendentului, a ceea ce nu este accesibil experienței. Conceptului cunoașterii orientat spre conținut i-a oferit o caracterizare izbitor de asemănătoare un eminent autor neokantian, contemporan cu Schlick, Ernst Cassirer. Este o apropiere al cărei sens va reieși tot mai clar pe parcursul
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
în evidență foarte clar prin considerațiile lui Schlick asupra opoziției dintre experiența sau trăirea subiectivă (Erlebnis) și cunoaștere (Erkennen). Experiența subiectivă, ca prezență în conștiință, ca trăire a unui anumit conținut, nu reprezintă cunoaștere. Expresia „cunoaștere intuitivă a unei realități transcendente” este o contradicție în termeni. Realitatea transcendentă nu poate fi trăită, resimțită subiectiv, căci ea este transcendentă doar atât timp cât nu constituie obiect al trăirii. Cunoașterea ia naștere prin integrarea experiențelor subiective într-un sistem de concepte, adică printr-un proces
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Schlick asupra opoziției dintre experiența sau trăirea subiectivă (Erlebnis) și cunoaștere (Erkennen). Experiența subiectivă, ca prezență în conștiință, ca trăire a unui anumit conținut, nu reprezintă cunoaștere. Expresia „cunoaștere intuitivă a unei realități transcendente” este o contradicție în termeni. Realitatea transcendentă nu poate fi trăită, resimțită subiectiv, căci ea este transcendentă doar atât timp cât nu constituie obiect al trăirii. Cunoașterea ia naștere prin integrarea experiențelor subiective într-un sistem de concepte, adică printr-un proces de ordonare și sistematizare a ceea ce ne
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
cunoaștere (Erkennen). Experiența subiectivă, ca prezență în conștiință, ca trăire a unui anumit conținut, nu reprezintă cunoaștere. Expresia „cunoaștere intuitivă a unei realități transcendente” este o contradicție în termeni. Realitatea transcendentă nu poate fi trăită, resimțită subiectiv, căci ea este transcendentă doar atât timp cât nu constituie obiect al trăirii. Cunoașterea ia naștere prin integrarea experiențelor subiective într-un sistem de concepte, adică printr-un proces de ordonare și sistematizare a ceea ce ne este dat. Tot așa de puțin cum este posibilă o
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
al trăirii. Cunoașterea ia naștere prin integrarea experiențelor subiective într-un sistem de concepte, adică printr-un proces de ordonare și sistematizare a ceea ce ne este dat. Tot așa de puțin cum este posibilă o cunoaștere intuitivă, este posibilă cunoașterea transcendentului ca „lucru în sine”. Afirmația că o cunoaștere a lucrului în sine nu este în principiu posibilă constituie concluzia firească ce rezultă din faptul că nu ne putem reprezenta lucrurile așa cum sunt ele, independent de orice sistem de concepte. Conceptele
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
că ancorarea obligației morale în rațiunea pură i-a apărut lui Kant drept singura cale de a o scoate din regimul contingenței și relativității, de îndată ce el nu a mai gândit această obligație ca ceva impus din afară de către o instanță transcendentă. Kant pare să fi crezut că moralitatea, ca și cunoașterea cu valoare obiectivă de altfel, nu ar putea fi cu adevărat asigurată decât prin principii care sunt în același timp imanente și pure. Obligația morală este caracterizată drept respect pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
universitar german în care filosofia este studiată în strânsă corelație cu științele, susținând că acest lucru este „enorm de important pentru constituirea unei filosofii temeinice”. Convingerea lui Negulescu, Petrovici sau Mircea Florian a fost că prin opera lui Kant metafizica transcendentă a primit o lovitura din care cu greu își va putea reveni. Nu se poate trece peste Kant, construind sisteme filosofice a căror pretenție de a reprezenta „știință” ar fi fost probată ca nelegitimă de către criticismul kantian. Cel care a
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
observat că Petrovici, extrem de sensibil la unele tendințe din filosofia epocii, are rezerve în a-l urma până la capăt pe Kant tocmai in una din acele direcții pe care le celebra drept trăsături revoluționare ale gândirii acestuia: contestarea posibilității cunoașterii transcendente 28. Aici profesorul ezită, exprimă aprehensiuni personale și se comportă lax față de standarde general recunoscute de consecvență 29. Recunoaștem în rezervele lui Petrovici rezerve persistente și astăzi în atmosfera vieții intelectule românești, o atmosferă încă puternic impregnată de setea de
