161,013 matches
-
le discutam și ce bagaj de lectură bine asimilată avea. Nu mai spun că unii dintre cei care scriu n-au ei înșiși competența să judece problematica la care el se referă. Adrian Miroiu are tot dreptul, ca filozof, să vorbească de ceea ce e filozofie la Patapievici și, chiar dacă nu sînt de acord cu el (mai ales cînd adoptă un prematur complex de superioritate și lasă să se înțeleagă că nu se poate filosofa decît într-un singur fel, întîmplător acela
"Să recuperăm obiceiul de a nu fi de acord cu cineva fără a-i dori Dispariția" by Ioana Pârvulescu () [Corola-journal/Journalistic/15476_a_16801]
-
și incompetența celui care îl adoptă este un lucru neplăcut. Dar și mai grav, din punctul meu de vedere, este altceva. Am simțit că unul dintre lucrurile care au deranjat cel mai tare în cartea lui Patapievici e faptul că vorbește despre Dumnezeu. Pentru mine este stupefiant. Pare subînțeles, pentru o anumită categorie de intelectuali, că a vorbi astăzi despre Dumnezeu e o formă de subdezvoltare mentală, de primitivism... Aceeași reținere era și în comunism, cine vorbea de Dumnezeu era periculos
"Să recuperăm obiceiul de a nu fi de acord cu cineva fără a-i dori Dispariția" by Ioana Pârvulescu () [Corola-journal/Journalistic/15476_a_16801]
-
de vedere, este altceva. Am simțit că unul dintre lucrurile care au deranjat cel mai tare în cartea lui Patapievici e faptul că vorbește despre Dumnezeu. Pentru mine este stupefiant. Pare subînțeles, pentru o anumită categorie de intelectuali, că a vorbi astăzi despre Dumnezeu e o formă de subdezvoltare mentală, de primitivism... Aceeași reținere era și în comunism, cine vorbea de Dumnezeu era periculos, "mistic" etc. E foarte curioasă această întîlnire neașteptată între ateismul militant de dinainte de 1989 și ateismul luminat
"Să recuperăm obiceiul de a nu fi de acord cu cineva fără a-i dori Dispariția" by Ioana Pârvulescu () [Corola-journal/Journalistic/15476_a_16801]
-
Patapievici e faptul că vorbește despre Dumnezeu. Pentru mine este stupefiant. Pare subînțeles, pentru o anumită categorie de intelectuali, că a vorbi astăzi despre Dumnezeu e o formă de subdezvoltare mentală, de primitivism... Aceeași reținere era și în comunism, cine vorbea de Dumnezeu era periculos, "mistic" etc. E foarte curioasă această întîlnire neașteptată între ateismul militant de dinainte de 1989 și ateismul luminat care se practică azi. Firește, fiecare e liber, mai mult, aș spune chiar că e obligat să aibă cu
"Să recuperăm obiceiul de a nu fi de acord cu cineva fără a-i dori Dispariția" by Ioana Pârvulescu () [Corola-journal/Journalistic/15476_a_16801]
-
fi făcut decît de cineva care are curaj și care ia lucrurile acestea foarte în serios. I se reproșează că nu vine întotdeauna cu soluții. O carte nu e un rețetar, nu e o procedură medicală: diagnostic și pastile. Patapievici vorbește totuși de două soluții: una este discernămîntul (e o temă care apare masiv în carte și tocmai discernămîntul a lipsit în judecarea ei) și alta este - am ajuns și eu să fiu timid spunînd-o - referința la Dumnezeu. Toate aceste lucruri
"Să recuperăm obiceiul de a nu fi de acord cu cineva fără a-i dori Dispariția" by Ioana Pârvulescu () [Corola-journal/Journalistic/15476_a_16801]
-
zi bună Telefonul sună insistent. N-am chef să ridic, să fac conversație, să rîd chiar dacă nu îmi vine. Nu vreau să aflu nimic nou. Nici rele, nici bune... Răspund. O voce dulceagă și fermă, siropos de politicoasă dorește să vorbească cu doamna Adela. Rămîne absolut surprinsă cînd îi comunic că, după știința mea, doamna Adela nu poate fi găsită la acest număr. Ușor îndoită și țîfnoasă îmi spune: "Mulțumesc. O zi bună." Mă sucesc, mă-nvîrtesc, îmi dau seama că frigiderul
Actualitatea by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/15521_a_16846]
-
