8,953 matches
-
și, în plus, aveam prilejul să-i vorbesc despre marele respect pe care i-l purtam. I-am mărturisit, declarându-i că-l veneram prea mult pentru a-i ascunde asta, că Moașa venise la mine în cameră. Să mă culc cu ea. Ceea ce mă cutremurase. Cum să mă ating eu de o femeie pe care o atinsese El? Era de la sine înțeles că refuzasem. Și am încheiat patetic și idiot: „Niciodată nu voi proceda altminteri”. Bătrânul mă ascultase fără să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
aceleași cuvinte: «Și-acum la treabă!» După care adoarme”. Dar văzând că omul din fața ta n-a gustat gluma, devii serios: „Ce ușor ajunge omul porc, Dinule”. Îți vâjâie capul, ai un gust rău în gură, ai vrea să te culci, însă doctorul s-a ridicat în picioare... Cam așa aș vorbi dacă aș fi dispus să dau vina pe fleacuri și să persiflez destinul care a colaborat, ironic, cu defectele mele mereu; de câte ori n-am avut puterea să greșesc singur
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
întreaga istorie avea să se sfârșească rău pentru mine: „Și degeaba, de-gea-ba își închipuie el că scapă. Se crede deștept? O să vadă pe dracu!” Nici pe Laura n-o ierta canalia: „Pe noi ne repede, face pe sfânta, în timp ce se culcă cu el, târfa!” „Toate sunt târfe, domnule”, îl consolase Dominic. „Ce vrei, Daniel, a încercat Dinu, la rândul său, să mă consoleze pe mine în aproape fiecare bărbat se ascunde un porc gata să scoată râtul”. Filip povestea și el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
timp că, pe măsură ce încerci să fii mai inteligent, devii mai prost. Singurul lucru care mi-a rămas a fost să vântur lumea. Numai că, din păcate, m-am hotărât târziu, după ce-am mucezit între prejudecăți. Renunțasem la fumat, mă culcam la oră fixă, devreme, și țineam regim, zicând că în felul ăsta opresc boala de care mă speriasem. Ajunsesem un fel de călugăriță în libertate, care nu-și îngăduia nici un fel de exces. Îmi luasem cărți de medicină și le
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
locul unde o puteam găsi. Arhivarul a râs răutăcios. Îi făcea plăcere, în mod evident, că mă aflam în încurcătură. Pe coridor, mi-a venit o idee. Am căutat-o pe Moașa, i-am făcut ochi dulci și m-am culcat cu ea. După ce-am iubit-o, în timp ce Moașa se îmbrăca, am rugat-o ca din întâmplare: „Draga mea...” Ea s-a încruntat. Nu-i plăcuse oare că-i ziceam „draga mea”? Am repetat: „Draga mea, aș vrea să văd
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
asta din ochii ei. I-am explicat că vroiam să văd ce scrisese Arhivarul despre trecutul meu în hârțoagele lui. „Știi, draga mea, nu mai sunt foarte sigur...” „Cu atât mai bine, exclamă veselă Moașa. Nu-mi place să mă culc cu bărbați prea plini de trecutul lor. Sunt primejdioși”. Și râse întocmai ca Arhivarul, dispărând. În urma ei apăru în ușă surdul pe care l-am mai visat o dată. „Povestește mai departe, altfel vei muri, îmi zise el. Numai după aceea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
scap. Încercam să mi-o închipui pe Laura bătrână, ofilită, plină de riduri, dar fiecare val care se izbea de țărm îi ștergea ridurile închipuite și fața ei strălucea din nou tânără. Retrăiam noaptea când arseseră bălăriile și când mă culcasem prima oară cu ea. Alt val ștergea și această amintire. După care revedeam masa de piatră pe care era pus, sub cerul înstelat, trupul Laurei plin de alge și cu burta umflată, pentru ca totul să se prăbușească în gol... Abia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
strâns nenumărați pescăruși care au acoperit cerul. S-a întunecat, iar în timpul cât a stăruit întunericul nu știu ce am făcut. Când lumina s-a revărsat din nou, am înțeles că se petrecuse ceva. M-am uitat în jur. Pescărușii erau, toți, culcați pe nisip, printre scaieți și pe stânci. Dormeau sau erau morți. Dar nu, nu era asta. Am continuat să caut cu privirea și am descoperit că smochinul se găsea ceva mai departe, după o stâncă. Probabil, îl tăiase cineva. Când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
