3,106 matches
-
Antonius... Titus ridică lampa ca să vadă mai bine chipul generalului. Barba nerasă îi întuneca obrajii supți. Ochii sticloși din cauza febrei priveau câmpul de bătălie de lângă Cremona, acoperit de cadavre sub cerul de octombrie. În lumina blândă a asfințitului văzu cu ușurare armata flaviană care se apropia. Galopă spre legații săi, convocă o adunare și îi convinse pe soldați, care erau prea obosiți și înfometați, să amâne pentru a doua zi atacul asupra Cremonei, unde se refugiaseră vitellienii. Dar Titus și Errius
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
dispăru pe drumul spre Verona. În aclamațiile soldaților, centurionilor și tribunilor, Antonius se apropie de Arrius Varus. Cei doi își strânseră mâinile, uniți în cultul lui Mithra. — Am învins. Antonius zâmbi ușor. Nu era un surâs de mândrie, ci de ușurare. — A fost o victorie nemaipomenită. Când am văzut bucățile de pânză albă pe zidurile Cremonei... când i-am văzut pe generalii vitellieni ieșind pe porți și pe Caecina în lanțuri... când am înțeles că am învins cu adevărat, i-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
de trupul enorm și flasc luminat de flacăra tremurătoare a torțelor. Ca la un semn, mulțimea amuți și se dădu în lături. Își făcu apariția Valerius. — Orpheus... Numele acela trecu din gură în gură. Murmurul mulțimii părea un oftat de ușurare ce se ridica spre cerul întunecat al Romei. — Orpheus! Valerius înainta încet, hotărât. Era foarte palid și strângea în mână sabia scurtă. În urma lui veneau Marcus și Errius Sartorius, plini de sânge, cu armele în mâini. Se lăsase o liniște
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
L-ai ucis pe tiran. Valerius întoarse brusc capul. Antonius era lângă el. — Prezicătorii au spus că Vitellius va fi ucis de un bărbat născut în Gallia... Tu. — Da, exclamă Valerius. Da, am făcut ce trebuia. Cuprins de o imensă ușurare, strânse puternic în pumn piatra limpede ca apa izvorului. Apoi, cu un gest hotărât, smulse sabia din pământul reavăn. Contextul istoric Faptele povestite în roman se desfășoară într-un arc de timp cuprins între ultimele zile ale lunii decembrie din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
nu ai păduchi. Asigură-te că miroși frumos, ca să miroasă frumos și copilul. Senzația care domnea peste tot era de aer tras în piept, care nu avea să mai fie expirat până nu se năștea copilul - expirat cu bucurie și ușurare dacă avea să fie băiat, expirat cu dezamăgire și necaz dacă nu. La început, Sampath stătea liniștit în burtă la Kulfi, de parcă nici nu era acolo. Apoi, parcă entuziasmat de ceva, deveni din ce în ce mai îndrăzneț și plin de viață, până ajunse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
ei în tentativa de a descoperi cea mai bună poziție pentru noul pat și dornic să-i vadă părăsindu-i domeniul, Sampath așteptă nerăbdător până când patul fu așezat într-un loc și ancorat cu funie; apoi să instală plin de ușurare în el, căci descoperise că nu era prea confortabil să doarmă pe un trunchi tare. Oasele îl dureau, pielea i se umpluse de vânătăi, mușchii îi erau întinși în direcții greșite, picioarele, brațele și alte părți ale corpului îi amorțeau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
întorcându-le spatele și ignorându-le cu totul după ce se căsătoreau. Aici, în livadă, opreliștile puse de alții în calea lui Kulfi și nivelul la care ținea cont de ei scăzuseră și mai mult, astfel că, asemeni lui Sampath, descoperi ușurarea pe care o aducea spațiul. Inspirată de pădure, se angajase într-o serie de experimente, într-o cruciadă ferventă pentru a da viață închipuirilor ei celor mai fantastice. Gătea afară, la soare, sub cerul gigantic. Simțea că se afla la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
înainte de a-și începe discursul. Vocea lui e abjectă, amară, săracă - vocea lui e atât de josnică. Poți auzi în ea ura de sine, rușinea și suferința. Îndrugă vrute și nevrute. Plânge. Amenințările lui atât de vii și detaliate sunt o adevărată ușurare pentru mine. Știu ce să fac atunci când sunt amenințat. — Cum te cheamă? l-am întrebat eu odată. — Voi fi Frank 1, a spus el și a râs mult timp, fără nici o plăcere. Știa de partida de tenis și și-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
