8,989 matches
-
reprezenta un model incredibil de incomod. Tot ceea ce mă revolta pe mine, chiar copilă cum eram, o conducea pe ea cu încă o treaptă spre rai, atât de mare era puterea ei de a încasa nedreptățile, cu convingerea că astfel slujea unor cauze mult mai importante. Unul dintre lucrurile cele mai uimitoare la mama mi se părea puterea ei de a-și modifica universul imediat, înfrumusețându-l. Bunica ne repartiza într-o cămăruță întunecoasă, cu un pat și câteva rafturi, mama
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2262_a_3587]
-
mai elegantă! Da’ n-am mai văzut-o la șaretă... Nu mai vrea să tragă ori, ce este? Poate că ar vrea ea, dar nu mai vreau eu... Este foarte bătrână. De trei ori mai mare ca tine. M-a slujit o viață întreagă. Și m-a slujit credincioasă, să știi! Cât o mai avea zile, merită, drept răsplată, o viață tihnită... Credincioasă ai zis, bunicule? Da... credincioasă. A fost și este foarte cuminte. Că era zi ori că era noapte
Captiv pe tărâmul copilăriei by Marian Malciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/630_a_1234]
-
-o la șaretă... Nu mai vrea să tragă ori, ce este? Poate că ar vrea ea, dar nu mai vreau eu... Este foarte bătrână. De trei ori mai mare ca tine. M-a slujit o viață întreagă. Și m-a slujit credincioasă, să știi! Cât o mai avea zile, merită, drept răsplată, o viață tihnită... Credincioasă ai zis, bunicule? Da... credincioasă. A fost și este foarte cuminte. Că era zi ori că era noapte, a muncit la fel de bine... La un fluierat
Captiv pe tărâmul copilăriei by Marian Malciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/630_a_1234]
-
doua zi, pe la ora șase, am luat o birjă până în Rue des Moines, dar am coborât la colțul străzii, întrucât preferam să merg pe jos până la hotel și să-l cercetez înainte de a intra. Era o străduță cu prăvălioare care slujeau nevoilor unor oameni săraci și cam pe la mijlocul ei, pe stânga, cum mergeam, era Hôtel des Belges. Hotelul în care stăteam eu era destul de modest, dar în comparație cu acesta părea de-a dreptul magnific. Era o clădire înaltă și coșcovită, care cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
o seară, m-a vizitat Stroeve, am știut că a venit să-mi spună că e moartă. Era absolut sfârșit. Abia acum își pierduse total volubilitatea și a căzut istovit pe canapea. Am simțit că nici un cuvânt de consolare nu slujește la nimic și l-am lăsat să zacă acolo în tăcere. M-am temut că o să-i par un om fără inimă dacă citesc, așa că am stat la fereastră fumându-mi pipa până când a fost el dispus să vorbească: — Ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
de furie. Nu mai putea suporta, asta era prea mult. Se uită înnebunit în jur în căutarea unui instrument. Voia să taie tabloul în bucăți. Nu mai trebuia să mai dăinuie nici un minut. Dar nu găsi nimic care să-i slujească scopului. Începu să-și răvășească uneltele de pictură. Nu pricepea cum, dar nu găsea ce-i trebuia. Era înnebunit. În cele din urmă găsi ceea ce căuta, un cuțit mare de răzuit paleta, și se repezi la el cu un strigăt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
adâncimile lor sumbre unde șopotesc și gâlgâie pâraie răcoroase și simți că în locurile acelea umbroase viața a decurs din timpuri imemoriale conform unor datini imemoriale. Chiar și aici e ceva trist și teribil. Însă impresia este superficială și-ți slujește doar pentru a intensifica bucuria momentului. Este ca tristețea pe care o poți vedea în ochii clovnului când un public vesel râde de giumbușlucurile lui. Buzele lui zâmbesc, iar glumele sunt mai vesele pentru că, în comuniunea râsului, el se descoperă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
vreo opt kilometri de drumul care înconjoară insula și ajungeai la ea pe o potecă șerpuitoare umbrită de vegetația luxuriantă a tropicelor. Era un bungalow de lemn nevopsit alcătuit din două cămăruțe, iar afară se găsea un mic șopron care slujea de bucătărie. N-avea altă mobilă decât rogojinile pe care le foloseau drept paturi și un balansoar pe verandă. Bananierii cu frunzele lor mari și zdrențuite, ca veșmintele rufoase ale unei împărătese decăzute, creșteau de jur împrejurul casei. Chiar în spatele ei era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
viața. Și atunci, căpitanul Brunot mi-a spus o poveste pe care trebuie neapărat s-o repet întrucât măcar prin contrast adaugă ceva la impresia mea despre Strickland. După părerea mea, are frumusețea ei proprie. Căpitanul Brunot era breton și slujise în marina franceză. A părăsit-o când s-a căsătorit și s-a instalat pe o mică proprietate pe care o avea lângă Quimper ca să-și petreacă în tihnă restul zilelor; dar în urma unei greșeli a avocatului său, s-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
