8,731 matches
-
auzeam, Domnul Andrei mi-a dat să înțeleg că precauțiile respective nu erau lipsite de orice temei și nu era cazul să râd de ele, Un bătrân. mi-a șoptit el, alunecase într-o iarnă pe pojghița de gheață de la țărm și scăpase într-o copcă, alegându-se cu o pneumonie. Se spusese că fusese un accident, iar portarul găsise prilejul să-și dea importanță; iarna nimeni dintre bătrâni n-avea voie să iasă decât pentru a da ocol azilului și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
fie posibil, de la vanitatea cea mai nesăbuită la singurătatea cea mai sfâșietoare, și unde, ca în cazul lui Dumnezeu, absența însăși să devină prezență. Dacă Bătrânul ar fi apărut pe coridoare ar fi fost ca și cum ar fi crescut marea, spălând țărmul și nelăsând decât o realitate prozaică. Așa, absența lui era ca o mare retrasă care îngăduia tuturor ipotezelor, temerilor și explicațiilor să înflorească în discuții. „Am început să bat și eu câmpii”, mi-am zis, întrucât mă încurcam în presupuneri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
zi m-am decis să-l atac frontal pe Dinu: „Tu ce părere ai despre Bătrânul? Ești aici de mai multă vreme”. „De ce mă întrebi?” îmi aruncă el o căutătură alarmată. „Fiindcă vreau să știu părerea ta”. Ne plimbam pe țărm, în zona stâncilor de marmură. Se opri, vru să rupă o floare violetă dintre scaieți, dar se înțepă la mână și se răzgândi. „Florile astea nu pot fi culese”, zise el, explicându-mi că scaieții au țepi pentru a rezista
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
făcea mai fericită decât sentimentul că nu lăsase nimic la întâmplare. Încât, aș spune, resentimentele bătrânilor față de ea erau afectuoase. Când o bufniță și-a găsit să devină limbută chiar în dreptul ferestrelor Moașei, mulți s-au oferit să iasă pe țărm cu felinare aprinse, ca să prindă pasărea blestemată ori măcar s-o alunge. Țin minte bine întâmplarea. Moașa a răbdat atunci o noapte, două, trei, pe urmă a început să dea semne de nervozitate. Umbla nedormită și se plângea de dureri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
Arhivarul ar fi vrut să se ducă singur; fără concurenți. Din păcate pentru el, nici portarul, nici Dominic, nici un îngrijitor spătos, cu perciuni lungi și ochi goi, n-au cedat. Dar cercetările au fost infructuoase. Oricât au răscolit cei patru țărmul, n-au reușit să dea peste bufniță. În cea de a treia noapte, istoviți și cu ochii cârpiți de nesomn, au fost nevoiți să renunțe. Probabil, pasărea se ascunsese în bălăriile din spatele azilului, iar acolo, în încâlceala aceea de ierburi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
ochii, ca pisicile, în plin somn. Se uita la mine, fără să miște capul, cu ochii aburiți de somn, rece, absent, poate nici nu mă vedea, și se culca la loc. În ziua următoare umblam amețit pe coridoare ori pe țărm, cu cearcăne la ochi, istovit de nesomn. Când mă întâlnea, Moașa îmi azvârlea câte o remarcă sarcastică: „Pari extenuat, domnule sculptor. N-ar trebui să-ți pierzi nopțile, în curând vei avea nevoie de energie ca să cioplești piatra”. Îmi venea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
vorbă de somn. Se culca el, nu mă lăsa nici să citesc, „iertați-mă, îmi bate lumina în ochi”, și începea teroarea din fiecare noapte. Din pricina lui cunosc toate felurile de zgomote pe care le face marea lovindu-se de țărm, rare, sacadate, mângâioase, aproape șoptite, tandre, lenevoase, ori, dimpotrivă, surde, furioase, anxioase, amenințătoare. Nopți întregi n-am făcut decât asta, să le studiez. Încercam să ascult marea, ca să-mi strunesc nervii gata să explodeze. În mod excepțional, i se aducea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
ducea la fereastră, îl scutura, și-l așeza după aceea tacticos dinainte și se apuca să mănânce. Pedant, plescăind fără să se grăbească. Alt chin. Numai că de data aceasta scăpam mai ușor. Ieșeam, mă duceam la Dinu sau pe țărm, mai ales că individul avea obiceiul să doarmă și după-amiaza. De cunoscut, nu-l cunoștea nimeni în afară de Moașa și de Arhivar, cu care fusese văzut sărutându-se. Portarul, când l-am întrebat, a ridicat din umeri: „Habar n-am cine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