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
în acord cu acel fapt care este existența acestei științe 46. Caracterizănd poziția lui Kant, Florian susține că el a fost un gânditor raționalist. Opunându-se raționaliștilor dinaintea sa prin respingerea hotărâtă a posibilității unei cunoașteri cu valoare obiectivă a transcendentului, Kant a fost, totodată, ferm și consecvent atașat convingerii că eunțuri universale și necesare, singurele care constituie o știință, nu pot fi derivate din cunoștințele despre faptele particulare. Întrega construcție kantiană, subliniază Florian, se sprijină pe această „dogmă”47. Marea
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
adevărat, doar șovăielnic de autorul ei48, este orientarea transcendentală. Această orientare o desparte atât de o filosofie care se sprijină pe cunoașterea empirică a lumii sau a subiectului, cât și de acea filosofie care pretinde că oferă o cunoaștere a transcendentului. „Metoda transcendentală pune la contribuție analiza, care pornește de la a condiționa (obiecte date) la condiții, care nu sunt date nemijlocit fiindcă sunt universale și necesare...”49. Florian insista, totodată, asupra însemnătății recunoașterii unei alte premise a filosofiei lui Kant, și
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
folosirea ei în afara experienței.73 Concepută în acest fel, drept critica rațiunii pure, metafizica devine o știință. Kant opune tot timpul metafizica, în această înțelegere, metafizicii pe care o numește dogmatică, ale cărei pretenții de a reprezenta cunoașterea unei realități transcendente nu pot fi susținute în fața tribunalului pe care îl instituie critica rațiunii pure. „Critica rațiunii duce deci în cele din urmă, în mod necesar, la știință; folosirea ei dogmatică, fără critică, duce, dimpotrivă, la aserțiuni neîntemeiate, cărora li se pot
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
a priori ce fac posibilă cunoaștgerea prin experiență. Este lumea pe care Kant o va numi „țara intelectului pur”. El o va caracteriza deosebit de sugestiv drept obiect al unei cunoașteri cu caracter sțiințific, în contrast cu acea pretinsă cunoaștere despre o lume transcendentă, pe care pretinde să ne-o ofere metafizica clasică: Dar această țară este o insulă, pe care natura însăși a închis-o în hotare imutabile. E țara adevărului (un nume fermecător), împrejmuită de un ocean vast și furtunos, adevăratul sediu
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
minte are o structură apropiată. Este însă puțin probabil să existe o asemenea apropiere, lăsa să se înțeleagă conferențiarul, între mintea unui român din ținutul Brăilei și cea a lui Spinoza!90 Este clar că lui Ionescu critica posibilității cunoașterii transcendentului a lui Kant i se înfățișa drept o poziție definitorie pentru atitudinea spirituală a modernității occidentale, o poziție cu totul străină Răsăritului ortodox. Spre deosebire de Kant, filosoful român gândea teoria cunoașterii drept o întemeiere a acelui mod de a concepe metafizica
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
ceea ce sunt în sine lucrurile absolute.” (Op. cit., p. 159.) Și mai departe, cu referire la ideea de Dumnezeu și de nemurire, subliniindu-și distanțarea de Kant, el scrie: „Întrucât privește părerea noastră personală, ne pare preferabil ca aceste două idei transcendente să-și poată găsi un fundament teoretic de oarecare valoare”. (p. 218) 30. În interesul excepțional al lui Negulescu pentru biografia filosofilor putem recunoaște și influența profesorului său, Titu Maiorescu. Într-o prelegere susținută în noiembrie 1905, Maiorescu formula unele
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
raportează la obiecte condus de o aspirație de înțelegere dezinteresată, în calitate de creator de mituri, religii, artă, metafizică, concepții sociale și etice. Acestea vor fi caracterizate de Blaga drept tot atâtea încercări de revelare a misterului existenței. Ele sunt supuse cenzurii transcendente și, prin urmare, nu pot fi niciodată „adecvate”, în sensul adecvării în raport cu realitatea în sine. Produselor minții omenești în cele două orizonturi ale existenței le corespund realizările civilizației și culturii. „Cultura răspunde existenței umane într-un mister și revelare, iar
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
