8,109 matches
-
George de Antiohia. În 1147, amiralul s-a îmbarcat în Otranto cu 70 de galere, pentru a ataca Corfu. Potrivit cronicarului bizantin Niketas Choniates, insula a capitulat grație mitei oferite de George (ca și taxelor ridicate impuse de guvernarea imperială bizantină), primindu-i pe normanzi ca pe niște eliberatori. Lăsând acolo o garnizoană de 1.000 de oameni, George a navigat către Peloponez. El a jefuit Atena și a trecut imediat spre insulele din Marea Egee. Apoi, a devastat coasta de-a
Roger al II-lea al Siciliei () [Corola-website/Science/328265_a_329594]
-
George de Antiohia, Roger a purces la cucerirea Mahdiei, în Africa (Ifriqiya), luând titlul neoficial de "rege al Africii". Acest regat s-a aflat sub protectoratul Regatului Siciliei începând cu 1135. În același timp, flota lui Roger a atacat Imperiul Bizantin, transformând Sicilia în principala putere maritimă din Marea Mediterană vreme de aproape un secol. Succesorul lui Roger al II-lea a fost fiul său, Guillaume I, cunoscut ca "Guillaume cel Rău", deși porecla izvorăște în principal din lipsa sa de popularitate
Regatul Siciliei () [Corola-website/Science/328296_a_329625]
-
fost încoronat ca rege al Albaniei. El chiar manifesta intenții de cucerire a Constantinopolului. Opoziția localnicilor față de oficialitățile franceze și de taxarea excesivă, combinată cu incitările la rebeliune venite din partea a diverși agenți ai Coroanei de Aragon și ai Imperiului Bizantin, a condus la episodul insurecției numite Vecerniile siciliene și la succesul invaziei regelui din 1282. Războaiele care au rezultat de pe urma "Vecerniilor siciliene" au durat până cînd s-a încheiat Pacea de la Caltabellotta în 1302, prin care vechiul regat al Siciliei
Regatul Siciliei () [Corola-website/Science/328296_a_329625]
-
căutând totodată să reducă din libertățile orășenești. Baronii, mereu în stare de iritare față de creșterea puterii regale, au fost îndemnați spre revoltă de către Papa Adrian al IV-lea, a cărui recunoaștere Guillaume încă nu o obținuse, dar și de împăratul bizantin Manuel I Comnen și de cel occidental Frederic I Barbarossa. La sfârșitul anului 1155, trupele bizantine au recuperat Bari, Trani, Giovinazzo, Andria, Taranto și au început asediul asupra Brindisi. Debarcând în peninsulă, armata lui Guillaume a zdrobit-o pe cea
Guillaume I al Siciliei () [Corola-website/Science/328286_a_329615]
-
regale, au fost îndemnați spre revoltă de către Papa Adrian al IV-lea, a cărui recunoaștere Guillaume încă nu o obținuse, dar și de împăratul bizantin Manuel I Comnen și de cel occidental Frederic I Barbarossa. La sfârșitul anului 1155, trupele bizantine au recuperat Bari, Trani, Giovinazzo, Andria, Taranto și au început asediul asupra Brindisi. Debarcând în peninsulă, armata lui Guillaume a zdrobit-o pe cea bizantină atât pe mare (cele 4 vase grecești) cât și pe uscat, la Brindisi (în 28
Guillaume I al Siciliei () [Corola-website/Science/328286_a_329615]
-
avut o extindere teritorială mai redusă decât Comitatul de Edessa și Regatul Ierusalimului. El se întindea de-a lungul unghiului nord-estic al Mediteranei, mărginindu-se cu Comitatul de Tripoli spre sud, Comitatul de Edessa la răsărit, și când cu Imperiul Bizantin, când cu Regatul armean din Cilicia către nord-vest. El nu număra mai mult de 20.000 de locuitori în secolul al XII-lea, dintre care majoritatea era formată din armeni și greci, alături de câțiva musulmani în afara orașului Antiohia. Cei mai mulți dintre
Principatul de Antiohia () [Corola-website/Science/328302_a_329631]
-