i-am zis lui Dinu. „Nu, are altceva. Mai simplu”. Mi-a părut rău. Aș fi adus în cameră polen sau păr de câine, care-i provocau crize lui Dinu, ca să-l văd învinețindu-se. Câteodată mă urmărea și pe țărm. Arunca bucăți de pâine peștilor, se juca lovind apa cu pietricele plate, care săreau ca un țipar, sau se scălda. Avea un corp dizgrațios din pricina pielii albe, un alb veșted și parcă umed, ca acela de pe burta peștilor, bolnăvicios și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
gest precipitat și o mușca de un capăt cu dinții. Parcă de ciudă că a ezitat atât. Sau poate ca să curme nehotărârea. Și începea să fumeze cu o anumită înverșunare fără să ajungă niciodată la capăt, din care cauză, pe țărm, se vedeau acum aproape la tot pasul țigări strivite, fumate doar pe jumătate. „Doctorii mi-au interzis să fumez, a ținut el să-mi explice într-o zi, din senin. Dar ce, parcă pot?” Nu l-am mai întrebat de ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
bălăriile crescute în spatele azilului a ieșit un câine alb, cu pete negre și labe mari care, descoperind marea, s-a oprit speriat și uimit. Apoi s-a îndreptat spre mine fiindcă în clipa aceea nu se mai afla nimeni pe țărm. Era, de fapt, un pui, nu depășea probabil câteva luni, dar avea statura unui câine matur; era dintr-o rasă care dă câini furioși și puternici. M-a mirosit și s-a tăvălit în iarba dintre scaieți, scâncind ca un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
arăta colții și își trăda rasa. L-am botezat Alfa și câteva zile i-am adus de mâncare. Când se sătura să se joace cu mine se întorcea în bălării, dar în fiecare dimineață se obișnuise să mă caute pe țărm. Chiar mă atașasem de el când a dispărut fără să mai revină în zilele următoare. „Hingherul îl ține ascuns în bălării, mi-a șoptit Domnul Andrei. I-a făcut acolo un culcuș, l-a legat de un lanț și îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
devine o brută, ori, dacă e împins de soartă, împotriva firii lui să ajungă la crimă, atunci se rupe în el ceva definitiv, stricându-i mecanismul vital. Cum s-a întâmplat cu Mefista. O vedeam uneori, de la fereastră, trecând pe țărm. Aduna scoici pe care le înșira pe o ață, ca pe mărgele, și uneori cânta. Era un cântec sfâșietor, care-ți rupea inima ascultându-l. Vorbele nu le înțelegeam niciodată, pentru că Mefista nu le pronunța clar. Era mai curând un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
o digeră și care simte că propria lui viață îl ucide. Furtuna pe care o aștept am văzut-o, știu cum arată. Mai întâi cerul se face negru ca un blestem. Apoi vântul devine besmetic. Ridică valurile, dacă suflă pe țărmul mării, sau încovoaie copacii ca aici. Mirosurile par stătute, dulcegi, ca putregaiul, și aștepți ceva care să le măture, să purifice aerul și sufletele. Nu știi dacă vei muri sau vei reînvia în acest spasm purificator, dar îți dai seama
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
închid fereastra și, uitându-mă afară, am înțeles că nu era noapte. Deasupra mării învinețite de frig coborâse un cer negru, amenințător, de furtună. Am vrut să mă întorc în pat, când am zărit-o pe Laura stând singură pe țărm, cu halatul pe umeri, fără să-i pese de ploaia care se apropia sau poate chiar așteptând-o. O vedeam destul de bine, era chiar în dreptul ferestrei mele, la câțiva pași de clădire, și m-am dat puțin înapoi ca să nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
dragostea apare ca orice mare idee, fiind o țâșnire de undeva din întunericul nostru. Fără să mă gândesc la nimic precis, m-am îmbrăcat în grabă, am aruncat pe umeri un impermeabil ca să nu mă plouă și am ieșit pe țărm. Dar Laura dispăruse. Începuse și ploaia. „Pe cine căutați, domnule sculptor?” m-a întrebat, îndatoritor, portarul. Ceva nu mi-a plăcut în curiozitatea lui încât mi-am scuturat impermeabilul de apă pe trepte și i-am zis sec: „Pe nimeni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
era amenințat să se scufunde azilul. Nu m-am mirat prin urmare că povesteau, privind ploaia aceea bicisnică, despre furtuni aproape legendare; una în care se aprinsese o lumină roșie pe cer, ca o rană uriașă; alta în care tot țărmul se umpluse de fluturi morți. Îi ascultam, pentru că n-aveam ceva mai bun de făcut, fără să particip la discuție, pe jumătate absent; pe de o parte fiindcă mă indispun ploile nemernice, care nu spală aerul, ci, dimpotrivă, îl otrăvesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