atâta trudă. Aveai senzația că aici va fi un sălaș al durerii. În timp ce se apropia de casă îl izbi tăcerea nepământeană și la început crezu că e părăsită. Apoi o văzu pe Ata. Ședea pe vine în șopronul care-i slujea de bucătărie, având grijă de o supă care fierbea într-o oală. Lângă ea un băiețel se juca fără zgomot în noroi. Ata nu-i zâmbi doctorului. — Am venit să-l văd pe Strickland. — Am să mă duc să-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
numai în lucruri mărunte, de suprafață. Pe cele importante, marile răscruci și cotituri ale vieții, e neputincioasă să le rezolve. Îți dă numai iluzia că le-a rezolvat. E neputincioasă prin însuși rostul funcțiunii, pentru că se află în serviciu comandat, slujind acelui uriaș inconștient unde se fermentează orice gând și faptă, unde se face legătura cu morții și, pe deasupra lor, ou însăși soarta omenească. Dacă inteligența mea se dovedea mai sprintenă, aș fi avut la timp aceste date. Mi-aș fi
Invitație la vals by Mihail Drumeș [Corola-publishinghouse/Imaginative/295579_a_296908]
-
pustiului, l-a rugat pe Trotinel să se oprească pentru că are să-i spună ceva lui Căiță. -Înălțimea ta, spune ce să fac acum pentru a-mi arăta recunoștința că mi-ai salvat viața. De acum, cât voi trăi te voi sluji cu nețărmurită credință. Nu ți-am spus asta până acum, fiindu-mi frică de Dardailă. Până la apariția razelor de soare încă am avut teamă că nu va muri. Acum sunt pe deplin sigură, de aceea restul vieții îl depun la
LA DEPĂNAREA FUSULUI by COSTANTIN Haralambie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1621_a_2949]
-
Târgov cu mâinile împreunate la piept. Într-un târziu a decis: -Du te la cel cu darabanaua și spune-i să iasă pe toloacă că-i vrerea mea. Și numai după aceea te ai duce dumneata și-n adăpostul unde slujește Uran... -Prea bine, Mare doamnă! exclamă Târgov, după care se înclină în semn de salut și respect, apoi plecă. -Ce vrei să faci cu arcul, Adela? și-a întrebat Ilina, fiica ei cea mai mare. -Asta! ... a zis într-o
LA DEPĂNAREA FUSULUI by COSTANTIN Haralambie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1621_a_2949]
-
la început, s o azvârle direct la gunoi, dar nu-i aparținea... Așa stând lucrurile, el purcese din nou la bibliotecă, spre a o returna, cu gândul bun că altcineva, poate, în setea-i nestăpânită de lectură, se va putea sluji de ea mai bine decât o făcuse el. Ajungând nervos înapoi acasă, aproape că mai avea un pic și răcnea. Primul lucru, pe care găsi cu cale să-l facă, spre ași mai domoli întrucâtva dezamăgirea livrescă, fu să pună
Istorisiri nesănătoase fericirii by Rareş Tiron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1251_a_1940]
-
vreme o căpătase de la nenumăratele poveri sufletești, poveri ce-i chinuiau cugetul tot timpul și i-l frământau, neînduplecându-se a-i da pace defel. Observându-l atent din semiprofil, acesta avea acea privire pierdută n zare, care, deși se slujește de ochii deschiși ai celui în cauză, nu sesizează niciodată altceva, decât doar punctul fix, spre care este îndreptată. Buzele uscate, care i se mișcau, confirmau faptul că acest om vorbea de unul singur și, deși gura răutăcioasă a lumii
Istorisiri nesănătoase fericirii by Rareş Tiron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1251_a_1940]
-
fi putut spune despre el că era bătrân, și nici măcar trecut de prima tinerețe nu s-ar fi putut spune că era. De fapt, acesta era un bărbat în toată puterea vârstei sale, care, atunci când nu se afla la datorie, slujind seamănului său aflat în nevoie, era un dedicat și un vioi om de lume și de spirit, prezent la toate petrecerile și banchetele, fără nici cea mai măruntă excepție, adică era un om al plăcerilor și chiar al pasiunilor vicioase
Istorisiri nesănătoase fericirii by Rareş Tiron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1251_a_1940]
-
progres. Adevărul nud, rostit la momentul nepotrivit, devine într-atât de respingător, încât poate trasa pentru totdeauna o crăpătură în relația ce se pretinde a fi strânsă, căci acesta este un aliat de încredere, de toată lumea îmbrățișat, numai câtă vreme slujește interesul celui ce îl află. Însă la vérité, l’âpre vérité(Adevărul, asprul adevăr (în limba franceză). Cuvinte atribuite lui Georges Danton. ) este cel care știe să taie și să sfâșie cu cruzime, căci așa a fost el, încă de la