și curiozitatea întreținută de celelalte gesturi editoriale nonconformiste la care Irina Nicolau a luat parte în ultimii ani. Talmeș balmeș de etnologie și multe altele/Haide, bre! Incursiune subiectivă în lumea aromânilor e o carte care arată la fel de haios cum vorbește. Cantul e pe latura scurtă, cartea se deschide deci ca un caiet de biologie de pe vremuri, coperta e lucioasă și are culoarea gălbuie a hîrtiei vechi, grafica e kitschos-artistică, imitînd un scris pueril, pentru fonturi s-a ales nu tradiționalul
Irina Nicolau, scriitoarea by Luminița Marcu () [Corola-journal/Journalistic/15514_a_16839]
-
dezamăgiți. Autoarea urăște cărțile de tipul "cutare disciplină pe înțelesul oricui" și crede că acestea creează semidocți, printr-un fel de "turism cognitiv" în care se angajează medici și arhitecți în goană după cultură generală. în consecință, alege să le vorbească "studenților deștepți" și tuturor acelora care nu caută o "carte de învățătură", ci una din care "cititorul să ia folos". Și cum fiecare e liber să ia ce-i place, eu am găsit în această carte pe lîngă o relaxare
Irina Nicolau, scriitoarea by Luminița Marcu () [Corola-journal/Journalistic/15514_a_16839]
-
care e îndemnat să sară pagini, să revină, să deschidă o carte de povești, să aibă răbdare. Din munca de teren cercetătoarea reține mai puțin documente etnologice și mai mult "istorioare" în care țăranii, tradiționali sau nu, sînt puși să vorbească, să se manifeste, în timp ce etnologul e silit să bea țuică din tuburi transparente de medicamente, pentru că așa circula o modă în Dobrogea anilor '80. Și, atenție, flacoanele nu se spălau după folosire, iar politețea cerea să nu te plîngi. Alte
Irina Nicolau, scriitoarea by Luminița Marcu () [Corola-journal/Journalistic/15514_a_16839]
-
a manifestat, totuși, o dorință imperativă, uneori de-a dreptul furibundă, de a ne recupera, fie și tardiv, marile valori culturale împrăștiate prin lume (a se vedea, în acest sens, recuperarea sistematică a lui Eliade, Ionescu, Cioran, ca să nu mai vorbim despre relația delirantă și misticoidă cu Brâncuși), este, pînă la un punct, ilogic, iar de aici încolo, de-a dreptul suspect. Dacă avngarda literară românească s-a bucurat de un interes constant și toți autorii importanți, începînd cu Tristan Tzara
Oglinda lui Victor Brauner by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/15505_a_16830]
-
livrescă ("Firescul meu este livrescul")". Credem a vedea în duhul facețios al Divinului și expresia unei naturi balcanice (în fond, el e congener cu personajele din Bietul Ioanide, fanarioți trecuți prin Școala latinistă, lucru confirmat de limba pe care o vorbesc, după cum notează I. Negoițescu), caracterizate prin sociabilitate, prin aspirația de-a comunica, prin volubilitate, prin disponibilitatea față de toate temele "arzătoare" sau numai "la ordinea zilei". Altfel spus, o extrovertire doritoare de-a cîștiga aprobarea admirativă a celor din jur, de
Bufoneria lui G. Călinescu by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/15515_a_16840]
-
o postură convenabilă pentru o structură artistică precum G. Călinescu, un soi, am zice, de Caragiale speculativ și livresc, care se distra teribil exersîndu-se pe trapezul asociației erudite ori pur și simplu insolite: "M-am amuzat odată la o conferință vorbind despre poezia lucrurilor din casă spre mirarea unor nobile doamne". E foarte probabil, după cum opinează exegetul său, ca factura conferinței cu pricina să fie foarte apropiată de exercițiile fantast-asociative din Universul poeziei: Masa e patrupedă, aparține deci faunei domiciliului. Sînt
Bufoneria lui G. Călinescu by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/15515_a_16840]
-