și am intuit că nu mai era nici o piedică serioasă care să ne despartă. Dealtfel, dorința mea de a-i fi pe plac era atât de mare încât, treptat, n-am mai avut sentimentul că o mințeam; plimbându-ne pe țărm, a doua sau a treia zi, i-am relatat cu lux de amănunte o poveste întreagă despre lupta ce se dăduse în sufletul meu între pasiunea pentru zbor și pasiunea pentru sculptură, de parcă elanul care mă purta, care mă înfierbânta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
unuia din cei doi piloți impertinenți care zâmbeau în fotografie. Ochii îi străluceau de plăcere văzând valurile mării care se ridicau tot mai înalte și se spărgeau cu furie de stânci. Vântul urla uneori, de parcă infernul însuși se abătea asupra țărmului, dar Laura nu era mulțumită. „Furtuna, zicea ea, nu e totuși pe măsura lor. E prea oarecare. Trebuie să coboare, să aștepte un uragan, un taifun în care vântul bate cu peste o sută cincizeci de kilometri pe oră. Atunci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
demult și atunci m-am gândit să încerc ceva; ca să-mi educ mâna și, mai ales, ca să mă pot eventual lăuda în fața Laurei. Mi-am luat dalta de sub pat și am ieșit grăbit. Soarele încălzea stâncile, valurile se sfărâmau de țărm cu un zgomot moale, luminos și rar, iar departe, în larg, marea era verzuie și părea moleșită de căldură. Mi-am amintit de o statuetă groaznică a Afroditei pe care o lăsasem acasă pe o etajeră, o adevărată capodoperă de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
Trebuia să fie altceva la mijloc, un motiv ascuns, mai puternic decât simpla invidie sau decât ranchiuna provocată de ironiile Laurei care, la urma urmei, erau normale la o femeie tânără încolțită de bărbați mai în vârstă. Am ieșit pe țărm. Marea, pustie și indolentă, pescărușii care desenau în aer cercurile lor albe, ca de obicei, m-au făcut să uit de nedumerirea mea, dar cum l-am văzut pe individul cu mers de pisică am căzut din nou pe gânduri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
la o vârstă înaintată să înoate. Chicotea și fugea înapoi de cum îi ajungea apa până la genunchi. Deodată, din bălării, a țâșnit un buldog furios care s-a repezit ca un blestem negru asupra lui. Toți cei care ne aflam pe țărm am înlemnit pentru că, ne-am dat seama, câinele avea moartea înscrisă în ochi. L-am văzut pe individ încercând să fugă în apă, lovind dezordonat apa cu mâinile, ba chiar am avut impresia că mi-a aruncat o privire, implorându
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
de vânătoare, pe care nici nu observasem până atunci că o ținea acolo, și a tras în câine. Prea târziu însă. Cadavrul individului cu mers de pisică plutea pe apa plină de sânge. Noaptea, Hingherul a fost văzut târând de pe țărm trupul câinelui împușcat. Pe urmă a dispărut, nu l-a mai zărit nimeni. Își făcuse, se vorbea, un sălaș în bălării. În aceeași noapte, plimbându-mă, fiindcă nu puteam să adorm după cele întâmplate, am nimerit, în spatele azilului, puțin mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
un rechin. Apoi, o întreagă haită de rechini a început să-mi dea târcoale, ca într-un dans. De frică, mi-a scăpat o vâslă în apă. Dacă o pierdeam și pe cealaltă, n-aveam cum să mai revin la țărm. Am renunțat prin urmare să mai vâslesc și m-am lăsat în voia valurilor, așteptând. Poate, nedându-le atenție, mă vor lăsa în pace, mă gândeam. Și chiar atunci am auzit un sunet răgușit de sirenă. „Doamne mulțumescu-ți”, am suspinat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
tăind apa cu viteză în așa fel încât să provoace valuri. Jocul ăsta a durat câtva timp, după care șalupa s-a apropiat și am fost cules din barcă de un pescar bătrân care semăna foarte bine cu Profetul. Pe țărm, mă aștepta o namilă de om, având un halat impecabil și imaculat pe care am recunoscut monograma elegantă de pe halatul lui Aristide. S-a recomandat „Francisc” și mi-a făcut semn să-l urmez. Coridoarele azilului erau pustii, dar auzeam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]