1,937 matches
-
alternative permit în mod obișnuit distincția dintre libertin și oamenii care pot fi frecventați. Epicurianul emblematic al lui Lorenzo Valla nu-i al unui țopârlan: el ține la toate plăcerile, fără discriminare... Autorul lucrării Despre voluptate îngroașă trăsătura, desigur, dar pune în scenă un personaj conceptual: chintesența Epicurianului - în același timp ca pe o figură istorică, dar și contemporană, cunoscută pentru libertinajul său și pentru năzbâtiile sale poetice licențioase. Temperamentul lui Valla exclude jumătățile de măsură: omul polemizează, luptă, militează. Pe scena filosofică
O contraistorie a filosofiei. Volumul 2. by Michel Onfray [Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
o figură filosofică defăimată pe nedrept. Colocviile propun niște dialoguri după modelul socratic. Aceste exerciții servesc mai întâi la învățarea limbii latine după o metodă pedagogică revoluționară stabilind o relație plăcută și statornică între magistru și discipol. Uneori textul este pus în scenă pe principiul reprezentării teatrale. Această formă filosofică dispune de mai multe intrări. în afară de transmiterea latinei și a tehnicilor de retorică activate la oral după reprezentații între profesor și elevii săi, colocviul permite și o edificare spirituală. Pe subiectele cele mai
O contraistorie a filosofiei. Volumul 2. by Michel Onfray [Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
permit niște concluzii asupra subiectului. Abia niște conjecturi, niște ipoteze, niște supoziții. Un text ciudat al lui Diogene Laerțiu - îndepărtat fără nicio explicație de critica universitară cu un simplu gest de respingere, într-o scurtă notă, ca neaparținând efectiv corpusului... - pune în scenă un Diogene care elogiază consumul de carne de om! Anecdota ar putea să treacă: onanist și petoman, filosoful ar adăuga ușor canibalismul la lista talentelor sale, numai că justificarea ridică niște probleme... Pentru că Diogene afirmă în aceste câteva rânduri un
O contraistorie a filosofiei. Volumul 2. by Michel Onfray [Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
la Academie. Și, prin urmare, că-și scrie foarte adesea dialogurile ca un om de scenă și gândește ca un luptător, în ciuda punctului de vedere al tradiției, care este în întregime de partea lui... într-adevăr, dialogurile sale pot fi puse în scenă fără nicio dificultate. Decorurile reduse la minimum, acțiunea cvasiinexistentă, personajele transformate în purtători de cuvânt ai unei teze simple, uneori chiar simpliste, unul adoptând rolul de personaj pozitiv - cel mai adesea Socrate -, iar ceilalți de personaje negative, binele triumfând asupra
O contraistorie a filosofiei. Volumul 2. by Michel Onfray [Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
poate spune despre Philebos, care dă numele dialogului filosofului - un luptător însărcinat să incarneze Plăcerea? Dar despre Protarh? Istoria ideilor nu reține aceste două nume, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în cazul numelor altor interlocutori mai mult sau mai puțin celebri puși în scenă în dialoguri. Cu ajutorul etimologiei, vedem că Philebos îl desemnează pe amatorul de băieți, iar Protarh pe șef, guvernator. Ironia lui Platon transpare clar în alegerea acestor două nume de botez, căci unul dă numele dialogului, desigur, dar apare o singură
O contraistorie a filosofiei. Volumul 2. by Michel Onfray [Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
adevărată, nici ce ar putea ascunde neadevărul ei... Dar, pentru un filosof cu o bună reputație, pedeapsa pare severă! -4- A alege între două femei. Ce spune această prozopopee? Ce se ascunde îndărătul acestei alegorii? După spusele lui Xenofon, Prodicos pune în scenă două femei chiar în momentul în care Heracle iese din copilărie, intră în adolescență și se află în fața marilor alegeri care îi permit individului să se orienteze în existență și să pășească pe calea vieții într-o direcție ori în