întâmplat în 3 iunie 1098, urmat fiind de masacrarea musulmanilor. La numai patru zile după aceea, o armată a musulmanilor din Mosul, sub conducerea lui Kerbogha, a ajuns în zonă, astfel încât creștinii s-au transformat din asediatori în asediați. Împăratul bizantin Alexios I Comnen se afla pe drum pentru a veni cu o armată în sprijinul cruciaților, însă a făcut cale întoarsă în fața zvonurilor privind recucerirea orașului de către musulmani. Cu toate acestea, cruciații au rezistat asediului adversarilor, cu sprijinul unui mistic
Principatul de Antiohia () [Corola-website/Science/328302_a_329631]
-
câștig de cauză, iar Bohemund s-a autoproclamat principe. El era deja principe de Taranto în Italia, și își dorea continuarea unei poziții independente în noua sa posesiune; ca urmare, el nu a căutat să primească titlul princiar din partea împăratului bizantin (față de care depusese jurământ de supunere pe când se aflase la Constantinopol, ca și ceilalți cruciați), și nici din partea nimănui care să îi impună obligațiile feudale. Între timp, o epidemie necunoscută s-a răspândit în tabăra cruciaților, una dintre victime fiind
Principatul de Antiohia () [Corola-website/Science/328302_a_329631]
-
când puterea a fost preluată de Fulc de Anjou. În 1136 Constanța, având pe atunci doar 10 ani, a fost căsătorită cu Raimond de Poitiers, în vârstă de 36 de ani. Raimond, ca și predecesorii săi, a atacat Cilicia, provincie bizantină. Totuși, de această dată, împăratul Ioan al II-lea Comnen a preluat inițiativa. El a sosit în Antiohia în 1138 și l-a silit pe Raimond să îi jure credință. A urmat apoi o campanie comună în care Ioan al
Principatul de Antiohia () [Corola-website/Science/328302_a_329631]
-
sosit pentru a prelua personal controlul asupra principatului. Din acel moment, Principatul de Antiohia a devenit vasal față de Bizanț, situația care a continuat până la moartea lui Manuel din 1180. Deși această înțelegere presupunea ca principatul să pună la dispoziția armatei bizantine un contingent militar (trupele din Antiohia au luat parte la un atac împotriva turcilor selgiucizi în 1176), ea asigura în același timp protejarea orașului împotriva lui Nur ad-Din într-un moment în care se afla într-un mare pericol de
Principatul de Antiohia () [Corola-website/Science/328302_a_329631]
-
catedrala a obținut celebrele sale cupole deasupra fiecărui turn și a devenit astfel un punct de reper al orașului. Modelul cupolelor a fost copiat după cel al Domului Stâncii din Ierusalim, care, la rândul său, s-a inspirat din arhitectura bizantină târzie. În afară de faptul că avea pe atunci o altă (primă) biserică parohială, orașul München era populat de doar 13.000 de locuitori, dar a ridicat o simplă (a doua) biserică parohială care putea găzdui 20.000 de credincioși. Catedrala a
Catedrala din München () [Corola-website/Science/328352_a_329681]
-
aceste grupuri au fost absorbite de populația europeană și au devenit elemente constituente ale noii civilizații europene . Prima menționare a războinicilor maghiari datează de la începutul secolului al IX-lea. În 811, hanul bulgar Krum a primit ajutorul maghiarilor împotriva împăratului bizantin Nicefor I Genikos, pe care l-a învins în bătălia din Pasul Vărbița din Munții Balcani. Cronicarul grec Ghiorghios Hamartolus a menționt într-un dintre scrierile sale de pe la 837 că Țaratul Bulgar a fost interesat să se alieze cu ungurii
Invaziile maghiarilor în Europa () [Corola-website/Science/328384_a_329713]
-
au notat atacurile regulate ale maghiarilor asupra triburilor slave, din rândul cărora luau sclavi pe care îi vindeau în au notat atacurile regulate ale maghiarilor asupra triburilor slave, din rândul cărora luau sclavi pe care îi vindeau în Kerci negustorilor bizantini. Există unele informații despre raidurile maghiarilor în Francia Răsăriteană în 862. În 881, ungurii și kavarii au atacat Francia Răsăriteană, ale cărei trupe le-au înfruntat în două bătălii, primii ("ungari") la "Wenia" (probabil Vienna) și ceilalți ("cowari") la "Culmite