activității lui G. Călinescu, de după 1944, an în care n-a întîrziat a-și certifica atașamentul la propaganda comunistă și la regimul de ocupație ce-i constituia suportul. În ce măsură a funcționat, dacă a funcționat, bufoneria sa în asemenea condiții? Putem vorbi oare de o bufonerie expiatoare a Divinului, care i-ar fi expurgat conștiința de atitudinile puțin onorabile, adoptate sub imperiul vădit al oportunismului, așa cum au încercat unii comentatori "pudici"? Firește, postura bufonului e una de inconformism, de protest. N-am
Bufoneria lui G. Călinescu by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/15515_a_16840]
-
Garabet, chiriașul nostru, cafegiu, era un om de cincizeci de ani, foarte înalt, foarte gras, cântărind peste o sută douăzeci de chile; știam, că se cântărea des verificând sacii cu boabe verzi de cafea. Dacă împlinisem opt ani și ceva... Vorbea turcește, rusește, fiind din Odesa, mutat în Ibraila, arăbește, ebraica și armenește, limba natală. Pe chepengul dublu al pivniței de sub șopronul de-afară, cu ușile de tinichea ruptă, de care mereu îmi agățam și-mi sfâșiau pantalonașii, ședeam ceasuri întregi
Prietenul meu greu, Garabet -variantă- by Constantin Țoiu () [Corola-journal/Journalistic/15522_a_16847]
-
îmi agățam și-mi sfâșiau pantalonașii, ședeam ceasuri întregi, la umbră, vara, și "discutam". Ce poate să discute un ins de o juma' de secul cu un puști care n-a împlinit nici zece ani, mă mir și azi... Dar vorbeam unul cu altul. Cu întrebări și răspunsuri. Ca doi oameni mari. De la nea Garabet, cum îi spuneam câteodată, rar, cu teamă parcă să nu-l jignesc, întrucât nu semăna deloc cu ceilalți târgoveți,... de la el auzisem, în urma unor astfel de
Prietenul meu greu, Garabet -variantă- by Constantin Țoiu () [Corola-journal/Journalistic/15522_a_16847]
-
Ca doi oameni mari. De la nea Garabet, cum îi spuneam câteodată, rar, cu teamă parcă să nu-l jignesc, întrucât nu semăna deloc cu ceilalți târgoveți,... de la el auzisem, în urma unor astfel de discuții, că "noi ajungeam om mare!" - cum vorbea el mai tot timpul la imperfect, trăgându-i-se de la arabă, mare iubitoare de timpul trecut, mediu, magie... Acum, îi cunoșteam bine jargonul... Adică, eu aș fi ajuns, aș fi devenit, cândva, "mare"; nu ca vârstă: mare, mare... Cum? Habar
Prietenul meu greu, Garabet -variantă- by Constantin Țoiu () [Corola-journal/Journalistic/15522_a_16847]
-
și umbrela de soare, dacă trebuie s-o amintim și pe ea... Tot de la domnul Garabet, negustor, însă citit, mai știam că araba și turca sunt două limbi foarte melodioase, cu sunete pe care românul le-ar scoate anevoie. Câteodată, vorbea cu mine pe turcește. Ca și cum aș fi priceput. Atunci mă apuca, așa, un gâdilat, și-mi venea să mor de râs. Ce nu suporta Garabet, era vara; vara fierbinte din Bărăgan. Murea, se topea de căldură. Lac de nădușeală, cu
Prietenul meu greu, Garabet -variantă- by Constantin Țoiu () [Corola-journal/Journalistic/15522_a_16847]
-
faimos din stânga Dunării. Iar Garabet știa... Nu auzisem, încă, de Romeo și Julieta, fiind prea mic. Dar aveam înaintea mea perechea ideală, cea dintâi văzută în copilărie: Pe Mița și pe Garabet. Astfel încât, dacă, pe lângă cei opt, aș mai fi vorbit cu domnul Garabet încă zece ani și mai bine și nu m-aș fi dus la nici o școală, aș fi vorbit și azi, dacă nu chiar armenește, cu un puternic accent armean, punând predicatele totdeauna la imperfect și zicând, de
Prietenul meu greu, Garabet -variantă- by Constantin Țoiu () [Corola-journal/Journalistic/15522_a_16847]
-
ideală, cea dintâi văzută în copilărie: Pe Mița și pe Garabet. Astfel încât, dacă, pe lângă cei opt, aș mai fi vorbit cu domnul Garabet încă zece ani și mai bine și nu m-aș fi dus la nici o școală, aș fi vorbit și azi, dacă nu chiar armenește, cu un puternic accent armean, punând predicatele totdeauna la imperfect și zicând, de exemplu, ca bătrânul cafegiu, când sta să plouă: "Venea un puloi afară..." Încă nu-mi dădeam seama de confuzie. Dar, dacă
Prietenul meu greu, Garabet -variantă- by Constantin Țoiu () [Corola-journal/Journalistic/15522_a_16847]