Istorisiri nesănătoase fericirii by Rareş Tiron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1251_a_1940]
-
simțea cum dospește în el o putere naturală și sinceră de a face literatură, mai ales că, din fericire, știa să găsească perfect și calea de a se acomoda cu exprimarea ei prin cuvinte. „Poate că am fost făcut ca să slujesc lumii prin scris!”, își spunea acesta în gând, de foarte multe ori, încrezător. Se și vedea, astfel, pe cel mai semeț pisc al acestei arte, fiind cel mai de seamă reprezentant al ei, iar mizeria în care trăia astăzi nu
Istorisiri nesănătoase fericirii by Rareş Tiron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1251_a_1940]
-
s-ajungă în situații delicate, el știa lesne să se apere, iar singura lui armă, atât de apărare, cât și de atac, era doar ironia. Într-adevăr, nu-i lipsea deloc simțul ironiei. În exprimare, până la nebunie iubea să se slujească de ironii, iar asta o făcea cu așa de mare plăcere și pentru faptul că se iveau momente când era absolut necesar, dar și pentru faptul că, pur și simplu, putea... Oricum ar fi, tot ce se poate spune este
Istorisiri nesănătoase fericirii by Rareş Tiron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1251_a_1940]
-
care îl comparau la înfățișare cu seniorii altor clanuri și nu-l găseau deloc superior - nu părea să existe un om din zece care să considere că stăpânul lor avea vreo calitate mai deosebită înnăscută. Dar Hanbei nu regreta că slujise alături de acel om, nici că-și sacrificase pentru el jumătate din viață, ci, mai degrabă, se bucura enorm că cerul îl legase de un asemenea senior și considera că viața meritase întru totul să fie trăită, până acum, în ceasul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
stăpânului meu și niciodată nu va șovăi să-l servească, chiar și de dincolo de mormânt. Considerând că serviciile sale fuseseră insuficiente, dar fără a fi revoltat din cauza sfârșitului său prematur, Hanbei așteptase moartea cu deplina convingere că avea să-și slujească stăpânul chiar și după ce nu mai rămâneau din el decât oasele înălbite. Acum, când se gândea la cele mai adânci sentimente ale lui Hanbei, Hideyoshi nu-și putea stăpâni plânsul. Oricât de tare încerca să-și controleze lacrimile, nu reușea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
în adâncul inimii. — Înțeleg, într-adevăr. — Aș dori să-mi dați drumul. Dacă mă lăsați să plec, știu că fratele meu se va simți ușurat, chiar și sub pământ. — Hanbei a murit spunând că spiritul lui va continua să mă slujească, chair și de dincolo de mormânt. Cum aș putea întoarce spatele unui lucru care l-a îngrijorat cât timp era în viață? Trebuie să faci așa cum îți dictează inima. — Vă mulțumesc. Cu permisiunea dumneavoastră, mă voi strădui să-i onorez dorința
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
foarte recunoscător zeilor din cer și de pe pământ pentru acest mare noroc. Ai înțeles? Deci, de-acum încolo, vei sta lângă omul pe care-l vezi aici, Kuroda Kanbei. El va fi stăpânul și părintele care te va crește, așa că slujește-l cu credință. Înțelegi? În timp ce tatăl său îl mângâia pe cap și-i vorbea, Iwanosuke tot încuviința din cap, tăcut, cu lacrimile prelingându-i-se pe obraji. Ceasurile Castelului Miki erau de-acum numărate. Cele câteva sute de oameni din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
veste, Unchiule? întrebă Katsuyori. Vorbea despre vărul său, Anayama Baisetsu, care era guvernatorul Castelului Ejiri. Amplasat pe granița cu Suruga, era, pentru clanul Takeda, un punct strategic important pentru miazăzi. De peste jumătate de an, Baisetsu nu mai venise să-l slujească pe Katsuyori, spunând mereu că e bolnav, iar Katsuyori era îngrijorat. — Nu, cred că s-a îmbolnăvit cu adevărat, probabil. Baisetsu e preot și e un om cinstit; nu cred că s-ar preface bolnav. Întrucât, de obicei, Shoyoken era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
printr-un zgomot greu de definit și un înspăimântător curent de energie. Orice om, cât de puternic, e firesc să se simtă nedumerit într-un asemenea moment. Sângele se retrase chiar și din obrajii lui Nobunaga, iar pajii care-l slujeau păliră cu toții. Dar probabil că nu stătură nemișcați mai mult timp decât să respire de două ori. Aproape imediat, cineva veni în fugă pe culoarul din apropiere, cu mare viteză. — Stăpâne! Stăpâne! răcni un om. Pajii răspunseră în cor: — Domnule
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]