mulțumesc că m-ai anunțat”. Și m-a lăsat să înțeleg că avea treabă. Nici un semn care să-mi îngăduie să sper în revenirea frumoaselor timpuri de odinioară. A doua zi când m-am dus în bălării, manechinul dispăruse. Privind, culcat în iarbă, luminișul gol, inundat de soare, cred că am adormit cu gândul la visele mele de mărire spulberate, fiindcă am avut un vis în care lucrurile se petreceau pe dos. Oglinzile se întunecaseră, ca de aburul unei respirații otrăvite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
azil, m-am dus în bălării și am făcut întocmai. Am săpat o groapă mare, am umplut-o cu frunze și am astupat-o. Apoi am revenit în azil, m-am spălat, am băut un ceai cald și m-am culcat. Dimineața, le-am spus bătrânilor ce se întâmplase. Ca să previn eventualele îndoieli, i-am luat „pe Domnul Andrei, pe Dominic și pe Călugărul să le arăt mormântul: „Să nu vă închipuiți cumva că mint”. Când ne-am întors, ei au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
numai”, am mințit-o, pentru că acum nu mai vroiam să plec. Am tras o dușcă zdravănă care mi-a umplut stomacul cu un mușuroi de furnici fierbinți. Când fierbințeala s-a stins, am mai băut o dată. „Aș vrea să mă culc, mă doare capul”, se prefăcu Marta. M-am uitat la ea, am dus din nou sticla la gură și după ce-am șters rachiul care-mi cursese pe piept, i-am zis încet, aproape în șoaptă: „Ești o cățea. Dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
unui leu. Fata vru să se oprească, însă tobele bătură mai tare și ea începu să cânte, mergând mai departe. Pe urmă se contopi cu întunericul. Până să răsară lumina mai era mult, dar nimeni afară de copii nu se putu culca. Oamenii aprinseră focul și nu mai dansară. Ședeau în jurul focului, tăcuți. Cineva zise (fața nu i se vedea, dar după glas era tânărul arcaș iscusit Mai-Baka, cel mai voinic și mai îndrăzneț din tot satul): - Oamenii spun că sunt multe
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
Cine putea ști! Iată însă că în liniștea nopții cântecul fetei începu să răsune din nou. Apoi iarăși încetă. Ochiul zeului străin privea fără să clipească. Tela se sculă de lângă foc. Îndreptîndu-se spre coliba lui, le strigă celorlalți să se culce. Oamenii erau triști. Fiecare se duse în coliba sa, culcîndu-se apoi pe împletiturile de ierburi și acoperindu-și trupul cu pânza groasă. În scurt timp, cei mai mulți adormiră. Se auzea prin noapte numai răsuflarea grea a vitelor din țarcul înalt și
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
sutașului și se apropie, cât îi era îngăduit, de corturile stăpânilor. Când avea prilej, îl urmărea pe sclav cu luare aminte. Stătu așa multă vreme. Înfățișarea sclavului îi plăcea. Dar începu să se lase noaptea și soldații intrau să se culce în corturi. Iahuben mai șezu o bucată de vreme pe-afară, și abia mai târziu intră în cortul său. Își scoase merinde din sac și mâncă încet. Apoi se întinse pe iarba uscată și, gîndindu-se puțin la copiii săi pe
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
se înfierbînte. Atunci Puarem porunci oprirea, și așezarea taberei începu numaidecât. Mâncară toți, dar apa li se dădu cu măsură. Și fiecare ar fi vrut mai degrabă să nu mănânce decât să nu bea. Apoi, la adăpostul corturilor groase, se culcară în sfârșit toți, chiar și robii. În vreme ce se culca, Iahuben zări prin deschizătura cortului niște sclavi care înjghebau în pripă un umbrar pentru Puarem și Tefnaht. Trezindu-se după vreo două ceasuri de somn adânc, soldatul ieși să privească puțin
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
începu numaidecât. Mâncară toți, dar apa li se dădu cu măsură. Și fiecare ar fi vrut mai degrabă să nu mănânce decât să nu bea. Apoi, la adăpostul corturilor groase, se culcară în sfârșit toți, chiar și robii. În vreme ce se culca, Iahuben zări prin deschizătura cortului niște sclavi care înjghebau în pripă un umbrar pentru Puarem și Tefnaht. Trezindu-se după vreo două ceasuri de somn adânc, soldatul ieși să privească puțin deșertul. Ochii lui îl găsiră lângă un dâmb de
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
auzite că unele neamuri de păstori străbat întruna deșertul. Unde se opresc, de unde iau umbră și apă? În drumul atât de lung, ei doi nu întîlniseră nici un om. Când arșița nu se mai putu îndura, își desfăcură cortul și se culcară la adăpostul lui. Ațipeau și numaidecât se trezeau înăbușiți. Aerul se scurgea în flăcări din soare, peste nisip și pietre. Se auzeau zgomotele amiezii acestui deșert ucigător: în arșiță, crăpau pocnind pietrele. Iahuben se vânzolea pe nisipul din cort. - Douăsprezece