O contraistorie a filosofiei. Volumul 2. by Michel Onfray [Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
naturale îmie îmi par a fi mai degrabă nenaturale...) și nenecesare, ele nu intră nicidecum în discuție cînd e vorba de conducerea individului spre seninătate. în plus, poezia redusă la cea a lui Homer e considerată detestabilă deoarece este mincinoasă, punând în scenă mituri și povești, deci niște erori. Pe de altă parte, în măsura în care face dezirabile pasiunile omenești, ea merită să fie condamnată fără apel. Philodemos poet - și Lucrețiu, de altfel... - nu poate subscrie la această opțiune. Tot așa cum epicurismul târziu nu aderă
O contraistorie a filosofiei. Volumul 2. by Michel Onfray [Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
plăcerea cu supunerea imediată față de pruriturile senzuale. Edificarea hedonismului implică această artă a suferinței. Pentru a evidenția avantajele ataraxiei, Lucrețiu scrie cîteva zeci de versuri - îII, 1-61) - intrate în antologia capodoperelor istoriei ideilor la rubrica Suavi mari magno. Textul, deoarece pune în scenă plăcerea de a asista de pe uscat la tribulațiile unui echipaj luptîndu-se cu o mare dezlănțuită, a fost interpretat ca un semn al egoncentismului feroce al filosofului. Ce individ e și omul ăsta care se bucură de nenorocirea altuia! Alt avatar
O contraistorie a filosofiei. Volumul 2. by Michel Onfray [Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
Fontaine de fabuliștii tradiționali este faptul că el construiește o dublă dramatizare: cea a istoriei povestite (prin dialoguri, prin varietatea punctelor de vedere, registrelor...), însă și cea a enunțării. În spatele procesului de narare percepem constant prezența unui narator care își pune în scenă narațiunea implicând în ea naratarul (= destinatarul povestirii): nu pe cititorii reali ai Fabulelor, desigur, ci pe figurile care îi construiesc scenografia. Dativul etic este una dintre multiplele mărci ale implicării naratarului care convertește fabula într-un fel de conversație. "Excesul
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
Există cazuri în care distincția dintre teatru și discursul indirect nu mai este clară. Astfel, în momentul în care ne aflăm în prezența unui fel de "teatru interior", în care un "subiect vorbitor" joacă rolul mai multor "locutori", el îi pune în scenă, într-un fel, în propria sa enunțare. Putem aminti aici celebra scenă din Vicleniile lui Scapin în care Géronte, băgat într-un sac sub pretextul de a fi ferit de niște inamici imaginari, este bătut măr: Scapin (vîrându-i din nou
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
locutor care ar spune ceva deplasat. Pornind de la această "mențiune" putem glisa către ideea, fundamentală pentru înțelegerea polifoniei, conform căreia în ironie se face auzit un punct de vedere distinct de cel al locutorului: din această perspectivă, o enunțare ironică pune în scenă un personaj care ar enunța ceva deplasat și de care enunțătorul s-ar distanța prin ton și mimică. El ar face auzit punctul de vedere al cuiva care s-ar exprima neadecvat (spunând, de exemplu, "Ce timp frumos!" când plouă
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
de cuvintele sale, punctele de vedere exprimate în cuvintele ținute fiind atribuite altui personaj, E"158. Făcând acest lucru, L arată că se distanțează de punctul de vedere absurd al lui E. Ducrot atribuie acestui punct de vedere clar eronat, pus în scenă prin enunțarea ironică, numele de "enunțător". Este clar că sursa echivocului este aici această accepțiune a termenului "enunțător", în virtutea faptului că ea nu corespunde valorii obișnuite a "enunțătorului" în lingvistică. În următorul extras din Candid, Voltaire evocă, în manieră ironică
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