-
că groparii, pregătindu-se să-l lase în groapă, chingile care țineau coșciugul se rupseseră deodată din cauza greutății mortului, iar acesta, rupând și fundul coșciugului, căzuse, se prăvălise direct în neant. La capătul copilăriei mele cele dintâi, Garabet stă și vorbește ori mă ascultă cu burta revărsată, veșnic asudat. El, care iubi o femeie pierdută. El, care prezise unui băiețel de opt ani un lucru de neînțeles. " A murit nen-tu, Gabaret" mi se văita din când în când Mița - nu mai
Prietenul meu greu, Garabet -variantă- by Constantin Țoiu () [Corola-journal/Journalistic/15522_a_16847]
-
punct de vedere, de Matei Damian, "de departe personajul cu ponderea cea mai importantă în roman". Un alt roman al lui Duiliu Zamfirescu, Lydda, face și mai clară opțiunea autorului pentru clasicism: lungile discuții filosofice (care au făcut să se vorbească despre această carte ca despre o posibilă încercare de a scrie un roman de idei), livrescul, "starea naturală a personajelor", portretele care apar "obsesiv și, neapărat, în momente-cheie", ș.a.m.d. Acribia pe care Mircea Dinutz o pune în alcătuirea
Despre Cetate și timpurile ei by Roxana Racaru () [Corola-journal/Journalistic/15533_a_16858]
-
care se întrepătrund, se implică și se modifică reciproc, în așa fel încît această realitate pare guvernată mai curînd de un soi de principiu al indeterminării spațio-temporale, în care timpul se spațializează iar spațiul însuși se temporalizează". Dar cum putem vorbi de timpul cotidian? Evident, situîndu-l la o altă intersecție: "la intersecția mai multor temporalități, unele dintre ele ciclice, altele liniare, unele cantitative, altele calitative, unele interioare, altele exterioare" (pe care autorul le analizează în felul în care ne străbat sau
Despre Cetate și timpurile ei by Roxana Racaru () [Corola-journal/Journalistic/15533_a_16858]
-
aspectul intervalului dintre două momente, spațiat ("acum" nu este niciodată punctual). în plus, "el nu este numai trăit, exlpoatat, cîștigat ori pierdut, ci și povestit, imaginat, afectat ori proiectat", structurîndu-se diferit în funcție de discursurile despre timp ale oamenilor. Astfel, Ciprian Mihali vorbește despre cronometrie (timp al măsurătorii precise, omogen, ciclic și simetric), cronologie (timp liniar prin excelență, ireversibil, avînd ca punct de plecare un eveniment fondator), cronografie (scrierea timpului, cronicile sau biografiile, timp episodic și neregulat, irepetabil) și cronosofie (propune o chestionare
Despre Cetate și timpurile ei by Roxana Racaru () [Corola-journal/Journalistic/15533_a_16858]
-
după modă, îndeosebi franceză, să-și franțuzească vocabularul și numele de familie. Impresioniștii au surprins admirabil și în culori plăcute această lume a epocii frumoase, care, de la Paris la București și de la Viena la Budapesta, era perfect sincronizată. Despre ea vorbesc Momentele și, în bună măsură, teatrul caragialian. Mahalagii din Noaptea merg (totuși!) la Grădina Union, unul din locurile cele mai șic ale Capitalei, iar toaletele Ziței și Vetei sînt acomodate cu gustul general. Dacă ar fi scris, la Berlin, Titircă
Caragiale după Caragiale by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/15530_a_16855]
-
Caragiale față cu kitschul) a combătut ideea că scriitorul ar fi cam excesiv. Caragiale e un satiric fără violență. Nu-și urăște personajele (el a spus-o!), ci doar le ridiculizează. Iar obiectul principal al deriziunii e deobicei felul cum vorbesc, majoritatea păcatelor fiind veniale. Dar oare ele vorbesc mai rău decît oamenii cultivați? Nu cumva simpla așternere în scris a unor exprimări orale creează cea mai mare parte din impresia de incorectitudine caraghioasă a limbii lor? Secolul XX a distorsionat
Caragiale după Caragiale by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/15530_a_16855]