Invaziile maghiarilor în Europa () [Corola-website/Science/328384_a_329713]
-
ajungând până la Apulia. Regele Berengar al II-lea a fost obligat să le plătească ungurilor o mare sumă de bani pentru a se retrage. Bătălia de la Lechfeld avea să pună capăt raidurilor maghiarilor în vest, deși atacurile lor asupra Imperiului Bizantin au continuat până în 970. Armatele ungurilor erau formate în principal din călăreți ai cavaleriei ușoare, caracterizată print-un grad de mobilitate foarte mare. Ungurii atacau fără veste, jefuiau rapid zona și plecau mai înainte ca forțele defensive să poată organiza
Invaziile maghiarilor în Europa () [Corola-website/Science/328384_a_329713]
-
provincie cu drepturi depline, dar acest lucru nu s-a întâmplat pînă când Septimius Severus, un nativ din nordul Africii, a devenit împărat." În anul 439 vandalii au cucerit Utica, iar în anul 534 orașul a fost cucerit de Imperiul Bizantin, dar arabii sunt responsabili de distrugerea orașului în jurul anului 700. Ruinele orașului Utica se află pe un deal nu prea înalt, fiind compuse din câteva vile și băi romane, pe pereții și pe podelele cărora încă se păstrează mozaicuri decorative
Utica () [Corola-website/Science/327517_a_328846]
-
bizantinii stabilind acolo o garnizoană. În 969, împăratul Nicefor al II-lea Focas a reconstruit fortificațiile acropolei și o parte din oraș. Orașul Filippi a beneficiat în acea perioadă de slăbirea treptată a amenințării din partea bulgarilor și de revigorarea Imperiului Bizantin. În acest context, episcopul Vasile Kartzimopolos a dispus refacerea zidurilor de apărare ale orașului în 1077. Filippi cunoaște o nouă perioadă de prosperitate, geograful arab Al-Idrisi menționându-l ca un important centru de producție și comercializare a vinului, în jurul anului
Filippi () [Corola-website/Science/327523_a_328852]
-
fie motiv de dispută între bisericile occidentale și cele răsăritene. Câteva dintre chestiunile menționate mai jos au fost în litigiu între Biserica Răsăriteană și cea Occidentală timp de secole, fiind menționate în "The Byzantine Lists: Errors of the Latins" ("Listele bizantine: Erori ale latinilor") de Tia M. Kolbaba (Publicată de Universitatea din Illinois, 2000). Începând cu Al Doilea Conciliu de la Vatican, Biserica Romano-Catolică consideră că schisma este în primul rând de natură ecleziologică, că învățătura bisericilor ortodoxe este pe deplin ortodoxă
Diferențe teologice între Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă () [Corola-website/Science/327563_a_328892]
-
-lea, imperiul a angajat membri ai diferitelor triburi barbare atât în rândul legiunilor cât și ca foederati autonomi. Barbarii au fost supuși procesului de romanizare, iar veteranii legiunilor au fost colonizați în regiunile în care era necesară repopularea. În Imperiul Bizantin, varegii au format garda imperială pe parcursul a mai multe secole. Împărații Bizanțului au folosit practica romană a angajării mercenarilor străini în cadrul gărzilor imperiale. Garda varegă era formată din militari profesioniști scandinavi (vikingi). Acești soldați erau preferați deoarece se considera că
Mercenar () [Corola-website/Science/327570_a_328899]
-
cavalerii creștini precum El Cid și-au oferit serviciile atât liderilor musulmani, cât și celor creștini. Almogavarii au luptat la început pentru Catalonia și Aragon, dar Compania Catalană a Orientului fondată de Roger de Flor a intrat în serciviul Imperiului Bizantin. Mercenarii catalani și germani au jucat un rol important în obținerea de către sârbi a victoriei în Bătălia de la Velbužd din 1330. În timpul Evului Mediu a luat amploare fomarea așa-numitelor „companii libere” (sau „lăncieri liberi”) formate din mercenari. Unele dintre