ironică". Dacă adoptăm poziția lui Ducrot, putem spune că naratorul lasă să se înțeleagă prin cuvintele sale punctul de vedere al unui "enunțător" care ar găsi de cuviință să producă în mod serios o opinie atât de odioasă. "Enunțătorul" astfel pus în scenă este de altfel definit de context și de sintagma "cea mai bună lume" ca adept al filosofiei lui Leipniz, cel puțin așa cum este ea caricaturizată de Voltaire. Într-un mod foarte abil, romanul nu duce o polemică împotriva teodiceei leibniziene
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
plasării ei în poziție de naratoare, în sensul obișnuit al termenului. După cum remarcă Laurence Rosier, "DDL este, în limba franceză contemporană, incarnarea lingvistică a modernității [...]. El permite un joc, o întrebare deci, cu privire la narațiune, la statutul ei, la enunțările sale puse în scenă; noul roman și mobilitatea lui au recurs la toate acestea [...]. Prin urmare, liber înseamnă emancipat dintr-un model de narațiune clasică de care aparține discursul indirect liber, reintrat în istorie, dacă se poate spune așa"194. Totuși nu trebuie rigidizată
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
acest tip de citat face să se audă două "voci" indisolubil amestecate, cea a naratorului și cea a personajului: "În aceeași construcție lingvistică, există accentele a două voci diferite". Adoptând termenii lui O. Ducrot, vom spune că percepem doi "enunțători", puși în scenă prin cuvintele naratorului, care se identifică în persoana unuia dintre ei. Nu sunt doi locutori adevărați, asumându-și enunțările, spusele, ci două "voci", două "puncte de vedere" cărora nu li se poate atribui niciun fragment delimitat din discursul raportat. Cititorul
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
literar. Paratopie și scenă de enunțare, (trad. de Nicoleta Moroșan), Institutul European, Iași, 2007, partea a 2-a, cap. al V-lea,. 9 Metaforă teatrală (asemeni multor altora din domeniul pragmaticii) ce se referă la situația de enunțare; discursul "se pune în scenă", instaurîndu-și propriul spațiu de enunțare. În cadrul scenei de enunțare, D. Maingueneau distinge trei scene: "scena înglobantă", ce implică "un același statut pragmatic", "scena generică" ce se referă la un anume gen de discurs și "scenografia", cadru și modalitate de desfășurare
Lingvistică pentru textul literar by DOMINIQUE MAINGUENEAU () [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
dar și ca mijloc de propagare a acestuia. El se manifestă ca formă a liberalizării imaginii în contextul social specific. Inițial teatrul medieval nu a fost acceptat ca formă populară de difuziune a imaginii. Reprezentările specifice teatrului grec, sau spectacolele puse în scenă în perioada romană au fost uitate sau anatemizate. Liturghia în esența sa este singura formă dinamică de reiterare a unei realități care conține o componentă verbală și una scenică, într-un sens extins al termenului. Retrăirea ritualică a momentelor importante
Anul 1600: cenzura imaginarului științific la începutul modernității by Dan Gabriel Sîmbotin () [Corola-publishinghouse/Science/84931_a_85716]
-
încât și mofturile aristocratice pot recepta biografia lui sumară, intersectată punctual, mai degrabă aleatoriu și totuși enigmatic, cu legenda sacră a nașterii concurentului său iranian: el este profetul, singurul care surâde la naștere. La 5 decembrie 1749, Opera din Paris pune în scenă Zoroastru de Rameau 1, iar peste evantaie și mătăsuri se dezvăluie, o dată cu uvertura, imaginea vie și surâzătoare a puterii și bunătății eliberatoare a lui Zoroastru. Numele său străbate, uneori în formulă ternară dimpreună cu „Mithra” și „preoții focului”, saloanele și
[Corola-publishinghouse/Science/2332_a_3657]
-
din urmă, apărută în „Flacăra” și reprezentată de compania Marioarei Voiculescu pe scena Teatrului Modern din București, în 1913. Consacrarea i-o aduce comedia Bujoreștii, jucată în 1915 la Teatrul Național bucureștean și publicată în același an. Îi mai sunt puse în scenă (și/sau editate) Comedia inimii (1919), Nevestele domnului Pleșu (1921), Stăpâna (1923), Mâna care vindecă (1924), Greșeala lui Dumnezeu (1927), Jucării sfărâmate (1931). Comedia Bujoreștii e tradusă în italiană (1931). Între 1934 și 1938 scriitorul funcționează ca inspector general în
