7,823 matches
-
mediteze toți prozatorii la un moment dat granița dintre ceea ce numim de comun acord lumea reală și o altă lume, care există și ea, dar mai ales în închipuire, lumea imaginară, lumea amintirii și născocirii. Într-un cuvânt, granița dintre real și imaginar. Cred că suntem toți ființe hibride, ambigue, care locuim în ambele lumi, și le putem percepe pe ambele cu lirism. De îndată ce ne dăm seama cât de amenințată e granița dintre ele, intervine ironia. LV. Una din temele centrale
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
și spre creșterea autonomiei și a independenței care sunt cucerite treptat. Toate acestea echivalează cu o ”a doua naștere” (J.-J. Rousseau). Prin tot acest proces sinergic, personalitatea adolescentului devine din ce în ce mai actuală, ancorându-se tot mai puternic în prezent și real și construindu-și în același timp viitorul, ocupându-și locul cuvenit în sistemul relațiilor sociale și dorind obținerea prețuirii colective asociată statutului său de viitor adult. Adolescența este etapa transformărilor biosomatice și psihice majore, caracterizată prin solicitări și eforturi adaptative
Instituţia şcolară şi formarea adolescentului by Andreea Lupaşcu () [Corola-publishinghouse/Science/1226_a_1882]
-
autonomiei și a independenței care sunt cucerite treptat. Toate acestea echivalează cu o ”a doua naștere” așa cum spunea cândva J.-J. Rousseau. Prin tot acest proces sinergic personalitatea adolescentului devine din ce în ce mai actuală, ancorându-se tot mai puternic în prezent și real și construindu-și în același timp viitorul, ocupându-și locul cuvenit în sistemul relațiilor sociale și dorind obținerea prețuirii colective asociată statutului său de viitor adult. Într-un studiu vizând determinarea tipurilor de personalitate, M. Zlate (1988) identifică patru astfel
Instituţia şcolară şi formarea adolescentului by Andreea Lupaşcu () [Corola-publishinghouse/Science/1226_a_1882]
-
doua jumătate a secolului al XIX-lea, creează un personaj magistral Emma Bovary ce a generat termenul de bovarism, prin Jules de Gaultier, și a intrat în literatura psihiatrică ca tip de comportament fictiv, de tip isteric, creat în locul celui real, în raport cu care trăiește intens suferința. Emma, prototip al soției și amantei suferinde, rătăcite, mereu în căutarea unei fericiri iluzorii, este fiica unui fermier prosper care, la treisprezece ani, a intrat într-o mânăstire, atmosfera căreia a impresionat-o și, cu
Curtezane şi pseudocurtezane: în mitologie, istorie, literatură by Elena Macavei [Corola-publishinghouse/Science/942_a_2450]
-
lungul timpului, Editura Sesso Hipparion, Cluj, 1999. Abstract Courtesans and courtesans-like in mythology, history, and mythology This book presents descriptions of courtesans and courtesans-like extracted from mythology, history and from literature, inviting the reader by finding out their mythical, legendary, real historical, or literary fictional built up destinies to think over the condition of women or on the human condition, generally speaking. But who are the courtesans and the courtesans-like? The courtesans are women practising paid sexual relations, or so called
Curtezane şi pseudocurtezane: în mitologie, istorie, literatură by Elena Macavei [Corola-publishinghouse/Science/942_a_2450]
-
practising paid sexual relations, or so called "gold diggers". They display their sexual power, use it and benefit (or lose) from it. In the large category of courtesans I included here: the mythical and legendary courtesans, the sacred courtesans, the real historical and legendary historical courtesans, the recognized ones or the courtesans-like ones. This last subcategory includes historical characters behaving episodically like courtesans, melioratively speaking, street and bordello whores included. In a narrow way, courtesans have a special status obtaining privileges
Curtezane şi pseudocurtezane: în mitologie, istorie, literatură by Elena Macavei [Corola-publishinghouse/Science/942_a_2450]
-
noblemen and souverans. Included in the same subcategory are de luxe prostitutes from hotels and special places. The courtesans-like are past and present individuals with high ranks (empresses, queens, princesses) with a low and medium social condition not having a real courtesan statute, but offering episodic courtesan behaviour used for individual and communitarian interests. The same courtesan-like subcategory interferes with mistresses, concubines, and prostitutes. Mistresses are self implying in intimate, erotic relationships. Those making this option are strongly affective and pecuniary
Curtezane şi pseudocurtezane: în mitologie, istorie, literatură by Elena Macavei [Corola-publishinghouse/Science/942_a_2450]
-
the streets they are apparently free, even depending on intermediates or clients. Their destinies may interfere. The privileged courtesans may begin as paramours, concubines, or as a wife and ending with the same statute or decaying as whores. Exactly as real courtesans, the courtesans-like have intimate erotic relationships, with affective feelings or they don't, selectively, but based on their own interests (economic, political, cultural, philanthropically). As independent persons they may offer to anyone, anytime, when they decide to. If they