Mercenar () [Corola-website/Science/327570_a_328899]
-
aproximativ 80% dintre numele soldaților stratioti au origini albaneze, pe când cele mai multe nume ale ofițerilor sunt de origini elen. Un număr mic de nume ale stratioti sunt de origine slavă. Printre numele liderilor militari stratioti apar unele ale unor familii nobile bizantine precum Palelolog sau Comnen. Stratioti au fost promotorii unor tactici noi ale cavaleriei ușoare pentru Europa Occidentală. La începutul secolului al XVI-lea, tacticile, armele și armurile cavaleriei grele europeană au fost modificate pentru ca să facă față provocărilor stratioti angajați de
Mercenar () [Corola-website/Science/327570_a_328899]
-
la nord de Munții Taurus. Aceasta a fost delimitată la est de Cappadocia, la nord de Galatia, la vest de Frigia și Pisidia, în timp ce la sud, s-a extins până la Munții Taurus, la granițele regiunii Cilicia (sau Isauria în perioada bizantină), dar granițele sale au variat foarte mult în timp. Numele regiunii nu se găsește în scrierile lui Herodot, dar este menționat de Xenophon ca fiind una din regiunile traversate de Cyrus cel Tânăr în marșul său prin Asia. Autorul descrie
Licaonia () [Corola-website/Science/327661_a_328990]
-
existente la fața locului, Locurile spentru spectatori au fost săpate în deal. Se consideră ca construcția lui s-a desfășurat la sfârșitul secolului I sau începutul secolului al II-lea d.Hr. și ca a fost în folosință până în epoca bizantină. Teatrul are forma unui semicerc cu un diametru de 70 metri și avea circa 4,500 de locuri. Peste locurile săpate se aflau scaune în piatră din care o parte au fost furate încă în vremuri vechi. Restul au fost
Sepphoris () [Corola-website/Science/327673_a_329002]
-
Benedict al VIII-lea. În continuare, ei s-au deplasat către una dintre reședințele longobarzilor din sudul Italiei: fie Salerno, fie Capua. De acolo, ei s-au raliat forțelor lui Melus din Bari, conducătorul longobarzilor din Apulia, răsculați împotriva dominației bizantine. Normanzii din familia Drengot au obținut mai multe succese alături de Melus, până în momentul confruntării de la Cannae din 1018. În continuare, împăratul Henric al II-lea a pătruns în Italia de sud în 1022 și a pacificat regiunea, menținând "status quo
Dinastia Drengot () [Corola-website/Science/327721_a_329050]
-
bisericii sfinților Severin și Sossus, care este posibil să fi fost întemeiată de către unul dintre predecesorii săi. În 950, el însuși a fondat biserica Sfântului Mihail Porta Nova din Napoli. În 955, a încercat încă o dată să îndepărteze dominația imperială bizantină și încă o dată trupe bizantine au fost trimise în Italia de sud, sub comanda "strategos"-ului de Calabria și Langobardia, Marin Argyrus. Fiindu-i refuzată intrarea în Napoli, comandandul bizantin a debarcat în port și a prădat orașul, forțându-l
Ioan al III-lea de Neapole () [Corola-website/Science/327728_a_329057]
-
care este posibil să fi fost întemeiată de către unul dintre predecesorii săi. În 950, el însuși a fondat biserica Sfântului Mihail Porta Nova din Napoli. În 955, a încercat încă o dată să îndepărteze dominația imperială bizantină și încă o dată trupe bizantine au fost trimise în Italia de sud, sub comanda "strategos"-ului de Calabria și Langobardia, Marin Argyrus. Fiindu-i refuzată intrarea în Napoli, comandandul bizantin a debarcat în port și a prădat orașul, forțându-l pe Ioan s se supună
Ioan al III-lea de Neapole () [Corola-website/Science/327728_a_329057]