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290163_a_291492]
-
și își amintesc cu plăcere de acele situații (de exemplu, o piesă cu tematică religioasă dramatizată cu ocazia Sărbătorilor de iarnă sau a Învierii Domnului; mai poate fi o piesă care ilustrează un comportament religios-moral din Pilda fiului risipitor, piesă pusă în scenă în perioada în care se studiază această pildă sau o excursie care le-a plăcut foarte mult, pornind de la organizarea ei și până la locurile vizitate). În schimb, experiența indirectă apare atunci cînd elevul conștientizează rolul unui model de succes (permanent
SIMPOZIONUL NAȚIONAL CU PARTICIPARE INTERNAȚIONALĂ CREATIVITATE ȘI MODERNITATE ÎN ȘCOALA ROMÂNEASCĂ by Claudia BOTA () [Corola-publishinghouse/Science/91780_a_93138]
-
În prima este discutată, de exemplu, viziunea regizorală „elaborată și modernă” a lui Mircea Cornișteanu la spectacolele cu Avarul de Molière și Revizorul de Gogol ș.a., intrându-se mai mult în detaliile tehnice și de atmosferă decât în analiza pieselor puse în scenă. Tot articole și cronici sunt reunite în volumul Proza românească între milenii (2001), un „dicționar de autori” contemporani doar prin ordonarea alfabetică, altfel constituit din comentarii ce beneficiază, așa cum V. însuși afirmă, de o „puternică lumină subiectivă, nescutită de penumbra
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290446_a_291775]
-
Apătăchioae Florica, prof.Bejenaru Maria, prof. Grigoriu Maria, înv. Valentin Grigoriu, înv. D. Bostan, prof. Gh. Apătăchioae, prof. Gh. Toma, Teodor Caba, C. Horeanu, C. Zaharia și alții. Concomitent cu activitatea echipelor corale și de dansuri, s-au organizat și pus în scenă și unele piese de teatru, în care interpreții erau cadre didactice și funcționari din comună. De pildă, în anii 1945-1946, s-a jucat cu mult succes comedia clasicului francez Moliere, Doctor fără voie, unde rolul principal era interpretat de Clement
Monografia comunei Hudeşti. Judeţul Botoşani by Gheorghe Apătăchioae () [Corola-publishinghouse/Science/91870_a_93216]
-
rimate, cu pasaje muzicale și coregrafice, jucată de actori neprofesioniști cu un prilej festiv în lumea mare, de obicei o căsătorie, uneori chiar regească. Și cu un astfel de prilej, logodna Mirandei cu Ferdinand, îl roagă Prospero pe Ariel să pună în scenă această piesă-mască, convocând în vederea ei cât mai multe duhuri: „Decât un spirit lipsă / Mai bine toate-n păr.“ Și astfel, în timp ce muzica se-aude în surdină, apar, pe rând, Iris, Ceres, Iunona și, la sfârșit, o ceată de nimfe și
Ahile sau Despre forma absolutã a prieteniei; Ariel sau Despre forma purã a libertãþii by Petru Creţia () [Corola-publishinghouse/Science/1373_a_2881]
-
este cel care produce enunțul. Locutorul este instanța care își asumă responsabilitatea actelor ilocuționare, iar enunțiatorul este autorul unui punct de vedere, care nu se exprimă obligatoriu prin cuvinte. Problematica polifoniei este aprofundată de Dominique Maingueneau, pentru care locutorul poate pune în scenă, în propria sa enunțare, poziții distincte ale sinelui: "Enunțiatorii nu se mulțumesc să transmită doar conținuturi reprezentative, ei se implică în ceea ce spun și se afirmă afirmînd, negociind propria lor manifestare în discurs ("îmi permit să vă spun că ..."), anticipînd
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
că ,,lipsa sarcasmului’’ lui Machiavelli în proza lui Caragiale ar marca, la autorul român, intenția de reabilitare a femeii. De fapt, Caragiale își dezvoltă tema fără nici un fel de ură misogină, cu euforia povestitorului și a dramaturgului care știe să pună în scenă și să și facă eroii să vorbească așa fel ca să li se poată surprinde toate cutele caracterului. Însă lipsa misoginismului nu implică deloc la autorul care circumstanțiază atât de bine exasperarea lui kir Ianulea, că ar fi în vreun fel
Fantasticul în proza lui Ion Luca Caragiale by Elena Deju () [Corola-publishinghouse/Science/1278_a_1923]