Curtezane şi pseudocurtezane: în mitologie, istorie, literatură by Elena Macavei [Corola-publishinghouse/Science/942_a_2450]
-
Condamnarea genurilor vechi / 145 2.2. Visul unui teatru civic și popular / 152 2.3. Realismul iluzionist al dramei burgheze / 160 2.3.1. Amestecul tonurilor / 160 2.3.2. Zugrăvirea condițiilor / 163 2.3.3. O acțiune care reproduce realul / 165 2.3.4. Al Patrulea Perete / 168 2.4. Actorul în centrul atenției / 169 2.4.1. Un joc plin de naturalețe / 170 2.4.2. Puterea emoțională a gestului / 172 2.4.3. Sensibilitatea comediantului / 176 3. Lessing
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
mimesis se înțelege imitarea realității sau, mai exact, reprezentarea ei1. Orice artă mimetică presupune existența a două obiecte, modelul și obiectul creat, ce întrețin o relație complexă de similitudine și de neasemănare. Obiectul de artă nu este niciodată duplicatul celui real, ci îl transfigurează într-o formă ideală, proces care îi conferă un fel de eternitate. Artiștii Antichității știau acest lucru vizând crearea unei opere imuabile. Estetica s-a născut la om din dorința de eternitate. În Fizica, Aristotel, după ce a
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Teatrul, care este un fenomen de societate, își are în mod obligatoriu locul într-o asemenea dezbatere. 2.1. Punctul de vedere al metafizicianului Platon denunță facticitatea teatrului. Toate artele mimetice nu sunt pentru el decât o palidă reflectare a realului. Nici pictura nu scapă de suspiciunea lui. Iată cum își chestionează Socrate interlocutorul cu privire la acesr lucru: "Fii atent aici. Ce scop își propune pictura relativ la fiecare obiect? Să reprezinte ceea ce este așa cum este, sau ceea ce pare așa cum pare; este ea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
este verosimil în loc de ceea ce este adevărat. El merge până la a afirma că "trebuie preferat ceea ce este imposibil, dar verosimil în fața a ceea ce este posibil, dar neconvingător" (cap. 24). Ceea ce este adevărat (adică ceea ce s-a întâmplat) este o categorie a realului, în timp ce verosimilul, definit de el drept "ceea ce se produce cel mai adesea", este o creație a imaginarului. Plauzibil, verosimilul este acceptabil pentru opinia comună, adică, la teatru, de către public. Arta ficțiunii dramatice constă în a inventa ceva credibil. Această diferență
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
aceste două aspecte ale verosimilului nu sunt situate pe același plan, Chapelain, care le desemnează cu același termen, nu le distinge. Nu este nimic uimitor în apariția acestei confuzii sub pana unui om care ar vrea ca reprezentația să reflecte realul astfel încât acest lucru să ne facă să uităm ficțiunea. Este totuși cazul să nu le amestecăm și să le studiem pe rând. 4.1. Verosimilul acțiunii Adeziunea publicului, în epoca clasică, se bazează pe verosimilul acțiunii care o implică pe
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Paris chiar din anii 164046, favorizează această autonomie a reprezentației. Înălțată cu câteva trepte în raport cu spectatorii parterului, scena este înconjurată de un cadru de arhitectură ornat cu coloane. Acest cadru de scenă deschide o fereastră spre un loc fictiv considerat real pentru moment. Figura 2 Realizare tip a scenei după moda italiană, după un desen de Sabbattini (1638) Pentru Chapelain, ca și pentru majoritatea teoreticienilor clasicismului, succesul catharsisului este subordonat respectului față de verosimil, a cărui importanță o măsurăm astfel. Catharsisul nu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
să defileze pe scenă întreaga societate a timpului său. Nimeni nu scapă satirei: medici și farmaciști, oameni ai legii necinstiți și cărpănoși, profesori, pedanți și pedante mărginiți, pețitoare, marchizi neînsemnați, libertini și falși cucernici etc. Această constrângere de fidelitate la real căreia îi scapă în totalitate tragedia, această căutare a veridicului este una din dificultățile majore de care se lovește autorul comic. "Dorante Căci, în fine, cred că este mult mai ușor să fii afectat de sentimente importante, să bravezi în
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
al pasiunilor, atât de îndepărtat de măsura, de cenzura și de afectarea rimei, pe care nicio grijă a Poetului nu le poate împiedica să fie zărite în dramă dacă ea este în versuri". 2.3.3. O acțiune care reproduce realul Așa cum personajele par să fie ieșite drept din universul cotidian, acțiunea trebuie să pară, și ea, identică celei al cărei spectacol îl oferă viața. De aceea, când creează Mama vinovată (Le Mère coupable, 1792), dramă care constituie al treilea voleu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