cu o mișcare bruscă și, scuturându-și părul strălucitor, se pierdu în furnicarul străzii. Am auzit râsete, conversație purtată pe un ton scăzut. Pe fața celor două pipite șocate, care serveau la acest raion, s-a ivit grăbita raza unei ușurări amuzate. Am pus Lovedolls ia locul ei și mi-am aruncat un ochi insolent prin paginile iui Plaything Internațional și Jungler. Am traversat strada și m-am cocoțat pe un scaun și am pierdut douăzeci de lire pe 3,45
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
nițel de antichitatea aia. Cinci minute mai târziu eram într-o discotecă mișto și discutam despre inflație cu o stripteuză pe nume Cinci, care avea liber. Dacă m-ați întreba ce am simțit, v-aș răspunde că e o mare ușurare să te întorci iar la civilizație. * — Vreau să-ți mulțumesc, John, spuse telefonul, pentru întâlnirea de ieri seară. — Ce seară a fost? — Sâmbătă seara. Sau duminică dimineața. Să nu-mi spui că ai uitat. Ne-am întâlnit. Ca să zic așa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
neamestecați. Slavă Domnului, vizita mea aici se apropia de sfârșit. Curând voi fi iar afară cu banii și cu femeile mele. În timp ce mă apropiam de masa lui Alec, a explodat țârâitul strident al unei sonerii. M-am oprit. Îmi observă ușurarea de pe față și se învioră. Mă privi fix, cu vechiul lui spirit de contrazicere. — Contractul pentru lichidarea ta. — A, da, am răspuns eu cu răceală. Angajamentul de cincizeci de sterline. Într-o bună zi, tocmai când îmi va fi lumea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
la casa voastră cea de toate zilele cu aerul după-amiezii ei. Nu mai permiteți așa ceva. Organizați-vă! Distrugeți fabricile. Nu se poate spune că trăiți cu adevărat, atâta timp cât mergeți zilnic la serviciu. Într-un fel, trebuie să fie o mare ușurare. Să trăiești cu adevărat - grea treabă, e o chestie de-la-nouă-la-cinci (e ca și cum te-ai duce la serviciu în fiecare zi). Adevărata viață e ceea ce fac eu acum, și zău că mă dă gata. Nu-i o treabă simplă. Nu-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
pumn încordat și tremurător. — S-a întâmplat ceva, Lorne? am întrebat eu. Dar Lorne rămase încordat. — Trage pe dreapta, mârâi el, scuipă el, pe când ne croiam drum prin Central Park West. Apoi se trânti pe locul lui, cuprins de o ușurare fără margini. — Niciodată prin Park, John, spuse el răgușit. Niciodată! Așa să-i spui. De data asta ai făcut-o, dar niciodată nu-l vei mai duce pe Lorne Guyland prin Park. Niciodată! L-am întrebat de ce ocolea parcul. — Elicopterele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
al sfadei lor eterne. în acel moment păreau să discute indirect despre Vultur-în-Zbor. — Există două aspecte ale oricărei probleme, nu-i așa, Mallit? Păi... spuse șovăielnic Mallit și dădu cu banul. Da, răspunse apoi el. Khallit scoase un oftat de ușurare. — Atunci, dacă binele este de o parte a banului, înseamnă că răul este de cealaltă. Dacă pacea este de o parte, războiul este de cealaltă. — Discutabil, spuse Mallit. — De dragul discuției, îl rugă Khallit. — De dragul discuției, încuviință Mallit după ce dădu cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
modela un fel de copie aproximativă a tunelului roșu prin care fugise Prepelicarul când pe el îl cuprinsese febra. Puterea începea să-i revină, inundându-l. Maleabila substanță se întindea într-un tunel din ce în ce mai lung. Virgil Jones privea, simțea o ușurare enormă. Și în final zăriră la capătul cel mai îndepărtat al tunelului un firicel de lumină îmbietoare. — E timpul să mergem, zise Virgil. Vultur-în-Zbor nu răspunse. Toate eforturile sale urmăreau acum să mențină tunelul, să-i conserve existența până se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
la căutare și, dacă va putea, își va clădi o viață aici. Așadar, aici era sfârșitul unor secole de pribegie, al unei epoci matusalemice de rătăcire oarbă spre locurile în care îl arunca mâna sorții. Ar fi trebuit să simtă ușurare, dar simțea doar tensiune. Oricui îi e greu să-și golească mintea de toate țelurile și să le substituie dintr-odată, uite-așa cu altele noi. Pentru Vultur-în-Zbor, ale cărui țeluri fuseseră stabilite, precum una din acele dimensiuni interioare, acum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