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
pământ în cer. Norii de nisip întunecară soarele. - Hai în cort! spuse Auta cu gura plină de nisip. Scoase dintr-o legătură un smoc de câlți și-l dădu soldatului: - Pune-ți câlții în urechi și acoperă-te cu pătura. Culcă-te cu fața în jos și învelește-ți capul. Intrară repede și se trântiră la pământ în cortul clătinat, pe care-l ținură cu trupurile lor, culcîndu-se peste colțurile pânzei și așa nărăvită să se smulgă de sub ei. Vântul amestecat
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
Spune-mi, Auta, de ce a cântat nisipul? Cine a cântat în el? Un zeu, poate... - Nu. - Sau steaua de azi noapte? - A cântat vântul, nimeni altcineva. - Vântul e zeu! spuse Iahuben. Dar sclavul ridică din umeri în tăcere, apoi se culcă și adormi repede. Lui Iahuben îi fu la început ciudă că n-are cu cine să stea de vorbă, dar peste puține minute somnul îl amorți și pe el. Trupurile lor istovite aveau nevoie de odihnă. CAPITOLUL IV În zilele
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
prelingă prin nisip. Dar apa era bună. Iahuben văzu după ochii sclavului că nici el nu bănuise izvorul. Asta nu-i plăcu. Va să zică mai erau lucruri neștiute chiar și de Auta în aceste ținuturi blestemate! Își întinseră cortul și se culcară. Din nou umbra neîncrederii îl acoperi. Știa că merg spre răsărit, dar dacă abătîndu-se din drumul drept mergeau tot spre răsărit, însă către vreo altă țară? Cine putea ști! Până să adoarmă, Iahuben se gândi la oazele despre care-i
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
cu tristețe. Auta se uită cu ochi pierduți după bunul sclav care pleca, dar nu mâncă. Era cu sufletul atât de istovit, încît nu-l mai cercetau nici gândurile, nici foamea. Și nici nu se putea odihni, deși toți se culcaseră, afară de câteva străji, spre a fi gata de drum la începutul nopții. Ședea cu ochii închiși, negîndindu-se la nimic, când simți deodată că cineva îi dă târcoale. Deschise ochii cu greutate. În fața lui stătea vrăjitorul Tela. Fața lui neagră cu
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
încercară să guste apa roșie, și îndată vestea se răspândi în toată armata: nimeni nu mai băuse, nici în Atlantida, apă așa de gustoasă. Iahuben era dintre puținii care o mai băuseră și altădată. După ce mâncă vârtos, înainte de a se culca, soldatul Iahuben sorbi cu sete din ulcior, dar văzu că apa, tot bună, nu mai avea același gust. Se culcă gîndindu-se la Hapi. A doua zi îl căută pe Auta, în ceasurile când avu răgaz, și-l rugă să se
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
apă așa de gustoasă. Iahuben era dintre puținii care o mai băuseră și altădată. După ce mâncă vârtos, înainte de a se culca, soldatul Iahuben sorbi cu sete din ulcior, dar văzu că apa, tot bună, nu mai avea același gust. Se culcă gîndindu-se la Hapi. A doua zi îl căută pe Auta, în ceasurile când avu răgaz, și-l rugă să se ducă împreună spre malul râului. Vremea era plăcută. Anotimpul ahet era pe sfârșite și se apropia anotimpul pert. Apele lui
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
când am plecat noi. Își ducea și el viața în liniște și noi l-am luat de lângă ai lui. Auta zâmbi amar: - Asta nu-i chiar așa. Viața lui era tot atât de liniștită ca a omului peste trupul căruia s-a culcat leul să doarmă. Crezi că țăranii din Ta Kemet nu mai cîntă? Cântă și de necaz. Și tu singur ai spus că unele cântece mint. - Ai dreptate. Și cât pământ au ca să se hrănească? - Dacă s-ar hrăni numai ei
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
șiruri de semne și, luând dintr-o lădiță din cort un papirus în care o înfășură și o cutie de aramă în care o închise, pecetlui cutia și o dădu căpeteniei. Apoi intră în cort să mănânce și să se culce. Străinii îl așteptau a doua zi în turn. CAPITOLUL XVII În ciuda vârstei sale, Marele Preot n-a simțit oboseala drumului. Neliniștea se statornicise în el, întinerindu-l, de la plecarea lui Auta. Noapte de noapte zăbovea pe acoperișul palatului privind cerul
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]