toată această trupă entuziastă și pasionată simte cu putere și gândește puțin." Diderot îl îndeamnă pe comediant să joace după cum simte, și nu în funcție de stereotipuri învățate. Fiul nelegitim, trebuie să ne amintim, se bazează pe ficțiunea unui teatru în care realul și reprezentația se confundă. Dorval, prezentat drept actorul model, își joacă, în propriul său salon, și fără public, istoria vieții, cumulând cele două funcții de protagonist și de actor al dramei. În Paradoxul despre comediant 39 unde Diderot părăsește teza
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
-se și imitând cum pot mai bine vocea răgușită și lugubră a unei fantome pe care o întruchipează." După cum arată Diderot aici, procesul de stilizare are loc la teatru în doi timpi. Este mai întâi fapta autorului dramatic ce stilizează realul, deformându-l prin prisma imaginației, apoi cea a actorului, care transformă, prin propria-i viziune, personajul imaginar conceput de scriitor, pentru a crea, în alteritatea sa, o formă pe care autorul nu o recunoaște totdeauna. Poetul trăiește adesea ca pe
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
său și realizarea concretă, oferită de spectacol. "Adevărul scenei" nu constă deci în a arăta lucrurile, după părerea lui Diderot, "cum sunt în natură". Actorul nu reproduce niciodată o realitate brută. Pentru a marca în mod clar această ireductibilitate dintre real și reprezentarea sa, Diderot opune constant, în Paradox, salonul și scena, confundate în mod voit în Fiul nelegitim. Dacă salonul este un spațiu real în care cineva povestește, o singură dată, o întâmplare, sub influența emoției, scena este un spațiu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
înghite, o demolează în rubrica deloc îngăduitoare pe care i-o consacră în Elemente de literatură, la articolul "Dramă". El critică concepția ei realistă despre mimesis. După părerea lui, spectacolul devine inutil dacă nu oferă decât reflectarea brută, inertă a realului, căruia-i amputează dinamismul. Nimeni nu i-a adunat pe oameni, scrie el, ca să le arate pe o scenă ceea ce se petrece zilnic în jurul lor, mai ales în rândul oamenilor de rând. Natura este și mai adevărată și mai emoționantă
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cuvintelor ironice ale Romanticului, Stendhal lasă de înțeles că imaginația publicului suplinește irealismul temporal, căci, în afara momentelor de iluzie perfectă 84, pe care numai un copil le încearcă uneori, spectatorul, știindu-se la teatru, nu așteaptă o reprezentare fidelă a realului. "Gândul care impresionează inima nu este că relele etalate sub ochii noștri sunt rele reale, ci că sunt rele la care noi înșine am putea fi expuși. Plăcerea într-o tragedie constă în aceea că noi știm bine că este
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și teribili, uneori teribili și bufoni totodată." Drama, dacă-i dăm crezare lui Hugo, reunește, în complexitatea ei, trei mari surse ale poeziei, Biblia, Homer și Shakespeare. "Poezia născută din creștinism, poezia timpului nostru este deci drama; caracterul dramei este realul; realul rezultă din combinația foarte firească dintre două tipuri, sublimul și grotescul, care se întâlnesc în dramă, așa cum se întâlnesc în viață și în creație. Căci poezia adevărată, poezia completă este în armonia contrariilor. Apoi, este timpul să o spunem
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
teribili, uneori teribili și bufoni totodată." Drama, dacă-i dăm crezare lui Hugo, reunește, în complexitatea ei, trei mari surse ale poeziei, Biblia, Homer și Shakespeare. "Poezia născută din creștinism, poezia timpului nostru este deci drama; caracterul dramei este realul; realul rezultă din combinația foarte firească dintre două tipuri, sublimul și grotescul, care se întâlnesc în dramă, așa cum se întâlnesc în viață și în creație. Căci poezia adevărată, poezia completă este în armonia contrariilor. Apoi, este timpul să o spunem cu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
părerea lui Zola, în drama romantică, în care acțiunea este adesea complicată, protagoniștii puțin credibili, atât prin eroismul comportamentului lor care frizează extravaganța, cât și prin grandilocvența discursului lor. Pretinsul adevăr al romanticilor este o continuă și monstruoasă exagerare a realului, scrie Zola în Naturalismul în teatru, o fantezie care dă în exces. Cu siguranță, dacă tragedia este de o altă falsitate, asta nu înseamnă că ea este falsă mai mult. Între personajele în peplu care se plimbă cu confidenții lor
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Ajungem aici la exagerarea făcută pentru un cuvânt, la mizeria poveștilor inventate; s-a spus adesea că o primă minciună cere o serie întreagă de minciuni, și nimic nu este mai adevărat în literatură; dacă părăsim terenul cel solid al realului, ne pomenim aruncați în absurd, în fiecare clipă trebuie să întărim prin noi aspecte neverosimile acele aspecte de neverosimil care se prăbușesc." În Scrisoare pentru Tineri (Lettre à la Jeunesse) scrisă la ieșirea de la o reprezentație a lui Ruy Blas
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]