Page, amenințându-l cu un deget pe cât de sever putea. Nu cumva ai fost pe-afară? Era o întrebare disperată. Alex încuviință fericit: — Da. Te-a văzut cineva? Alex clătină din cap, zâmbind în continuare fericit. — Alexy, spuse plin de ușurare domnul Page, o să mă omori, cu siguranță o să mă omori. Dacă ai fi fost văzut... dacă mama ta ar fi aflat că am ieșit să beau una mică... Renunță. Zâmbetul lui Alex se lărgi. — Joacă, îi porunci el. Joacă jocul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
în timp ce ei stăteau înțepeniți cam pe la mijlocul barului, lângă Peckenpaw și Puștiul De-Două-Ori. Vultur-în-Zbor urmări acele priviri și le văzu trecând rapid printr-o serie întreagă de expresii. La început neîncredere, ca la O’Toole, apoi uimire și, într-un sfârșit, ușurare. — Măi să fie, spuse Peckenpaw. Jones și un necunoscut. Apăsă zdravăn pe ultimul cuvânt. — Măi să fie, măi să fie! zise de două ori, De-Două-Ori. Jones și un necunoscut. Și au mai fost și alte exclamații asemănătoare în încăpere. Treptat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
aici. — Cel puțin acum ești într-o companie mai bună, spuse O’Toole. Bea ceva, domnule Vultur-în-Zbor. Contele Cerkasov are dreptul să hotărască, nu noi. O să-l întâlnești mâine. Până atunci o să-ți găsesc un loc de dormit chiar aici. Ușurarea se revărsă asupra lui Vultur-în-Zbor, dar și-o temperă cu o doză de precauție. — Aș vrea să vă întreb... începu el. — Dă-i drumul, spuse O’Toole. — Ei bine, ce zi e astăzi? De data aceasta râsul lui O’Toole
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
către ultimul punct locuit, stânca unde se afla casa lui Liv și de unde ea domina orașul K. Virgil și Vultur-în-Zbor își dăduseră întâlnire aici, în pădure. — Ca în vremurile bune, a spus Vultur-în-Zbor. Media dispăruse. Absența lui Vultur-în-Zbor era o ușurare. Absența lui Virgil o bănuise și încercase să se obișnuiască dinainte cu ideea. Dar să găsească în patul Mediei un bărbat, și încă unul prăpădit ca acesta, iar Media să nu fie de găsit niciunde, asta era aproape mai mult
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
o idioată. — Dacă nu ar fi fost clienți pe aici, Richard nu ar putea face nimic din toate astea, nu-iașa? A dispărut în mulțime. M-am uitat împrejur după cineva cunoscut, dar nu am văzut pe nimeni, ceea ce era o ușurare; asta însemna că mă puteam îndopa cu antreuri. Fusesem la sală dimineață, ceea ce însemna că în acea seară puteam mânca tot ce îmi tuna. Geneviève Planchet veni la mine în timp ce devoram alte câteva rulouri. Eram gata să o întreb dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
ton rigid și oficial. —Sam, l-am corectat imediat. De când mă întâlneam cu Sebastian, Joe îmi tot spunea „domnișoară“, de parcă statutul meu social crescuse prin această asociație. Ce naiba se întâmplă, Joe? De ce te uiți așa la mine? O expresie de ușurare i-a cuprins fața. Am privit peste umăr. Domnul Richard Fine se ivise în spatele meu, cu Sebastian care îl însoțea. Dominic Planchet rămăsese unde îl lăsaseră, fumând o țigară cu obișnuita sa expresie de om plictisit. —Mai bine văd cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
în ziua de azi. Felix va ști exact unde să o ducem. Acum, că Charles a murit, nu va mai fi tentație, nu-i așa? Mă privi timid: Sunt atât de fericită că ai venit, a recunoscut. Este așa o ușurare să știu că am pe cineva cu care să vorbesc. Am fost cu adevărat îngrijorată de starea lui Bells. Ești atât de drăguță că încă mă asculți. Vei mai veni pe la noi, nu? Da, desigur, i-am răspuns liniștind-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
și mi-am ciufulit părul puțin, dându-i timp lui David Stronge să dispară. Nu stătea pe la ușa toaletei; când am ajuns în atrium, am scos întâi capul să văd dacă bântuia pe acolo, însă nu se vedea nicăieri. Ce ușurare. Cineva tocmai ieșise dintr-un lift și se îndrepta către ușă. Era Simon Grenville. S-a oprit la biroul lui Joe. —A, Joe, ies doar pentru... pentru prânz. Nu știu cât timp voi fi plecat. Bine? Era o agitație în vocea lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
în drum spre noi, însă oricine mai călătorise cu mijloacele de transport londoneze, ca să nu mai vorbim de Northern Line, știa că asta nu este o garanție. Dar exact atunci ușile liftului s-au deschis larg. Am intrat, cuprinsă de ușurare. Urcatul parcă dura o veșnicie. La ieșirea de la metrou, nu era nimeni care să verifice biletele, ceea ce mă enerva întotdeauna, însă era unu și jumătate într-o după-amiază însorită și controlorul cu siguranță era un pic mai încolo, stând pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]