măsură, de la o individualitate creatoare la alta15. Prin cunoașterea propriu-zisă omul trăiește în regimul universalității. Drept creator de cultură, ca ființă omenească deplină, el este ființă istorică. Categoriile spontaneității sunt caracterizate de Blaga drept instrumente prin care se înfăptuiește cenzura transcendentă. Acestea modelează străduințele de revelare a misterului în așa fel încât zădărnicesc „o convertire pozitivă și absolut adecvată a misterului”16. Cunoașterea adecvată obiectului are la Blaga doar o semnificație practic-utilitaristă, ceea ce aduce aminte de Nietzsche sau de Bergson. Aspirația
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
autorului Criticii rațiunii pure și voi încerca să-mi imaginez răspunsuri posibile ale lui Kant. Blaga vedea, în mod evident, în filosofia lui Kant cea mai temeinică, cea mai bine întemeiată critică a posibilității metafizicii, înțeleasă ca o reprezentare asupra transcendentului adecvată obiectului ei, adică drept o cunoaștere a absolutului. Verdictul negativ al lui Kant cu privire la posibilitatea cunoașterii metafizice înțeleasă în acest fel i s-a părut lui Blaga definitiv, irecuzabil. Într-un al doilea pas, Blaga susține însă că acest
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
definitiv, irecuzabil. Într-un al doilea pas, Blaga susține însă că acest verdict nu va trebui ințeles drept o demonstrație a caracterului anacronic al construcției metafizice în genere. Kant, apreciază Blaga, are dreptate atunci când conchide că o cunoaștere pozitiv-adecvată a transcendentului nu este în principiu posibilă. Critica întreprinsă de el a sunat ceasul morții metafizicii dogmatice, cel puțin de drept, dacă nu întotdeauna de fapt. Kant ar fi greșit totuși, crede Blaga, atunci când ar fi socotit drept lipsite de interes și
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
deplin al acestui cuvânt. Dacă le-ar fi bănuit existența, desigur că filosofia kantiană ar fi devenit mai puțin opacă față de spiritul creator.24 Sunt oare îndreptățite asemenea judecăți? A contestat Kant pornirea oamenilor de a-și alcătui reprezentări despre transcendent? A apreciat-o el drept neavenită? Reprezintă într-adevăr filosofia sa „un vetto” dat tuturor acelor reprezentări care nu pretind să ofere cunoaștere cu valoare obiectivă, ci se înfățișează drept creații libere ale minții oamenilor? Este această filosofie opacă față de
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
de reprezentările subiective este dată, așadar, de aplicarea categoriilor intelectului pur materiei oferite de intuiție. Fără intuiții conceptele intelectului rămân „pure forme de gândire”, care nu ne oferă cunoștințe despre obiecte determinate. Intelectul omenesc nu intuiește nimic. O cunoaștere despre transcendent nu este, prin urmare, în principiu posibilă. Limitele cunoașterii noastre despre realitate vor fi întotdeauna limitele experienței noastre. Acestea sunt rezultate ale analizei critice a granițelor cunoașterii cu valoare obiectivă pe care, așa cum am arătat mai sus, Blaga le acceptă
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
lumea sensibilă ideile noastre rămân transcendentale, adică servesc doar orientării cunoașterii noastre despre fapte. „Dar de îndată ce plasăm necondiționatul (de care propriu-zis este vorba) în ceea ce se află cu totul în afara lumii sensibile, prin urmare în afara oricărei experiențe posibile, Ideile devin transcendente...” 27. Noi putem gândi, desigur, absolutul, necondiționatul, dar nu putem avea nici o cunoaștere asupra a ceea ce este dincolo de granițele experienței. Dezvăluind sursele iluziei posibilității unei cunoașteri a transcendentului, Dialectica transcendentală ne ferește de primejdia de a fi, ca atâtea spirite
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
totul în afara lumii sensibile, prin urmare în afara oricărei experiențe posibile, Ideile devin transcendente...” 27. Noi putem gândi, desigur, absolutul, necondiționatul, dar nu putem avea nici o cunoaștere asupra a ceea ce este dincolo de granițele experienței. Dezvăluind sursele iluziei posibilității unei cunoașteri a transcendentului, Dialectica transcendentală ne ferește de primejdia de a fi, ca atâtea spirite înalte ale trecutului, victime ale acestei iluzii. Iluzia însăși - apreciază Kant - nu va putea fi însă evitată. Intervine aici „dialectica naturală și inevitabilă” a rațiunii omenești. Această dialectică
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]