1,736 matches
-
Seebohm (eds.), Proceedings of the Sixth International Kant Congress, vol. II/2, 1989, îndeosebi pp. 98-99. Într-un alt text, Friedman caracterizează această scară prin metafora unei ierarhii a lumilor. „Cea mai abstractă lume este tocmai cea descrisă de conceptul transcendental al naturii în genere; lumea următoare este cea descrisă de principiile metafizice ale științei pure ale naturii, o lume de substanțe nevii, pur materiale, acționând prin două forțe fundamentale, în acord cu legile newtoniene ale mișcării; lumea următoare este cea
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
termenul sinteză este caracterizată drept „un act al intelectului”15. Sensibilitatea și intelectul sunt acele facultăți care conferă cunoștințelor noastre determinările lor sensibile și respectiv formale. Conceptul cunoașterii orientat spre formă a fost elaborat de Kant în cadrele unei teorii transcendentale asupra facultăților (capacităților) cunoașterii. Doar o formulare particulară a conceptului cunoașterii orientat spre formă, și nu însuși acest concept, depinde de o teorie asupra facultăților cunoașterii, cum este cea elaborată de Kant. Dacă abandonăm orice teorie de acest gen caracteristicile
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
fost stimulată de schimbările profunde în fundamentele științei exacte a naturii, produse de teoria relativității și mecanica cuantică, s-a desfășurat pe linia conceptului cunoașterii orientat spre formă, un concept care a primit pentru prima dată contururi clare în filosofia transcendentală a lui Kant. Într-un al doilea pas, trebuie să se sublinieze, totodată, opoziția dintre rezultatele acestei reflecții, care s-a dezvoltat pe fundalul unei concepții empiriste asupra cunoașterii, și apriorismul kantian. Pentru Kant, cunoașterea este rezultatul reunirii intuițiilor și
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
surprinzător, va fi: în filosofia teoretică a lui Kant. Autorul Criticii rațiunii pure a caracterizat acele idealuri de cunoaștere, cărora le atribuia funcția de a orienta, de a direcționa cercetarea științifică, în genere, drept idei regulative. În „Suplimentul la Dialectica transcendentală”, intitulat „Despre folosirea regulativă a Ideilor rațiunii pure”, Kant afirmă că ideile transcendentale ale rațiunii pot să aibă și o funcție legitimă, și anume aceea de a orienta intelectul în toate străduințele sale cognitive. Dacă principiile și categoriile intelectului au
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
a caracterizat acele idealuri de cunoaștere, cărora le atribuia funcția de a orienta, de a direcționa cercetarea științifică, în genere, drept idei regulative. În „Suplimentul la Dialectica transcendentală”, intitulat „Despre folosirea regulativă a Ideilor rațiunii pure”, Kant afirmă că ideile transcendentale ale rațiunii pot să aibă și o funcție legitimă, și anume aceea de a orienta intelectul în toate străduințele sale cognitive. Dacă principiile și categoriile intelectului au în cunoașterea noastră o funcție constitutivă, în schimb ideile rațiunii pot avea doar
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
11 Poziția lui Kant pare să fie clară. Ceea ce distinge știința de simpla empirie este integrarea corelațiilor desprinse prin observarea faptelor într-un sistem. Sistemul însuși este rezultatul intervenției, pe paliere succesive, a principiilor constitutive ale intelectului și a ideilor transcendentale ale rațiunii. O știință despre natură, ca sistem al legilor naturii, va putea să se constituie abia atunci când întrebările la care răspunde cercetarea empirică, în primul rând cea experimentală, vor veni în întâmpinarea acelui interes al rațiunii care se exprimă
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
știință despre natură, ca sistem al legilor naturii, va putea să se constituie abia atunci când întrebările la care răspunde cercetarea empirică, în primul rând cea experimentală, vor veni în întâmpinarea acelui interes al rațiunii care se exprimă în ideile ei transcendentale. Metafora judecătorului, care constrânge martorii să răspundă la întrebările puse de el, redă în mod intuitiv această funcție specifică care revine ideilor transcendentale. Știința naturii, ca sistem al ordinii naturii, ca sistem al legilor, este produsul intervenției constitutive a categoriilor
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
rând cea experimentală, vor veni în întâmpinarea acelui interes al rațiunii care se exprimă în ideile ei transcendentale. Metafora judecătorului, care constrânge martorii să răspundă la întrebările puse de el, redă în mod intuitiv această funcție specifică care revine ideilor transcendentale. Știința naturii, ca sistem al ordinii naturii, ca sistem al legilor, este produsul intervenției constitutive a categoriilor și principiilor intelectului pur și, în egală măsură, a îndrumării pe care o primește intelectul prin ideile rațiunii. Numai datorită folosirii regulative a
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
naturii, ca sistem al ordinii naturii, ca sistem al legilor, este produsul intervenției constitutive a categoriilor și principiilor intelectului pur și, în egală măsură, a îndrumării pe care o primește intelectul prin ideile rațiunii. Numai datorită folosirii regulative a ideilor transcendentale devine, pentru Kant, posibilă o știință „bazată pe principii empirice” ca un sistem de legi12. Lucrările lui Gerd Buchdahl, publicate de-a lungul a mai multor decenii, au atras atenția asupra faptului că filosofia teoretică a lui Kant și-a
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
1) Cum este posibilă natura în genere? 2) Cum este posibilă natura corporală (fizică)? 3) Cum este posibilă ordinea sau unitatea naturii? Răspunsul la cea de-a treia întrebare a fost dat de Kant prin evidențierea funcției regulative proprie ideilor transcendentale ale rațiunii. Filosofia teoretică a lui Kant ni se înfățișează drept deosebit de modernă tocmai prin această din urmă dimensiune a ei ținând seama de reorientarea istorică care a avut loc în filosofia științei în cea de-a doua jumătate a
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
crezut că idei regulative ale rațiunii, cum sunt principiile omogenității, specificării și continuității formelor, stabilesc, odată pentru totdeauna, țelurile supreme, ultime ale cunoașterii științifice în genere. În subcapitolul „Despre scopul final al dialecticii naturale a rațiunii omenești” din „Suplimentul Dialecticii transcendentale”, Kant arată cum se poate da o folosire regulativă ideii unei rațiuni supreme a lumii. Această idee îndrumă cercetarea naturii spre căutarea unor pincipii tot mai generale, capabile să asigure o unitate sistematică tot mai înaltă a cunoașterii în ansamblul
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
să fie depășită prin integrarea ei într-o teorie mai cuprinzătoare, cu o bază mai largă 19. Punctul de vedere al lui Einstein cu privire la unificarea cunoașterii fizice printr-o teorie finală este înrudit cu cel al lui Kant despre idei transcendentale care orientează cunoașterea în calitate de maxime atemporale ale rațiunii. Acest punct de vedere, un punct de vedere împărtășit și de reputați fizicieni contemporani, este desemnat în literatura de filosofie a științei prin termenul fundamentalism. Steven Weinberg îl caracterizează drept punctul de
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
elaborarea programului de cercetare a lui Faraday, admite că ele nu pot fi puse de acord cu orice dezvoltare viitoare a șțiinței matematice a naturii. Concluzia lui Buchdahl este că odată cu schimbarea sistemului conceptual al fizicii teoretice aplicarea principiilor filosofiei transcendentale științei naturii nu va mai putea avea loc în modul propus de Kant38. Ceea ce reiese însă clar din examinarea principiilor metafizice schițate de Kant, în cea de-a doua parte a Pmsn, este că orice filosofie a naturii poate fi
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
aproape o sută de titluri, nu figurează nici o scriere a lui Kant. Învățământul filosofic al lui August Treboniu Laurian și al lui Ion Zalomit se sprijinea pe autoritatea lui Kant5 cu precădere în afirmarea ideilor directoare ale luminării. Nu deducția transcendentală sau formulările alternative ale imperativului categoric îi interesau pe acești profesori - elevii lor nu ar fi putut oricum urmări asemenea demersuri conceptuale pretențioase -, ci îndemnul kantian la instaurarea suveranității rațiunii, un mesaj al modernității într-o lume premodernă. Discursul de
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Maiorescu prezenta și critica apriorismului kantian sub influența acelei literaturi de orientare psihologistă care reprezenta, în perioada studiilor sale și chiar mai târziu, principala alternativă la kantianism 16. Disctincția dintre înnăscut și a priori la Kant și, în genere, interesul transcendental al criticii kantiene a rațiunii pure îi scapă în mod evident lui Maiorescu. Un lucru totuși de înțeles, căci el a scăpat și unor reputați critici ai lui Kant pe care îi urmează profesorul român. Mai puțin scuzabilă va fi
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
cu deosebire în prelegerile consacrate intuițiilor pure ale sensibilității, spațiului și timpului 26. În expunerea filosofiei teoretice a lui Kant, profesorul va acorda o atenție deosebită clarificării a trei concepte, pe care le aprecia drept fundamentale: criticism, apriorism și idealism transcendental. Se cuvine remarcat că Petrovici insista asupra distincției dintre ceea ce numea un „apriorism psihologic” și un „apriorism logic”. În primul caz este vorba de sublinierea anteriorității structurilor a priori în raport cu experiența, oarecum în sensul teoriei ideilor înnăscute, în al doilea
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
a formulat încă în 1924, și anume că filosofia lui Kant rămâne principalul sistem de referință în gândirea contemporană, cum scria el atunci „o categorie apriorică a conștiinței filosofice contemporane”. Chiar dacă este vădită tendința profesorului de a amenda acea orientare transcendentală a filosofiei kantiene care conduce la contestarea hotărâtă a posibilității cunoașterii absolutului sau necondiționatului. Se mai poate observa că în prezentarea filosofiei practice a lui Kant, Petrovici nu se mai simte în largul său. El devine mai puțin personal, mai
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
a percepe. Aici este vorba de deosebirea fundamentală între Enstehungsund Gültigkeitsfrage. A priori nu privește decât problema valabilității și, deci, nu înseamnă decât objektiv gültig și nu înainte de experiență și independent de ea, cum susține dl P.P. Negulescu.36 Factorii transcendentali, precizează Balca, „reprezintă condiția posibilității experienței și, totodată, și condițiile posibilității obiectelor experienței și, ca atare, spațiul și timpul nu pot fi obiecte-cadre sau ființe reale - și nici procese temporale”37. Iar cu privire la modul cum este caracterizată în monografie aprioritatea
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
are meritul nemuritor de a fi fixat pentru prima dată menirea adecvată a gândirii filosofice în genere, cea de cercetare a condițiilor de posibilitate, de căutarea răspunsului cum este posibil ceva care există. Această nouă orientare a gândirii filosofice, orientarea transcendentală, s-ar exprima cel mai pregnant în distincția pe care a trasat-o Kant între problema empirică a originii și genezei cunoștințelor și tema filosofică a legitimării lor obiective. Kant a distins anterioritatea în timp de a priori-ul care
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
care constituie o știință, nu pot fi derivate din cunoștințele despre faptele particulare. Întrega construcție kantiană, subliniază Florian, se sprijină pe această „dogmă”47. Marea noutate a filosofiei lui Kant, asumată, este adevărat, doar șovăielnic de autorul ei48, este orientarea transcendentală. Această orientare o desparte atât de o filosofie care se sprijină pe cunoașterea empirică a lumii sau a subiectului, cât și de acea filosofie care pretinde că oferă o cunoaștere a transcendentului. „Metoda transcendentală pune la contribuție analiza, care pornește
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
șovăielnic de autorul ei48, este orientarea transcendentală. Această orientare o desparte atât de o filosofie care se sprijină pe cunoașterea empirică a lumii sau a subiectului, cât și de acea filosofie care pretinde că oferă o cunoaștere a transcendentului. „Metoda transcendentală pune la contribuție analiza, care pornește de la a condiționa (obiecte date) la condiții, care nu sunt date nemijlocit fiindcă sunt universale și necesare...”49. Florian insista, totodată, asupra însemnătății recunoașterii unei alte premise a filosofiei lui Kant, și anume înțelegerea
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
dar fiind finită este, în același timp, și receptivă 50. În monografia lui Florian, contribuțiile la clarificarea poziției lui Kant, ca și aprecierile asupra unor tendințe interpretative divergente și asupra conflictului interpretărilor, se sprijină ferm pe sublinierea orientării raționaliste și transcendentale a gândirii filosofului și a reprezentării lui ontologice originale asupra naturii umane. Este, bunăoară, cazul expunerii conceptului lucru în sine, un concept apreciat drept alfa și omega Criticii rațiunii pure. „Ca atare lucrul în sine e un «concept limităă (Grenzbegriff
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
înseamnă sistemul lui Kant fără lucrul în sine?”. Răspunsul este că „suprimarea lucrului în sine” are pentru sistemul kantian „consecințe dezastruoase”. Și aceasta deoarece - argumentează autorul - lucrul în sine constituie un punct de plecare, o presupoziție fundamentală a sistemului filosofiei transcendentale. Noica respinge sugestia că autorul CRP s-ar face vinovat de o inconsecvență grosolană și prezintă temeiurile scepticismului său față de distincții propuse de acei cercetători kantieni care l-au apărat pe Kant de acuzația că prin admiterea existenței lucrului în
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
două lucruri în sine, lucrul în sine epistemologic, drept corelat al fenomenului, și lucrul în sine ontologic, drept corelat al subiectului cunoscător. Jacobi și toți cei care l-au urmat în afirmația că admiterea lucrului în sine ruinează sistemul filosofiei transcendentale ar fi ignorat această distincție, aptă după părerea lui Noica să probeze că sistemul este pe deplin coerent 58. În „Cuvântul înainte” menționat mai sus, ca și în ultimele propoziții ale studiului său, Noica încearcă să slăbească impresia că pretinde
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
perceput pe sine ca filosof și, totodată, ca om de știință. Relația dintre filosofie și știința pozitivă i s-a impus, prin urmare, ca o temă centrală de reflecție. Interpretarea deja consacrată a filosofiei teoretice a lui Kant ca analiza transcendentală, adică drept analiza condițiilor care fac posibilă cunoașterea prin experiență, delimita strict domeniile și competențele filosofiei și ale științei. Ca cercetare a formelor pure care fac posibilă experiența în genere, filosofia transcendentală se mișcă pe un plan cu totul diferit
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]